cititi epizodul anterior…

IAR DESPRE „creştinismul” apusean, acelaşi pãrinte purtãtor de Duh Sfînt zice aşa:

„În Apusul european, creştinismul s-a schimbat încet-încet în umanism. […] Multã vreme şi în chip stãruitor, [Apusenii] L-au restrîns pe Dumnezeu-Omul şi în cele din urmã L-au micşorat, mãrginindu-L la un simplu om: la omul fãrã greşealã al Romei [Papa] şi la acel nu mai puţin fãrã greşealã om [Luther] al Berlinului. În felul acesta, s-a înfãţişat pe de o parte maximalismul apusean creştin-umanist (Papismul), care înlãturã totul de la Hristos, iar pe de altã parte - minimalismul apusean creştin-umanist (Protestantismul), care cere de la Hristos cît se poate de puţin, iar adeseori nimic. În amîndouã, ca valoare desãvîrşitã şi ca ultim criteriu, este aşezat omul în locul Dumnezeu-omului şi individualismul de diferite nuanţe în locul societãţii dumnezeiesc-omeneşti. S-a sãvîrşit în felul acesta dureroasa «corectare» a Dumnezeu-Omului, a lucrãrii Lui şi a învãţãturii Lui! […]

Creştinismul apusean, în esenţa lui, este cel mai radical umanism, pentru cã l-a propovãduit pe om ca fiind fãrã pãcat şi a prefãcut societatea dumnezeiesc-omeneascã într-o societate umanistã. […] Aceastã înlocuire a Dumnezeu-Omului prin om s-a lucrat în chip practic prin înlocuirea cãii creştine dumnezeiesc-omeneşti cu aceea omeneascã. De aici izvorãsc: poziţia hotãrîtoare a filosofiei aristotelice în scolasticism, cazuistica şi inchiziţia în eticã, diplomaţia papalã în legãturile internaţionale, statul papal, individualismul ca principiu social şi aşa mai departe. Cu actul acesta al micşorãrii şi mãrginirii creştinismului în umanism, s-a simplificat în chip neîndoielnic şi creştinismul. Dar totodatã s-a şi distrus. Apusul a pierdut Biserica şi pe Dumnezeu-Omul; pentru aceasta, el a pierdut şi societatea dumnezeiesc-omeneascã, în care omul este frate veşnic al omului. […] Creştinismului umanist, care a pãrãsit valorile dumnezeiesc-omeneşti şi mãsurile dumnezeiesc-omeneşti, se înfundã acum în deznãdejde şi impas, în vreme ce din adîncul veacurilor rãsunã cuvintele aspre ale mîhnitului prooroc al lui Dumnezeu Ieremia: «Blestemat este omul care nãdãjduieşte în om!» (Ieremia 17:5). […]

Tragedia creştinãtãţii apusene stã tocmai în aceea cã s-a strãduit - fie îndreptînd Persoana Dumnezeu-Omului, fie tãgãduind-o - sã aducã din nou drãcescul umanism ce caracterizeazã firea omeneascã cea cãzutã. Şi unde? În însãşi inima organismului dumnezeiesc-omenesc al Bisericii şi, ceva mai mult, împotriva rostului Bisericii, care este liberarea de un astfel de umanism. Iar prin Bisericã este firesc ca umanismul acesta sã pãtrundã apoi în toate ariile vieţii, persoanei şi societãţii şi sã fie propovãduit ca dogmã ultimã sau, şi mai bine, ca dogmã universalã. În felul acesta, trufia omeneascã drãceascã, ascunsã sub mantia Bisericii, ajunge dogmã de credinţã prefãcutã în dogmã de viaţã, fãrã de care nu existã mîntuire! Este înfricoşãtor şi numai sã gîndeascã cineva la acest lucru, cu atît mai mult sã-l spunã, anume cã în felul acesta singurul «laborator al mîntuirii» din lumea aceasta se preschimbã încet într-un «laborator» drãcesc de siluire a conştiinţelor omeneşti şi de zãmislire de monştri, într-un laborator de denaturare a lui Dumnezeu şi a omului prin denaturarea Dumnezeu- Omului” (IUS).

Iar încununarea umanismului este papa zis „catolic”, adicã al întregii lumi [50] :

„Toate umanismele europene, de la cel mai grosolan pînã la cel mai subţire, de la cel fetişist pînã la cel papal, se întemeiazã pe credinţa în om, se întemeiazã pe om aşa cum este el în datul lui psihofizic şi istoricitatea lui psihofizicã. În fapt, toatã esenţa oricãrui umanism este omul: homo. Mãrginit la ontologia sa, oricare umanism nu este altceva decît hominism (homo-hominis). Omul este cea mai înaltã valoare, a-tot-valoarea; omul este criteriul cel mai înalt, a-tot-criteriul: «Omul este mãsura tuturor fiinţelor şi lucrurilor.» Aceasta este in nuce oricare umanism, oricare hominism. Aşadar, toate umanismele, toate hominismele, sînt pînã la urmã de origine idolatrã, politeistã. Toate umanismele europene - de la cele pre-renascentiste, cele renascentiste şi, mai departe, cele protestante, filosofice, religioase, sociale, ştiinţifice, culturale, politice - au urmãrit şi urmãresc neîntrerupt, cu ştiinţã sau fãrã ştiinţã, un singur lucru: sã înlocuiascã credinţa în Dumnezeu-Omul cu credinţa în om, sã înlocuiascã Evanghelia Dumnezeu-Omului cu evanghelia dupã om, filosofia dupã Dumnezeu-Omul cu filosofia cea dupã om, lucrarea dupã Dumnezeu-Omul cu lucrarea cea dupã om; într-un cuvînt, sã înlocuiascã viaţa dupã Dumnezeu-Omul cu viaţa cea dupã om. Şi aşa a fost timp de veacuri, pînã cînd - în veacul trecut, în anul 1870, la primul Conciliu de la Vatican - toate acestea s-au contopit în dogma infailibilitãţii papei. De atunci, aceasta a ajuns a-tot-dogma papismului. De aceea, în zilele noastre, la al doilea Conciliu de la Vatican s-a tratat şi s-a apãrat atît de stãruitor şi de mãiestru intangibilitatea şi imuabilitatea acestei dogme. Dogma aceasta are o însemnãtate cît se poate de mare pentru întreaga soartã a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a pãşit. Prin dogma aceasta, toate umanismele europene şi-au atins idealul şi idolul: omul a fost propovãduit ca cea mai mare zeitate, a-tot-zeitate. Panteonul european umanist şi-a dobîndit Zeus-ul.

Sinceritatea e limba adevãrului: Dogma infailibilitãţii papei - a omului - nu este altceva decît renaşterea pãgînismului şi a politeismului, renaşterea axiologiei şi criteriologiei idolatre. Horribile dictu, dar şi urmãtorul lucru trebuie spus: prin dogma infailibilitãţii papei a fost ridicat la rangul de dogmã umanismul închinãtor la idoli, şi întîi de toate cel elin. […] Pãgînãtate ridicatã la rangul de dogmã. În felul acesta, a ajuns sã fie dogmã autarhia omului european, dupã care timp de veacuri au nãzuit cu înfocare toate umanismele europene. Ca urmare, în împãrãţia umanistã, locul Dumnezeu-Omului îl ocupã «Vicarius Christi» («locţiitorul lui Hristos»), iar Dumnezeu-Omul a fost surghiunit în cer. În orice caz, aceasta este o dezîntrupare sui generis a Dumnezeu-Omului Hristos, nu-i aşa?

Uzurpînd, prin dogma infailibilitãţii, în folosul sãu - adicã în folosul omului - toatã puterea şi toate drepturile care sînt numai ale Dumnezeu-omului Domnului Hristos, papa s-a auto-propovãduit, în fapt, bisericã în biserica papistã, şi a ajuns în ea totul în toate. Un «a-tot-ţiitor» sui generis. De aceea, dogma infailibilitãţii papei a şi ajuns a-tot-dogma papismului, şi papa nu se poate lepãda de ea în nici un chip, cîtã vreme va fi papã al papismului umanist.

În istoria neamului omenesc sînt trei cãderi însemnate: a lui Adam, a lui Iuda şi a papei. Pricina cãderii în pãcat e întotdeauna aceeaşi: voinţa de a ajunge bun prin sine, voinţa de a ajunge desãvîrşit prin sine, voinţa de a ajunge dumnezeu prin sine. Dar în felul acesta omul se face, fãrã sã-şi dea seama, întru-totul asemeni diavolului; fiindcã şi acela a vrut sã ajungã dumnezeu prin sine însuşi, sã-L înlocuiascã pe Dumnezeu cu sine însuşi, şi, în aceastã îngîmfare a lui, a ajuns dintr-o datã diavol, cu desãvîrşire despãrţit de Dumnezeu şi cu totul potrivnic lui Dumnezeu. Tocmai în aceastã înşelare de sine plinã de trufie se aflã esenţa pãcatului, a a-tot-pãcatului. În aceasta se aflã şi esenţa diavolului, a a-tot-diavolului: a Satanei. Aceasta nu e altceva decît voinţa de a rãmîne în firea proprie, de a nu primi în sine altceva decît pe sine. Toatã esenţa diavolului este în faptul cã nu-L vrea cîtuşi de puţin pe Dumnezeu în lãuntrul lui, vrea sã rãmînã totdeauna singur, totdeauna cu totul în sine, tot pentru sine, totdeauna închis ermetic faţã de Dumnezeu şi de tot ce este al lui Dumnezeu. Şi ce este aceasta? Egoismul şi dragostea de sine, îmbrãţişate pentru întreaga veşnicie. Aşa e în esenţa lui omul umanist: el rãmîne tot în sine însuşi, cu sine însuşi, pentru sine însuşi; totdeauna închis cu îndîrjire faţã de Dumnezeu. În asta stã orice umanism, orice hominism. Culmea acestui umanism îndrãcit: voinţa de a ajunge bun cu ajutorul rãului, de a ajunge dumnezeu cu ajutorul diavolului. De aici şi fãgãduinţa fãcutã în rai de diavolul cãtre strãmoşii noştri: «Veţi fi ca nişte dumnezei» (Facerea 3:5). […]

Fãrã Dumnezeu-Omul şi în afara Dumnezeu-Omului, omul se aflã totdeauna în primejdia de a ajunge asemãnãtor cu diavolul: fiindcã pãcatul e totodatã şi putere, şi chip al diavolului; şi, robindu-se pãcatului în afara Dumnezeu-Omului, omul se face de bunã voie asemãnãtor diavolului, se împropriazã diavolului: «Cel ce sãvîrşeşte pãcatul de la diavolul este» (1 Ioan 3:8). Nu trebuie sã ne scape din vedere cã scopul cel mai însemnat al diavolului este acela de a-l lipsi pe om de asemãnarea cu Dumnezeu, de a-l dezîn-dumnezei şi, în felul acesta, de a-l preface într-o fiinţã asemãnãtoare cu el. Antropocentrismul umanist e, în esenţã, diavolocentrism, fiindcã atît unul, cît şi celãlalt nu vrea decît un singur lucru: sã fie doar în sine şi pentru sine. În felul acesta însã, ele strãmutã de fapt pe oameni în împãrãţia «morţii celei de a doua», unde nu este Dumnezeu, nici ceva din cele ale lui Dumnezeu (Apocalipsa 21:8, 20:14). […]

Privite din punctul de vedere al Dumnezeu-Omului celui veşnic viu, al Domnului Iisus istoric, toate umanismele seamãnã mai mult sau mai puţin cu nişte utopii ucigaşe, fiindcã, în numele omului, ucid şi nimicesc pe om ca entitate psiho-fizicã, în felurite chipuri. Toate umanismele sãvîrşesc o lucrare nebunesc de nenorocitã: strecoarã ţînţarul şi înghit cãmila; iar prin dogma infailibilitãţii papale, lucrarea aceasta a fost ridicatã la rangul de dogmã. Toate acestea sînt înfricoşãtoare, înfricoşãtoare pînã la groaza desãvîrşitã. De ce? Fiindcã însãşi dogma privitoare la infailibilitatea omului nu este altceva decît cumplitul prohod al oricãrui umanism: de la acela al Vaticanului, ridicat la rangul de dogmã, şi pînã la umanismul satanizat al lui Sartre.

[Cãci] care este inima dogmei privitoare la infailibilitatea papei, adicã a omului? Dez-îndumnezeirea şi dez-înomenirea omului. Lucrul acesta îl urmãresc toate umanismele, chiar şi cele religioase. Toate îl întorc pe om la pãgînism, la politeism, la îndoitã moarte: duhovniceascã şi trupească. Îndepãrtîndu-se de Dumnezeu-Omul, tot umanismul s-a preschimbat încet-încet în nihilism. Lucrul acesta îl aratã falimentul de azi al tuturor umanismelor, în frunte cu papismul, pãrintele - fãţiş sau pe ocolite, cu voie sau fãrã voie - al tuturor umanismelor europene; iar falimentul, falimentul dezastruos al papismului, se gãseşte în dogma infailibilitãţii papei - şi tocmai dogma aceasta e culmea nihilismului.

Prin aceasta, omul european a dogmatisit hotãrît dogma autarhicitãţii omului european şi, în felul acesta, pînã la urmã a arãtat cã nu are nevoie de Dumnezeu-Omul şi cã pe pãmînt nu existã loc pentru Dumnezeu-Omul: «Vicarius Christi» Îl înlocuieşte în chip desãvîrşit. În fapt, din dogma aceasta trãieşte, pe aceasta o urmeazã şi o mãrturiseşte cu încãpãţînare oricare umanism european.”

Iatã ce zicea pãrintele Iustin Popovici despre ecumenism:

„Ecumenismul e numele de obşte pentru creştinismele mincinoase, pentru bisericile mincinoase ale Europei Apusene. În el se aflã cu inima lor toate umanismele europene, cu papismul în frunte; iar toate aceste creştinisme mincinoase, toate aceste biserici mincinoase, nu sînt nimic altceva decît erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de «a-tot-erezie» (pan-erezie). De ce? Fiindcã, de-a lungul istoriei, feluritele erezii tãgãduiau sau sluţeau anume însuşiri ale Dumnezeu-Omului Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepãrteazã pe Dumnezeu-Omul în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În aceastã privinţã nu e nici o deosebire esenţialã între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al cãror nume este «legiune».

Dogma ortodoxã şi, ceva mai mult, a-tot-dogma despre Bisericã, a fost respinsã şi înlocuitã cu a-tot-dogma ereticã latinã despre întîietatea şi infailibilitatea papei, a omului. Din aceastã a-tot-erezie s-au nãscut şi se nasc fãrã încetare alte erezii: Filioque, eliminarea epiclezei, introducerea harului zidit, azimele, purgatoriul, depozitul de merite prisositoare («suprarogatorii»), învãţãtura mecanicistã privitoare la mîntuire, şi prin aceasta învãţãtura mecanicistã despre viaţã, papocentrismul, «sfînta» inchiziţie, indulgenţele, uciderea pãcãtosului pentru pãcatul sãvîrşit; iezuitismul, scolastica, cazuistica, monarhistica, umanismul social…

Dar Protestantismul? Este cea mai apropiatã şi credincioasã odraslã a papismului, care prin scolastica sa raţionalistã se aruncã din erezie în erezie şi se înneacã fãrã încetare în feluritele otrãvuri ale rãtãcirilor lui eretice. Pe lîngã aceasta, trufia papistã şi nebunia «infailibilã» domnesc în chip desãvîrşit în sufletele credincioşilor protestantismului, pustiindu-le. De principiu, orice protestant este un papã de sine stãtãtor, papã infailibil în toate chestiunile de credinţã; iar lucrul acesta duce totdeauna dintr-o moarte duhovniceascã în alta, şi nu mai e sfîrşit acestei muriri, fiindcã numãrul morţilor duhovniceşti ale omului este fãrã numãr. […] Toate umanismele omului european nu sînt altceva, în esenţa lor, decît o rãzvrãtire necontenitã împotriva Dumnezeu-Omului Hristos.

În toate chipurile cu putinţã, se sãvîrşeşte «Die Ummertung aller Nerte» («rãsturnarea tuturor valorilor»); Dumnezeu-Omul este înlocuit pretutindeni cu omul; pe toate tronurile europene se înscãuneazã omul umanismului european. Pentru aceea nici nu mai existã un singur «Vicarius Christi», ci nenumãraţi, deosebindu-se doar prin veşminte: fiindcã, în ultimã instanţã, prin dogma despre infailibilitatea papei a fost numit infailibil omul în general. De aici, şi nenumãraţii papi din toatã Europa: şi de la Vatican, şi din Protestantism. Între ei nu este vreo deosebire hotãrîtã, fiindcã papismul e cel dintîi Protestantism, precum a spus înainte-vãzãtorul Homiakov. […]

Minimalismul moral şi pacifismul hominist gãunos al ecumenismului nu fac decît un singur lucru: vãdesc uscatele lor rãdãcini umaniste, filosofia lor bolnavã şi etica lor neputincioasã, cea dupã predania oamenilor (v. Coloseni 2:8). Şi, mai mult: vãdesc criza credinţei lor hoministe în adevãr şi nesimţirea lor dochetistã [51] faţã de istoria Bisericii, faţã de continuitatea ei apostolicã şi soborniceascã, dumnezeiesc-omeneascã, în adevãr şi în dar” (IUS).

Iar porunca apostoleascã (datã prin Apostoli de cãtre Hristos-Dumnezeu Însuşi) este aşa: „Sã ţinem aceastã predanie, şi învãţãturã şi credinţã dintru început a Bisericii soborniceşti, pe care Domnul a dat-o, Apostolii au propovãduit-o şi Pãrinţii au pãzit-o. Cãci întru aceasta Biserica s-a întemeiat, iar cel ce cade din aceasta nu mai poate fi şi nici nu se mai poate numi Creştin” (Sfîntul Atanasie cel Mare - „cel de-al treisprezecelea Apostol”, „Pãrinte al Ortodoxiei” - în epistola întîi cãtre Serapion). Iar Sfîntul Apostol Pavel zice aşa: „Precum L-aţi primit pe Hristos Iisus Domnul, aşa sã vieţuiţi într-Însul!” (Coloseni 2:6). Stih pe care acelaşi Cuvios Iustin Popovici îl tîlcuieşte dupã cum urmeazã:

„Adicã: Nimic sã nu schimbaţi în Domnul Hristos şi nici sã nu-I adãugaţi nimic; aşa cum este, El este atît dumnezeieşte, cît şi omeneşte, a-tot-desãvîrşit. Noi, Apostolii, un astfel de Domn Hristos, Dumnezeu-Om, v-am propovãduit şi v-am predanisit; şi voi aşa L-aţi primit. Şi aşa sã vieţuiţi în El!

«În El sã vieţuiţi!» Aceasta este porunca poruncilor. Sã vieţuiţi nu adaptîndu-L pe El la voi, ci adaptîndu-vã pe voi la El; nu schimbîndu-L pe El dupã asemãnarea voastrã, ci schimbîndu-vã pe voi înşivã dupã asemãnarea Lui; nu rezidindu-L pe El dupã chipul vostru, ci rezidindu-vã pe voi înşivã dupã chipul Lui. Numai trufaşii de eretici şi nebunii nimicitori de suflete rezidesc, fac altul, schimbã pe Dumnezeu-Omul Hristos dupã poftele şi socotinţele lor. De aici, atîţia «hristoşi mincinoşi» în lume şi atîţia Creştini mincinoşi. Iar adevãratul Domn Hristos, întru plinirea istoricitãţii şi realitãţii Sale evanghelice dumnezeiesc-omeneşti, este întreg în Trupul Lui cel dumnezeiesc-omenesc, Biserica Ortodoxã; precum în vremea Apostolilor, aşa şi astãzi, aşa şi în veci. Viaţa Lui dumnezeiesc-omeneascã se prelungeşte prin dumnezeiesc-omenescul trup al Bisericii în toate veacurile şi în toatã veşnicia. Vieţuind în Bisericã, noi vieţuim «în El», precum şi porunceşte purtãtorul de Hristos Apostol. Iar în cea mai deplinã mãsurã trãiesc astfel Sfinţii. Ei pãstreazã chipul dumnezeiesc-omenesc al lui Hristos în minunata lui a-tot-facere de viaţã, a-tot-adevãr, a-tot-frumuseţe şi neschimbare. Totodatã, Sfinţii cei dupã chipul lui Hristos ai Mîntuitorului pãstreazã în dumnezeiesc-omeneasca Sa desãvîrşire şi neschimbare şi scopul dumnezeiesc-omenesc al fiinţei şi vieţii omeneşti, cel hotãrît de Dumnezeu-Omul Domnul Hristos şi cu putinţã de înfãptuit numai în trupul Lui dumnezeiesc-omenesc. Dimpotrivã, orice schimbare, micşorare, simplificare, reducere şi antropomorfizare a scopului creştin duce de rîpã creştinismul, îl lipseşte de sarea lui, îl face pãmîntesc, îl preface într-o obişnuitã religie omeneascã tuberculoasã, într-o filosofie umanistã tuberculoasã, într-o eticã umanistã tuberculoasã, într-o ştiinţã umanistã tuberculoasã, într-o creaţie umanistã tuberculoasã, într-o societate umanistã tuberculoasã” [52] (IUS).

Aşadar, nu poate fi împreunã-unire („ecumenism”) între Ortodoxie şi erezii, între Creştinism şi „creştinismele” mincinoase, fiindcã Hristos - Cel unul şi acelaşi, Cel neîmpãrţit şi nedespãrţit de Biserica Sa - nu lucreazã decît în aceasta, care crede în El şi trãieşte în El prin Sfintele Taine.

Florin Stuparu *

- Va urma -

* Materialul a aparut in primul numar al revistei “Oglinda Vremii”, editata de partidul politic Miscarea Conservatoare. Va urma

—
NOTE:
[50]. Numele de „papã” fiind de fapt acela al episcopului Romei şi neînsemnînd nimic mai mult decît aceasta.
[51]. Dochetismul „este erezia care neagã realitatea sau materialitatea deplinã a trupului Mîntuitorului. Vine de la «dokeo»= a pãrea. Se întîlneşte în toate variantele gnosticismului. […] În timp, dochetismul a fost combãtut de Sfîntul Ignatie, Sfîntul Irineu, de Tertulian şi Climent Alexandrinul. Dochetismul face ca toate actele mîntuitoare ale lui Iisus Hristos, întruparea, patimile, moartea şi învierea sã fi fost netrupeşti, dochetice. Se înţelege cã în felul acesta însãşi mîntuirea este golitã de conţinut şi eficienţã, nu mai este un act organic, ci unul formal” (articol de dicţionar).
[52]. Ecumenismul înseamnã necredinţã în adevãratul şi singurul Mîntuitor, şi deci nimicirea Creştinismului.