Retragerea rachetelor Jupiter din Turcia, in 1963, criza din 1974 a Ciprului, care a dus la embargoul asupra armelor (intre 1975 si 1978) si la inchiderea bazelor americane, refuzul lui Ozal de a remilitariza insula Lemnos, repunerea in discutie, de catre Statele Unite, a proiectului de rezolutie ONU privind genocidul armenilor, numeroase refuzuri de a folosi teritoriul turc, inclusiv in al doilea razboi din Golf. Sunt numai cateva dintre episoadele incinse ale unei aliante cu nabadai, dar care nu s-a rupt niciodata. Prin acest „mariaj“, de 50 de ani, America si-a gasit un urias cal troian, bun si pentru Europa, si pentru Orient: Turcia.

Vocatie europeana sau insarcinare de la Washington?

Este imposibil sa nu observi militantismul galagios al Ankarei pentru aderarea la UE. De fiecare data cand tatonarile, discutiile si semnalele politice ale Europei au parut prudente, protocolare si apatice, autoritatile turce s-au lansat intr-un cor de vociferari, preluat, amplificat si usor isterizat de mass-media. In spatele acestui spectacol, e mai putin vizibila presiunea Washingtonului, care urmareste ca Turcia sa obtina un scaun la Bruxelles. Absorbiti in structurile europene, turcii vor „iesi“ din spatiul geografic si sociopolitic al Orientului Mijlociu, amanand pe termen lung orice coagulare a acestei zone.

Noua Europa - predictie pentru 2015

Sase avantaje pentru America

In ianuarie 2004, jurnalistul Jules Mardirossian descoperea ca in spatele acestui joc al Washingtonului se afla cele trei prioritati strategice ale presedintelui Bush: dezvoltarea capacitatilor militare ale Pentagonului, cresterea resurselor petroliere ale SUA si lupta antiterorista generalizata. Eliminarea Irakului (care ar fi putut stimula o federalizare a lumii arabe) si inlocuirea lui cu o Turcie europeana urmeaza sa aduca profituri insemnate administratiei atat pe batranul continent, cat si in Orient.

Prin consolidarea pozitiei americane in Turcia, apararea europeana va fi mai ferm inglobata in NATO, a carei extindere spre est permite deja Americii sa intervina oriunde intre granitele occidentale ale Rusiei si cele ale Turciei - devenite cap de pod spre Orientul Mijlociu si Apropiat. SUA au orchestrat rentabil formarea unui sistem de securitate europeana, caci actul final al Tratatului de la Maastricht prevede ca Uniunea va actiona in conformitate cu dispozitiile adoptate de NATO. Sau, dupa cum rezuma William Pfaf, NATO largita este destinata sa devina legiunea straina a Pentagonului.

Consolidarea economica, militara si politica a Turciei va fi platita, in parte, de Europa. Pe baza ei, paupera Transcaucazie va intra mai repede sub influenta Ankarei, adica sub hegemonie americana.

Slabirea UE, care ingreunata de Turcia se va indrepta spre a deveni doar o zona de liber schimb, cum viseaza si Marea Britanie. Cel mai probabil, Uniunea va deveni astfel neputincioasa politic si strategic. Lucru descoperit si de unul dintre comisarii europeni, care ricana: „Cu cat vor fi mai extinse frontierele Europei, cu atat va fi mai bine pentru americani. Incercati sa va imaginati cum ar reactiona ei daca li s-ar propune sa se extinda in Mexic?“.

Aderarea Turciei asigura Washingtonul ca nu va exista niciodata o Putere Europa, in stare sa li se impotriveasca, dupa cum integrarea Ucrainei ar ruina pentru totdeauna speranta Rusiei, lipsite de o ancora in centrul Europei, de a redeveni o superputere.

Formarea unui mediu securizat pentru productia si circulatia petroliera, sub umbrela americana, atat in tarile producatoare din Orientul Mijlociu, cat si in cele riverane Marii Caspice. Pana in 2020, SUA isi vor spori cu 60% importurile de petrol si trebuie sa isi diversifice sursele de aprovizionare. Cu mare probabilitate, rezervele din subsolul american vor fi epuizate pana in 2010. Turcia devine, pe cale de consecinta, piesa cheie in controlul, disputat cu rusii, al bazinului caspic, dar si al tranzitului petrolier prin oleoducul Baku-Tbilisi-Ceyhan (Turcia).

Prin Turcia, influenta americana in Transcaucazia se va proiecta, in dauna Rusiei, a Iranului si a Chinei, pana in Asia Centrala. Moscova are deja indigestie de pe urma cooperarii in domeniul securitatii intre Georgia, Azerbaidjan si Turcia. Inca de pe vremea lui Clinton, Pentagonul a inceput aprovizionarea cu arme si a antrenat soldatii Georgiei, Azerbaidjanului, Kazahstanului, Kirghizstanului si Uzbekistanului. Dupa 11 septembrie 2001, George Bush a dispus intensificarea acestor eforturi. Nici China nu scapa: „cordonul sanitar“ creat de SUA (prin acorduri sau prezenta militara in Asia Centrala, Rusia, India, Coreea si Japonia) izoleaza Pekinul de petrolul caspic si al Golfului (adica de 70% din rezervele mondiale). Oricare i-ar fi interesele nationale, pentru SUA Turcia a devenit agentul ideal, fie ca este vorba de amanarea constructiei europene (tot mai independenta de mentorul sau transatlantic), de amplificarea unui reflux al influentei rusesti (in Balcani, Caucaz si Asia Centrala) sau de indiguirea puterii chineze.

Noile pozitionari militaro-strategice accentueaza prezenta SUA in anumite tari, pentru a supraveghea si eradica cuiburile teroriste (raspandite, dupa cum crede Washingtonul, in Orientul Mijlociu). In ce-l priveste, plin de angoase de securitate, Israelul incearca sa faca ordine in Palestina. In ansamblu, reconfigurarea Orientului Mijlociu este la ordinea zilei. Invazia Irakului, cu justificari gaunoase, nu a fost decat un episod al acestui proiect. Prin el, regiunea devine feuda americana, mentinuta cu tripleta Israel-Turcia-Irak. Din 1996, Turcia si Israelul au doua acorduri militare si strategice („binecuvantate“ de Washington), care au dus si la schimburi comerciale consistente intre cele doua tari. Parteneriatul lor s-a intarit prin apa si pe socoteala armenilor: uriase nave-cisterna livreaza apa turceasca Israelului, in timp ce atotputernicele lobby-uri evreiesti de la Washington sprijina cauza turca in fata diasporei armene din America.

Pana la urma, politica externa a Casei Albe nu mai e structurata decat pe doua conflicte principale, cu doi adversari care sunt vecinii Europei. Rusia, obstacol fundamental in calea hegemoniei americane, ramane inca prea puternica pentru a fi infranta. Celalalt, lumea musulmana, este un adversar de teatru, bun pentru punerea in scena a puterii militare americane. In masura in care tarile Golfului trebuie sa-si vanda petrolul, datorita cresterii lor demografice, Europa n-are a se teme de un embargo. Prioritatile ei, opuse optiunilor Casei Albe, se indreapta firesc spre un echilibru care sa stinga conflictele. Perspective si tendinte pe care America nu le vede cu ochi buni si pentru indepartarea carora arunca in joc giganticul cal troian al Turciei.

Solutii pentru Europa

Capcana hegemonismului american ar putea fi evitata, crede Jules Mardirossian, prin doua actiuni coordonate: stimularea aparitiei unui bloc regional (care sa cuprinda Turcia si Israelul) cu care Europa sa aiba relatii si acorduri privilegiate, justificate de vecinatate si de actualele fluxuri economice cu aceasta zona; o prezenta vizibila in Transcaucazia, care sa linisteasca Rusia, agitata de exclusiva prezenta americana.

Desigur, mai este si Turcia. Preferabil ar fi ca ea sa ramana! In afara Uniunii! Pentru ca, lasat deoparte jocul american, o data ajunsa la Bruxelles, Ankara isi va scoate din valiza si ambitia de a coagula in jurul ei spatiul musulman al fostei URSS. Situatie in care UE se va transforma inevitabil intr-un ucenic vrajitor, iar neocolonialismul american va dobandi un nou instrument.

* Jules Mardirossian este presedintele Centrului de Studii Armene pentru documentare si informatii si presedintele publicatiei Franta - Armenia. Materialul a aparut in nr. 6/2004 al revistei de politica externa Lumea Magazin

Stefan Ghiorghieasa / Jules Mardirossian

Bogdan I. Stanciu

http://ro.altermedia.info