GEOPOLITICA BURIAN-oasă – seria B (3)

NU POŢI SĂ FII UN PIC GRAVIDĂ: ORI EŞTI – ORI NU EŞTI! (V. I. Lenin)

[vezi epizusul precedent…]

Autorul face partizanat prorus ieften de tot, jonglînd cu termenii istorico-politici, compromiţînd lamentabil preferinţele sale proruseşti şi Rusia totodată. Se cunoaşte că dl Burian a făcut şi facultatea de drept, căci frazele sale sînt pe cît se poate de lunecoase şi ambigue. El se fereşte a spune lucrurilor pe nume, deşi, făcînd atîtea facultăţi şi avînd acces direct la izvoare, era imposibil să nu cunoască adevărul. Dl Burian afirmă că „…lupta dintre marile puteri de-a lungul secolelor XVIII-XIX a avut ca urmare dezmembrarea Principatului Moldovei în trei părţi: în anul 1775 Moldova de Nord (Bucovina) a fost cucerită de Imperiul Austriac, în 1812 Moldova de Est (Bassarabia) a fost cucerită de Imperiul Rus, Moldova de Vest (Moldova dintre Prut şi Carpaţii Orientali) a rămas în continuare sub suzeranitatea Imperiului Otoman”[1].

În anul 1775 Moldova de Nord (pe atunci încă „Ţara Şepeniţului” şi nu „Bucovina”, căci aşa au numit-o mai tîrziu austriecii – n. a.) a fost ocupată (şi nu cucerită) de către austrieci cu concursul trădător al Imperiului Rus. Oare dl Burian nu ştie că prin tratatul de la Kuciuk-Kainargi din anul 1774, Rusia garanta integritatea teritorială a Ţărilor Româneşti (inclusiv a Moldovei)? În anul 1812, Rusia, încălcînd de această dată ea însăşi obligaţiile luate, a răşluit de la Moldova ţinutul dintre Prut şi Nistru.

Despre cucerire nici nu poate fi vorba! Se cucereşte un teritoriu de la o ţară cu care o alta s-a aflat în stare de război. Cînd Rusia a purtat război cu Principatul Moldovei? Sau, poate, este vorba numai de raialele turceşti din Basarabia? Ce facem atunci cu tratatul de la Luţk din anul 1711 prin care Rusia le recunoştea ca teritoriu al Moldovei şi se obliga să o ajute să şi le restituie (declaraţii de acest gen au fost făcute şi mai tîrziu)? Şi, apoi, aceste raiale nu alcătuiau decît o treime din teritoriul regiunii răpite. Cu atît mai mult cu cît în Manifestul ţarului din anul 1806 s-a declarat că scopul armatei ruse a fost doar de a-i restabili pe tron pe domnitorii maziliţi de sultan. Despre careva pretenţii teritoriale nu s-a pomenit nimic.

Acelaşi schimb „nevinovat” de termeni (care schimbă totalmente semnificaţia evenimentelor), dl Burian îl face atunci, cînd vorbeşte despre evenimentele din anii 1918 şi 1940: „…În martie-aprilie 1918, ea (Republica Democratică Moldovenească - n. a.) a fost inclusă în componenţa României”, „…În urma înţelegerii convenite între guvernele celor două ţări, la 28 iunie 1940 Moldova de Est (Basarabia) a fost cedată de către România Uniunii Sovietice”; „…Totodată, de la Moldova de Est au fost detaşate şi transmise (sublinierile îmi aparţin – n. a.) RSS Ucrainene teritoriile din nordul şi sudul Basarabiei (judeţul Hotin la nord şi litoralul Mării Negre şi Gura Dunării la sud) [2].

Nici un cuvînt despre faptul că iniţiativa Unirii a aparţinut conducerii R. D. Moldoveneşti, în persoana Sfatului Ţării. Dezbaterile pe marginea Actului Unirii au fost destul de furtunoase şi au purtat un caracter democratic, căci, pe lîngă majoritatea care a optat pentru Unire, au fost şi voturi împotrivă şi abţinuţi. Prima dată în viaţă mi-a fost dat să aud că în anul 1940, România a cedat Basarabia sovieticilor nu în urma ameninţării aplicării forţei, ci a unei „înţelegeri”! De parcă nici nu ar fi fost ultimatumul lui Molotov care susţinea cu impertinenţă că ucrainenii, majoritari în regiune (!!!), ar fi dorit reunirea cu Ucraina Sovietică!

În teritoriile răpite de la România în anul 1940, dle Burian, nu au avut loc nici un fel de „alegeri” sau „plebiscite” care ar fi confirmat „dorinţa populaţiei de a se reuni la URSS”. Teritoriile din nordul, sudul şi estul republicii unionale nou-create au fost nu „detaşate şi transmise” (există oare vreun document de predare-primire a teritoriilor respective semnat de autorităţile moldoveneşti şi cele ucrainene sau cele româneşti şi cele sovietice ?!), ci răpite de către Moscova care, din considerente geopolitice, le-a anexat în mod abuziv la Ucraina. Să zicem că în Basarabia puteau şi să nu se petreacă plebiscite (sub motiv că aşa ceva nu s-a petrecut nici în anul 1918). De ce ele nu s-au petrecut în Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa cînd aceste regiuni au fost anexate la Ucraina?

Sau, poate, doctorul nostru habilitat nu ştie cum a avut loc formarea RSS Moldoveneşti, cînd direct de pe deal de la prăşit au fost luaţi cîţiva bărbaţi şi femei, îmbrăcaţi în haine noi-nouţe şi duşi la Moscova unde „au rugat” Sovietul Suprem al URSS să formeze o nouă republică unională? Şi toate aceste abuzuri plus arestarea a zeci de mii de români basarabeni care au fost condamnaţi fără vină la grei ani de lagăre siberiene sau împuşcaţi în beciurile NKVD-ului, la dl Burian constituie triumful dreptului internaţional?

Istoria nu este un joc de-a „cuvinte încrucişate”, ea fiind o ştiinţă care operează cu termeni şi fapte concrete. Înţelegerea este înţelegere, iar răpirea – răpire. Între transmitere şi detaşare şi anexare abuzivă este o diferenţă la fel de mare ca şi cea dintre deces de pe urma unei boli şi omor intenţionat.

DESPRE MOŞTENIREA MOLDOVEI VOIEVODALE ŞI ROMÂNITATEA MOLDOVENILOR DE LA EST DE PRUT

Jonglarea continuă şi în sinuoasa problemă a succesiunii de drept a Republicii Moldova vizavi de „Principatul” Moldovei. După ce ne-a împuiat capul cu cazurile cînd şi unde poate să apară succesiunea de drept a statelor, dl Burian (care, pe lîngă toate, mai este şi preşedinte al Asociaţiei de Drept Internaţional din Republica Moldova – vezi catastiful de pe coperta manualului – n. a.) ne propune o soluţie demnă de regele Solomon în vestita pildă cu copilul şi cele două mame. Citez: „…Şi de ce nu am recunoaşte, că atît România, cît şi Republica Moldova sînt succesoare de drepturi ale Principatului Moldovei?” [3]

Într-adevăr, de ce nu? Deşi, să fiu sincer eu, personal, am mari dubii faţă de dreptul succesoral al Republicii Moldova faţă de moştenirea Ţării Moldovei. Toate ar fi bune şi frumoase, dacă toate construcţiile „logice” propuse de către doctorul habilitat Burian nu ar veni să infirme cu orice preţ existenţa a două state româneşti. Dumnealui se teme că recunoaşterea românităţii moldovenilor de la est de Prut ar duce în mod inevitabil la dispariţia statalităţii moldoveneşti (Republica Moldova – n. a.) prin contopirea ei cu România.

Domnilor doctori habilitaţi şi nu prea habilitaţi, nimeni nu neagă „arabitatea” celor douăzeci şi două de state-membre ale Ligii Ţărilor Arabe sau „germanitatea” austriecilor, germano-elveţienilor, luxemburghezilor şi alsacienilor. Problema „înghiţirii” tuturor arabilor de către Egipt [4] ori Arabia Saudită, de pildă, sau a vorbitorilor de limbă germană - de R. F. G. - demult nu se mai află pe ordinea de zi. Timpurile „Anschluss”-ului au trecut şi în noile realităţi internaţionale o contopire a ţărilor locuite de acelaşi popor (aceeaşi etnie, aceeaşi comunitate etno-culturală) sau de către popoare vorbitoare ale aceleiaşi limbi ar putea avea loc numai benevol. De ce se teme domnul Burian şi compania?

Încercarea teoreticienilor sovieto-marxişti de a demonstra existenţa unei „naţiuni est-germane” s-a terminat cu aceea că „noii-născuţi” au „votat” cu picioarele, evadînd din patria „noii naţiuni socialiste” - RDG. Compatrioţii noştri o fac prin procurarea celui de-al doilea paşaport. Toate încercările Chişinăului oficial de a-i împiedica pe moldoveni de a dobîndi cu orice preţ cetăţenia românească sînt sortite eşecului, atît timp cît el nu le poate propune o adevărată idee naţională. Nu poate fi considerată o idee naţională „edificarea naţiunii moldoveneşti polietnice”, căci ea seamănă ca două picături de apă cu cea a „noii comunităţi de oameni – poporul sovietic”. Fiind bazată pe premise false, ea este apriori avortată.

Ideea fixă că recunoaşterea românităţii moldovenilor de la est de Prut înseamnă implicit negarea „suveranităţii şi independenţei Republicii Moldova şi dispariţia ei de pe harta politică a lumii” devine ridicolă şi chiar periculoasă. Astfel, conducerea ţării s-a lăsat dusă cu preşul şi s-a scandalizat în faţa întregii lumi, atunci cînd i-a primit la cel mai înalt nivel pe cei trei provocatori reprezentanţi ai inexistentului „partid naţional moldovenesc” de dincolo de Prut. Orice altă ţară ar fi privit acest lucru ca un amestec grosolan în afacerile sale interne. În alte timpuri, o asemenea gafă (deşi, ar trebui să o numim aşa cum merită – „naivitate”) ar fi putut servi un „casus belli” (motiv de război) clasic. La Bucureşti, însă, s-au amuzat copios pe seama naivităţii Chişinăului.

(va urma)

A. Apolschi

[1] Ibidem, p.329

[2] Ibidem, p. 330

[3] Ibidem, p.336

[4] Fostul lider egiptean, Naser şi cel actual al Libiei, Kaddafi, au încercat în repetate rînduri să creeze federaţii şi confederaţii care ar fi unit măcar cîteva ţări arabe, însă, toate aceste tentative s-au soldat cu eşec.

Puteti urmari orice raspuns la aceasta postare prin RSS 2.0 . Puteti raspunde, sau i a siteului vostru.