LIMBA NOASTRĂ-I O COMOARĂ, LIMBA VECHILOR CAZANII CARE-O STRÎMBĂ ŞI O STRICĂ PE LA VETRE MITOCANII

În prima parte a articolului consacrat manualului „Geopolitica lumii contemporane”, pe care îl datorăm penei doctorului habilitat Alexandru Burian, am vorbit despre faptul că autorul , pur şi simplu, a tradus mecanic pagini întregi din autorii ruşi Gadjiev şi Nartov. Lipsa neştirbită a unor idei originale sau măcar a unei atitudini critice faţă de izvoarele din care „s-a inspirat” dumnealui, ne-a făcut să ne limităm doar la analiza unor exemple de erori pe lîngă care un istoric de rangul dumnealui nu putea să treacă fără a lăsa vreo observaţie. Burian, însă, nu a reacţionat la ele nicidecum, ceea ce dovedeşte că cele nouă capitole ale manualului consacrate problemelor generale ale geopoliticii nu sînt decît o compilaţie ordinară a cărei alcătuire nu necesită un titlu ştiinţific.

Cu toate acestea, credem că autorul mai bine făcea dacă se limita numai la problemele date, căci ceea ce a urmat nu se înscrie nu numai în limitele adevărului istoric, dar nici măcar în cele ale bunului simţ. Este vorba, desigur, despre locul Republicii Moldova în geopolitica mondială. Se creează impresia că paginile cu pricina au fost scrise prin anii şaptezeci ai secolului trecut în plină „înflorire a naţiunii sovietice socialiste moldoveneşti” şi nu la începutul mileniului III.

Stupoarea provocată de faptul cum de a ieşit la lumina tiparului o asemenea „operă” dispare atunci cînd citim cu atenţie foaia de titlu din care aflăm că ea a fost aprobată de către Senatul Academiei de Administrare Publică. Este foarte semnificativ şi faptul că în calitate de recenzenţi dl Burian şi-a ales doctori în drept şi ştiinţe istorice de la Academia naţională de Drept din Odesa. Desigur, în Republica Moldova s-ar fi găsit „specialişti în materie”, precum patriotarzii de genul lui Stati, Sprînceană, Nazaria sau „istoricul-lăutar” cu mandat parlamentar, V. Stepaniuc. În asemenea caz, însă, credem că puţini ar fi fost aceia care ar fi luat în serios o asemenea „operă”. Mai poate fi la mijloc şi problema concurenţei: sus-numiţii pretind la întîietate în materie de „moldovenism”, iar concurentul şi în Africa tot concurent rămîne. Oricum ar fi, dar ne-am pomenit cu o nouă culegere de enormităţi.

CONFUNDĂRI CIVILIZAŢIONALE

Şi, fiindcă „ziua bună se cunoaşte de dimineaţă”, autorul nostru a luat-o razna chiar de la bun început. Citez: „Izvoarele statalităţii moldoveneşti ţin de secolul al XIV-lea, cînd la est de Carpaţi s-a format Principatul Moldovei, formaţiune frontalieră poststatală, care a jucat rolul de tampon între Europa civilizată şi lumea barbară” [1].

În primul rînd, a numi statalitatea moldovenească în secolul XIV drept principat nu este corect. Ţara Moldovei făcea parte din orbita sistemului politico-civilizaţional bizantin care nu (re)cunoştea ierarhia feudală vest-europeană. Domnitorii Moldovei se succedau la tron la fel ca şi bazileii bizantini conform principiului electivo-ereditar, pe cînd în Europa „civilizată” domina principiul majoratului (fiul cel mai mare moştenea în mod automat tronul, indiferent de calităţile sale fizice şi psihice). Deosebirile dintre aceste două sisteme erau într-atît de izbitoare, încît a le transpune într-un alt sistem civilizaţional (politico-juridic) ar fi o eroare grosolană pentru oricine care pretinde a fi specialist în domeniu. Această eroare, însă, doctorul habilitat Burian o comite cu seninătatea unui diletant.

Într-al doilea rînd, ce înţelege autorul sub „Europa civilizată” şi „lumea barbară”? Dacă se are în vedere Europa catolică („civilizată”) şi Răsăritul bizantino-ortodox şi cel musulman („lumea barbară”), atunci mai bine nu o făcea. Or, „civilizaţii” domnului Burian s-au învăţat să se spele abia în secolul XIX. „Luminăţia sa”, regele Ferdinand de Aragon a murit din cauza faptului că l-au mîncat păduchii de viu, iar soţia sa Isabela de Castilia nu şi-a lepădat cămaşa de noapte de pe ea vre-o douăsprezece ani. Cît despre ştiinţa de carte – nici vorbă!. Puţini dintre prelaţii catolici înţelegeau litaniile pe care le rosteau pe de rost în latină. De la litoralul atlantic – pînă la malurile Elbei pălălăiau rugurile „sfintei inchiziţii” pe care erau arşi cu sutele ereticii, învăţaţii, evreii, ţiganii şi vrăjitorii. Cultura şi ştiinţa se mărgineau la focare izolate, precum au fost oraşele Italiei de Nord („Rinascita”) şi unele mănăstiri din Germania şi Anglia.

În acelaşi timp în Răsăritul „barbar” înflorea ştiinţa şi cultura. Imperiul Bizantin, aflat în agonie (datorată nu în ultimul rînd „fraţilor de credinţă” din Apus [2]), continua să rămînă un focar de cultură şi civilizaţie de importanţă mondială. Este bine cunoscut faptul că la începuturile Renaşterii europene a stat anume cultura bizantină.

Nici turcii otomani demult nu mai erau acei nomazi semisălbatici (aşa zişii „turci seleucizi” sau ga-oguzi) veniţi în secolul XI din deşerturile Asiei Centrale. Ei, într-o oarecare măsură, au devenit moştenitorii culturii arabe şi bizantine de pe teritoriile cucerite. Pictorii şi arhitecţii europeni considerau drept o onoare să fie angajaţi de către „Marele Turc” (poreclă dată de europeni sultanilor otomani); În Hoarda de Aur condusă de către hanul Uzbek funcţionau observatoare astronomice; Bahcisaraiul (capitala tătarilor din Crimeea – succesorii de drept ai Hoardei de Aur a genghisizilor) era comparat de către călătorii europeni cu o adevărată grădină de rai; în timp ce pe cabaliero şi hidalgo (nobilii spanioli şi portughezi) îi mîncau literalmente păduchii, în Sevilla şi Granada ocupate de „barbarii” mauri înflorea o cultură la nivelul căreia Europei apusene i-au trebuit sute de ani ca să ajungă.

MANIA „CONŞTIINŢEI NAŢIONALE”

Pe pagina următoare, doctorul habilitat Burian susţine că a avut loc „…implantarea în conştiinţa moldovenilor a unor noţiuni ca „Ţara Moldovei”, „moldovean”, „limbă moldovenească” etc. care a favorizat procesul de formare a poporului moldovenesc. Anume în secolele XV-XVI s-au consolidat aceste noţiuni, dar nicidecum în „perioada stalinismului”, cum afirmă unii politicieni contemporani” [3]. Din context putem conchide că în această perioadă s-ar fi format conştiinţa naţională a poporului moldovenesc !!!

Dl Burian se face că nu are de unde şti că în perioada medievală nu putea fi vorba despre o „conştiinţă naţională” în sensul contemporan al cuvîntului. Pe atunci nu prevalau interesele naţionale, ci acele dinastico-confesionale. Statele, practic, nu existau, fiind înlocuite printr-un extraordinar de complicat sistem ierarhic. Despre ce fel de „conştiinţă naţională” poate fi vorba în această perioadă? În timpul Războiului de o Sută de Ani dintre Anglia şi Franţa, de partea monarhilor britanici au luptat o bună jumătate dintre nobilii francezi. Ei erau fideli legăturilor de vasalitate care îi lega de regii englezi. Aceştia, datorită căsătoriilor şi moştenirilor dinastice, au devenit stăpîni pe o bună parte din teritoriul Franţei - ducatele Normandia, Acvitania, Guienne ş.a.m.d. Micii deţinători de feude din aceste provincii erau obligaţi să presteze timp de patruzeci de zile serviciul militar în favoarea suzeranului lor. Cavalerii şi baronii locali nu simţeau nici un fel de mustrări de conştiinţă atunci cînd luptau împotriva „compatrioţilor”.

În acelaşi timp, nimeni nu se dezicea de apartenenţa lor etno-lingvistică. Faptul că voievozii moldoveni au luptat în repetate rînduri împotriva celor munteni sau ardeleni, nu schimbă absolut nimic în această ordine de idei. Toată Europa medievală cunoaşte asemenea răzmeriţe, deoarece era epoca fărîmiţării feudale. Campaniile cnejilor moscoviţi împotriva celor de Tver sau Vladimir, de pildă, sau a celor de Kiev contra celor de Cernigov, s-au deosebit printr-o cruzime de-a dreptul ieşită din comun, dar aceasta nu a însemnat că părţile beligerante ar fi aparţinut unor etnii diferite.

(va urma)

A. Apolschi

[1] Burian Alexandru, „Geopolitica lumii contempo.rane”, Chişinău 2003, p. 327.

[2] Cruciada IV din anul 1204 întreprinsă de „francii” (numele dat de către grecii bizantini tuturor vest-europenilor) barbari instigaţi de Veneţia a dat lovitura de graţie Imperiului Bizantin, deşi acesta a mai dăinuit încă două sute cincizeci de ani. Metropola de pe Bosfor a fost jefuită cumplit de către „fraţii de credinţă”. În anul 1261 grecii au recucerit Constantinopolul, dar niciodată acesta nu şi-a mai recăpătat strălucirea şi puterea de altădată.

[3] Burian Alexandru, „Geopolitica lumii contemporane”, p. 328.