„TOŢI MERG CU DREPTUL, NUMAI EU - CU STÎNGUL!”

(frază rostită de celebrul dictator african din Republica Malawi (ţară situată în sudul Africii,) Hastings Kamuzu Banda care s-a autoîntitulat, „Preşedinte pe viaţă” şi „Ngwazi” (în traducere din limba bantu – „leul naţiunii”)

[vezi epizusul precedent...]

La pagina 337, autorul „primului manual de geopolitică din Republica Moldova” dă „lovitura de graţie” românismului, afirmînd că: „…Abia din acest moment, din anul 1862, încep să circule termenii „român”, popor român”naţiune română”, limbă română etc., dar nu din perioada preistorică, cum afirmă unii „savanţi” români şi moldoveni”.

Păcat că vechii cronicari moldoveni (secolele XVI-XVIII – Gr. Ureche, M. Costin, I. Neculce, N. Costin ş.a.), mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei (secolul XVII), guvernatorii ruşi ai Basarabiei (secolul XIX-1917), clasicii literaturii româneşti originari din Moldova (Eminescu, Alecsandri, Alecu Russo şi mulţi alţii) sau „părintele-fondator” al RASS Moldoveneşti, Gr. I. Kotovski („Scrisoarea grupului de iniţiativă”) nu au citit aceste paginii pline de patos patriotic. Poate, atunci nu aveau să mai vorbească despre LIMBA ROMÂNĂ ca despre unica limbă vorbită de locuitorii autohtoni în spaţiul dintre Carpaţi şi Bugul de Sud şi nu mai pomeneau despre moldoveni, munteni şi ardeleni ca despre un singur popor –cel ROMÂN.

Academicianul rus L. S. Berg (1876-1950), originar din localităţile moldoveneşti din Bugo-Nistria (Ananiev – Nani), în studiul „Êðàòêèå ñâåäåíèÿ î ïëåìåíàõ, íàñåëÿþùèõú Áåññàðàáñêóþ ãóáåðíèþ” („Informaţii privind etniile ce populează gubernia Basarabia”) inclus în lucrarea „Áåññàðàáèÿ. Ñòðàíà – ëþäè – õîçÿéñòâî” (Basarabia. Ţara – oamenii – economia”), s-a exprimat univoc atunci cînd a fost vorba despre limba şi naţionalitatea populaţiei autohtone. El scria: „Moldovenii sînt românii care locuiesc în Moldova, Basarabia şi în guberniile Podolsk şi Herson, într-un număr nu prea mare locuiesc şi în gubernia Ekaterinoslav” [1]. Generalul rus A. N. Kuropatkin, scria şi el în anul 1910: „Poporul român din Basarabia, anexată acum o sută de ani, trăieşte şi astăzi izolat, la mare distanţă de populaţia rusă” [2].

Savantului rus cu renume mondial Şişmariov de la Facultatea de Limbi Romanice a Universităţii din Leningrad se vede că nu i-a ajuns erudiţie atunci, cînd în anul în anul 1959 a declarat că limba moldovenească este, de fapt, aceeaşi limbă română. La fel de „necompetenţi” sînt şi colegii domnului Burian de la Academia de Ştiinţe din Republica Moldova. Ion Druţă nu a avut grijă nici el să citească opusul geopolitic burian-os. Cum s-a făcut atunci că şi el în eseul „Răscrucea celor proşti” [3] să susţină că „limba moldovenească” este, de fapt, ROMÂNA? Prin urmare, ghilimelele ar trebui folosite în cazul cînd este pomenită titulatura „ştiinţifică” a unor „savanţi” de genul „doctorului” nostru „habilitat”.

Asemeni dictatorului din Africa tropicală, a cărui deviză (rostită cu ocazia imputărilor ce i se aduceau pentru că era unicul lider african care întreţinea relaţii amicale cu regimul de apartheid – n. a.) am plasat-o în calitate de motto, dl Burian şi ceilalţi „savanţi” patriotarzi se opun cu încăpăţînare zimbrianică (cum vă place neologismul?) adevărului ştiinţific. Iar acesta este unul: limba moldovenească este aceeaşi limbă română şi PUNCTUM!!! Mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei, cronicarii Miron Costin, Grigore Ureche, enciclopedistul Dimitrie Cantemir, clasicii literaturii româneşti originari din Moldova, istorici de renume mondial, precum Şişmariov, Armbruster şi Nouzille pe de o parte, iar de cealaltă parte - I. D. Ceban, V. Stati, M. Sprînceană, V. Nazaria, V. Stepaniuc şi A. Burian. Titani şi pigmei, Olimpul zeilor şi circul liliputanilor!

După părerea dlui Burian, „…Principala particularitate a Principatului Moldovei constă în faptul că Ţara Moldovei se află (şi continuă să se afle şi pînă acum) la o răspîntie, la confluenţă sau chiar la hotarul (sublinierea îi aparţine – n. a.) dintre trei culturi mari (slavonă, latină şi orientală), trei religii mari (ortodoxă, catolică şi musulmană), trei poporaţii (slavi, latini şi turci) şi trei curente ideologice (panslavism, panturcism şi panlatinism). Situaţia excepţională a statului şi poporului frontalier au făcut ca Principatul Moldovei să manevreze permanent între marile puteri, marile religii şi marile curente ideologice în încercarea de a se ţine la suprafaţă, păstrîndu-şi suveranitatea şi identitatea sa naţională” [4].

Din cele expuse mai sus am putea conchide că poporul „Principatului Moldovei” nici cu duhul, nici cu fapta nu avea habar de provenienţa sa latină. Cum rămîne atunci cu renumita frază a lui Grigore Ureche: „Rumânii, cîţi se află lăcuitori în Ţara Ungurească şi la Ardeal, şi la Maramoruşu, de la un loc sînt cu moldovenii şi tot de la Rîm se trag”. Despre ce fel de „cultură latină” în secolul XIV vorbeşte dl Burian? O descoperire în ştiinţele filozofico-politice este şi „curentul ideologic panlatinist”.

Romanitatea orientală face parte dintr-o cu totul altă civilizaţie decît cea occidentală. Românii de pe ambele maluri ale Dunării aparţin civilizaţiei ortodoxe. Faptul că pseudo-elita politică şi intelectuală s-a „franţozit”, iar acum se americanizează, nu schimbă nimic. Elementul principal care se află la baza oricărei culturi şi civilizaţii este religia şi nu limba vorbită sau provenienţa. În această ordine de idei, noi, românii, avem cu mult mai mult comun cu fraţii noştri de credinţă sîrbi, bulgari, ruşi, greci ş. a. m. d., decît cu cei de limbă din „ginta latină”. Prin aceasta se explică faptul că un timp îndelungat românii de pretutindeni au văzut în Rusia izbăvirea de păgîni. Mitropolitul Dosoftei a exprimat comunitatea noastră civilizaţională prin renumita sa frază: „Lucoarea ne vine de la Răsărit!”

Ar fi absolut greşit, însă, de confundat Rusia veche ca un simbol al celei de a Treia Rome – a Ortodoxiei mondiale, cu Imperiul Rus după Petru I. Începînd cu secolul XVIII, elita politică şi intelectuală rusească este şi ea molipsită de morbul masoneriei occidentale. Dvorenii (nobilii) ruşi vorbeau şi ei, asemeni boiernaşilor noştri, mai degrabă franceza, decît limba maternă.

Anume din secolul XVIII începe „civilizarea” Rusiei în sensul pe care l-a avut în vedere şi A. Burian. „Valorile” occidentale au fost suprapuse peste vechea cultură bizantin-ortodoxă. Rezultatul a fost catastrofal pentru Rusia, deşi ea continua să se extindă din punct de vedere teritorial. A apărut teoria „poporului rus – purtător de Dumnezeu” („narod – bogonoseţ”) care este o erezie filetistă. Ideea şovină a „fratelui mai mare” domină gîndirea politică rusească şi pînă în ziua de astăzi, deşi Ortodoxia se pronunţă categoric împotriva unor astfel de diferenţieri între popoarele creştine. Din acest moment politica externă a Rusiei devine una imperial-şovină. Apogeul ei a fost marcat de anexarea şi rusificarea forţată a Basarabiei – primul caz cînd Rusia procedează într-o asemenea manieră faţă de o ţară şi un popor ortodox.

„Perla” cea mai „strălucită”, însă, o conţine alineatul următor: „Evident că la o anumită etapă Moldova a fost nevoită să accepte unele condiţii care îi garantau existenţa de mai departe. Astfel, menţinînd o latină vulgară ca limbă de comunicare, moldovenii au primit ortodoxia: Păstrînd şi limba şi religia, moldovenii, cu toate acestea, au fost nevoiţi să accepte în anul 1538 suzeranitatea Imperiului Otoman.”

Procesele de romanizare şi creştinare a dacilor autohtoni şi a coloniştilor plantaţi în Dacia romană care au avut loc simultan şi reciproc condiţionat la nord de Dunăre în primele secole ale mileniului I după Hristos au tot aşa de mult comun cu evenimentele din secolul XVI ca şi legendara corelaţie dintre nucă şi perete. Din alineat reiese că moldovenii au păstrat „latina vulgară” în secolul XVI. Dl Burian făcea mai bine dacă continua să-i traducă şi mai departe pe Nartov şi Gadjiev.

(va urma)

A. Apolschi

[1] L. S. Berg, Êðàòêèå ñâåäåíèÿ î ïëåìåíàõ, íàñåëÿþùèõ Áåññàðàáñêóþ ãóáåðíèþ, în volumul Áåññàðàáèÿþ Ñòðàíà – ëþäè – õîçÿéñòâî, Sankt – Petersburg, 1918, p. 87.

[2] „Literatura şi Arta”, nr. 38, 15 septembrie 1994

[3] Ibidem, Ion Druţă, Răscrucea celor proşti, p.2.

[4] Burian Alexandru, Geopolitica lumii contemporane, Chişinău, 2003, p.328