Cititi episodul anterior…

DAR LUCRURILE nu au mers atît de repede pe cît s-ar fi dorit şi, în timp, s-au fãcut nenumãrate „proiecte de instaurare a pãcii generale. Cel mai cunoscut [dintre ele], care a devenit un important punct de referinţã pentru generaţiile Epocii Luminilor, este cel elaborat în 1712 de cãtre abatele de Saint-Pierre [35] , membru al Academiei franceze din anul 1695 […], intitulat Proiect pentru o pace perpetuã […]. Proiectul abatelui de Saint-Pierre s-a bucurat şi de aprecierea lui Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1716), filosof, promotor al enciclopedismului, ecumenismului, federalismului şi universalismului [36] , care adãuga la aspectele politico-juridice, preponderente la abatele de Saint- Pierre, şi pe cele privitoare la o Academie Europeanã, care sã grupeze savanţii continentului şi sã coordoneze cãutãrile privind o limbã universalã. El propune, de asemenea, ideea unui tribunal catolic european, cu centrul la Lucerna, prezidat de Papa, care sã medieze între principii Europei, sã asigure contribuţia lor comunã la lupta antiotomanã şi sã atragã Rusia [37] , în numele ideii creştine, ca un posibil liant între Europa şi China” (LGY). [38] Pe marginea acestor rînduri, nici cã se poate gãsi cu uşurinţã o înfãţişare mai desãvîrşitã a „raiului” noului Babel visat de umanişti: „luminã” (aceea a Francmasoneriei), „limbã universalã”(!), „ecumenism”, „federalism”, „universalism” (unirea „spiritualitãţii europene” cu aceea zen-budhistã chinezeascã, de ce nu?). Dar despre Europa ca rezidire a Babelului cel vechi vom vorbi la vremea potrivitã. Pînã atunci, sã vedem ce a mai fost.

Aşadar, nu mult mai tîrziu, Revoluţia Francezã a însemnat un mare pas cãtre întemeierea unei împãrãţii „europene” (adicã a unui „eden” al „libertãţii, egalitãţii şi fraternitãţii” propovãduite cu ghilotina), mai ales dupã ce aceasta fusese încercatã prin Revoluţia americanã, adicã europeanã pe pãmînt american. [39] „Marea revoluţie” a dat „sentimentul şi speranţa - citim - cã sosise vremea punerii vieţii întregului continent pe alte baze […]. [Acestea] genereazã formularea unor noi proiecte de asigurare a pãcii şi unitãţii Europei prin reorganizarea ei radicalã. Cel mai cunoscut dintre acestea este proiectul de pace perpetuã formulat în 1795 de către marele filosof Immanuel Kant (1724- 1804). Aceastã societate urma sã se realizeze în mod treptat, pornind de la un nucleu puternic, asigurat de un popor cu sistem de stat republican, extinzîndu-se apoi la nivel continental şi, în final, la întreaga lume” (LGY).

Apoi, „o altã perspectivã asupra problematicii europene aduce ascensiunea romantismului […], elementele dominante fiind ideea creştinã ca bazã spiritualã a unitãţii […]. [40] Poetul Novalis (Friedrich von Hardenberg), în eseul sãu din 1799 intitulat Creştinismul sau Europa, evoca imaginea unei entitãţi europene anterioare Reformei [41] , în care Europa creştinã se afla sub egida spiritualã a Papalitãţii. […] Singura cale de restabilire a concordiei şi unitãţii [zicea el] era renaşterea religioasã, printr-un mare Conciliu european ecumenic cu participarea tuturor confesiunilor, a liber cugetãtorilor, reformatorilor şi misticilor deopotrivã. Dupã reconcilierea pe aceastã cale a Europei, i se vor alãtura acesteia şi celelalte continente, sub egida unei biserici fãrã frontiere, care sã introducã pacea, adevarata libertate şi reformele binefãcãtoare” (LGY).

Ce vrea sã însemne aceastã batjocurã numitã „renaştere religioasã printr-un mare Conciliu european ecumenic, cu participarea tuturor confesiunilor, a liber-cugetãtorilor, reformatorilor şi misticilor deopotrivã”? - adicã nu numai a tuturor ereticilor creştini împreunã cu Ortodocşii, dar şi a ateilor şi marilor înşelaţi teozofi şi spiritişti, cãci aceasta însemneazã „liber-cugetãtori” şi „mistici”. Nimic altceva decît un sobor european al celor ce-l aşteaptã pe Hristosul cel mincinos, pe aşa-numitul „Antihrist” cel mare, despre care vom pomeni în aceste pagini.

La fel, „filosoful mistic [42] bavarez Franz von Baader [43] (1765-1841) militeazã, în spiritul lui Novalis, pentru renaşterea religioasã a societãţii europene, în spirit ecumenic, susţinînd o federaţie creştinã bazatã pe uniunea celor trei confesiuni (catolicism, luteranism, ortodoxie), cu atragerea Rusiei în cadrele Europei unite” (LGY). Apoi, „pentru Wilhelm Josef von Schelling (1775-1854), prieten cu Novalis - magistru al unor gînditori ca Schopenhauer, Kierkegaard sau Bergson [44] - reconcilierea totalã a popoarelor europene este obiectivul esenţial, prin cooperarea liberã între stat şi bisericã, baza unitãţii durabile a continentului în faţa pericolelor care îl ameninţã dinspre Rãsãrit. […] Idei similare sînt exprimate şi de Joseph de Maistre (1754-1821), ambasador al Sardiniei la Sankt Petersburg, susţinãtor al unitãţii europene sub egida papalã, cu reunirea ecumenicã a catolicilor, protestanţilor şi ortodocşilor şi cu restrîngerea suveranitãţii statale, fãrã distrugerea ei totalã. […] Doamna de Staël-Holstein, fiica ministrului reformator Necker [45] al lui Ludovic al XVI-lea, militeazã pentru universalismul creştin, bazat pe caracterul complementar al catolicismului şi protestantismului ca sorginte a unitãţii europene” (LGY). [46]

Un alt pas deosebit de însemnat pe drumul francmasonic-revoluţionar-anarhist al unirii Europei se face în anul ‘48 al veacului 19, cînd se vrea ca experimentul francez sã cuprindã şi partea centralã şi rãsãriteanã a continentului:

„Reprezentanţii Tinerei Europe […] pregãtesc valul revoluţionar al anului 1848. Acest aliaj ideatic îşi găseşte cea mai caracteristicã formã de exprimare în viziunea asupra Europei a lui Giuseppe Mazzini [47] (1807-1872), creatorul şi inspiratorul mişcãrii Tinerei Europe. Pentru Mazzini, valoarea supremã este omul «dintotdeauna şi de pretutindeni, […] centru al universului […] nu Englez, Francez sau Italian, ci cetãţean al întinsului Pamînt»” (LGY). [48] A mai fost apoi nevoie de douã rãzboaie a toatã lumea şi de mai multe revoluţii comuniste pentru ca „ideea europeanã” sã nãruie cele douã mari împãrãţii ale Austro-Ungarilor şi Ruşilor şi sã nimiceascã popoarele de ţãrani ortodocşi din Balcani. Astfel, dupã 1918, învingãtorii din primul rãzboi a toatã lumea - Britanicii, Francezii şi Americanii - pregãtesc planurile unei „federaţii Europene”, „care sã constituie, împreunã cu Statele Unite şi Commonwealth-ul britanic, un sistem al echilibrului mondial, asigurînd stabilitatea, cooperarea, diviziunea muncii şi progresul reciproc. […] Premiza îndeplinirii acestui program este extinderea spiritului solidaritãţii europene printr-o mişcare de masã, care sã angreneze reprezentanţi ai tuturor forţelor politice democratice, de la socialişti, la catolici şi liberali, generaţia tînãrã, femei, intelectuali, toate clasele şi pãturile sociale, pentru combaterea naţionalismului şi şovinismului, a militarismului, a protecţionismului economic, a bolşevismului, şi pentru a determina factorii guvernamentali ai ţãrilor continentului sã înlocuiascã viziunea politicã a confruntãrii cu cea a unificãrii şi federalizãrii europene, ca o garanţie a pãcii, stabilitãţii şi a salvgardãrii rolului mondial al Europei” (LGY). (Alãturãrile de cuvinte din aceste douã fraze, alcãtuite primitiv şi tocite de îndelunga folosinţã, sînt totuşi atît de limpezi în încîlceala lor încît nici nu trebuie tîlcuite, înţelesul lor putînd fi simţit trupeşte, aş zice.)

Pînã la atingerea visului „de libertate, egalitate şi fraternitate”, „de pace” şi „prosperitate”, aceiaşi „arhitecţi” ai Europei trebuiau sã ducã la capãt încã un rãzboi asemãnãtor celui din 1916-1918 şi „proiectul” comunist, care a avut (printre altele) rostul de a trezi în popoarele ne-europene dorinţa nestãpînitã de „europenizare”. [49] Odatã încheiatã şi aceastã lucrare (abia în 1989) - în „Rãsãrit”, de cãtre papã („campionul pãcii”), în bunã parte prin preşedintele Rusiei, Mihail Gorbaciov (care în acel an se sfãtuia deseori telefonic, şi nu numai, cu „suveranul pontif”) - odatã încheiatã şi aceastã lucrare aşadar, „europenizarea” gînditã cu atîţia amar de ani în urmã nu a mai avut nici o împiedicare, şi chiar acum „Europa unitã” se schimbã sub ochii noştri din nãlucire în adevãr pipãit.

***Acestea sînt faptele. Încheierile sã le tragã de Dumnezeu insuflaţii pãrinţi ai Bisericii, aceia prin care grãieşte Dumnezeu-Duhul Sfînt. Cel mai potrivit sã o facã privitor la cele scrise pînã aici este Cuviosul pãrinte Iustin Popovici, care a cunoscut bine lumea europeanã a veacului abia trecut.Iatã ce spunea pãrintele Iustin despre „omul european” şi „cultura” lui:

„A nãscocit omul felurite surogate de mîntuire din feluritele chinuri în care viaţa oamenilor pe pãmînt este bogatã şi prea-bogatã. A nãscocit felurite umanisme ca sã se mîntuiascã prin sine, sã se facã fericit prin sine. Istoria dã mãrturie însã cã totul a fost zadarnic. Şi el rãmîne de-a pururea rob al chinurilor de tot felul, rob al relelor de tot felul; şi - ceea ce este mai cumplit - rob pe vecie al morţii. Lucrul acesta este adevãrat pentru fiecare om [umanist, adicã nebotezat întru Hristos] de pe acest pãmînt al lui Dumnezeu şi mai ales pentru omul european. […]

Cultura europeanã are ca temei omul. Prin om, se epuizeazã programul şi scopul civilizaţiei europene, mijloacele şi conţinutul ei. Umanismul este cel mai de seamã arhitect al ei. El e clãdit în întregime pe principiul şi criteriul sofistic care spune: Mãsura tuturor lucrurilor, vãzute şi nevãzute, este omul, şi anume omul european. Acesta e desãvîrşitul plãsmuitor şi dãtãtor de preţ. Adevãr este ceea ce el va propovãdui ca adevãr; rostul vieţii este acela pe care el îl va propovãdui ca rost al vieţii; binele şi rãul sînt acelea pe care el le va numi astfel. Ca s-o spunem simplu şi sincer: Omul european s-a numit pe sine dumnezeu. Oare n-aţi observat cît de statornicã este dorinţa lui de a face pe dumnezeul, prin ştiinţã şi prin tehnicã, prin filosofie şi prin culturã, prin religie şi prin politicã, prin artã şi prin modã; de a face pe dumnezeul cu orice preţ, chiar prin inchiziţie şi prin papism, chiar prin foc şi sabie, chiar prin trogloditism şi antropofagie? El a propovãduit, pe limba ştiinţei sale umanist-pozitiviste, cã Dumnezeu nu existã.

«Trebuie sã ne liberãm de Dumnezeu!» - iatã dorinţa vãditã sau ascunsã a multora dintre arhitecţii civilizaţiei europene. Pentru aceasta, ei lucreazã prin umanism şi Renaştere, prin naturalismul lui Rousseau şi «furtunosul» romantism, prin pozitivism şi agnosticism, prin raţionalism şi voluntarism, prin parlamentarism şi revoluţionarism. Iar cei mai îndrãzneţi dintre ei au slobozit chemarea: «Dumnezeu trebuie ucis!»; şi în cele din urmã, cel mai statornic mãrturisitor al culturii europene, Nietzsche, a vestit din vîrful piramidei antropomane a egoismului: «Dumnezeu a murit!» […]

Şi, cãlãuzit de aceastã logicã, a tras plin de curaj urmãtoarea încheiere: De vreme ce Dumnezeu nu existã, înseamnã cã eu sînt dumnezeu! Nimic nu vrea mai mult omul european decît sã se prezinte ca dumnezeu, mãcar cã se aflã în universul acesta ca un şoarece în cursã. Ca sã arate şi sã dovedeascã dumnezeirea sa, el a propovãduit cã toate lumile de deasupra noastrã sînt goale: fãrã Dumnezeu şi fãrã fiinţe vii. El vrea, cu orice preţ, sã domneascã asupra firii, sã o supunã sie-şi; drept care a pus la cale un rãzboi sistematic împotriva ei, rãzboi pe care l-a numit «culturã». La el a înhãmat filosofia şi ştiinţa sa, religia şi etica sa, politica şi tehnica sa. Şi a izbutit sã defrişeze o bucãţicã de pe suprafaţa materiei, dar n-a preschimbat-o. Luptîndu-se cu materia, omul n-a reuşit sã o înomeneascã, ci ea a reuşit sã îl restrîngã pe om şi sã-l mãrgineascã la ceea ce e de suprafaţã, sã îl reducã la materie. Şi omul, îngrãdit din toate pãrţile de materie, se vede pe sine ca materie, şi doar materie. […]

Observaţi mai întîi - zice acest pãrinte sfînt Iustin - principiile de temelie ale progresului umanist european, metafizica lui. Este un lucru vãdit pentru toţi ochii sãnãtoşi: cultura umanistã europeanã toceşte în chip sistematic în om simţãmîntul nemuririi, pînã ce îl şterge cu totul, şi omul culturii europene mãrturiseşte hotãrît, urmîndu-l pe Nietzsche: «Sînt trup, şi numai trup!» - asta însemnînd: «Sînt muritor, şi numai muritor.»

Astfel, pe Europa umanistã a pus stãpînire deviza: «Omul este o fiinţã muritoare.» Aceasta e formula omului umanist, aceasta e esenţa progresului sãu. Mai întîi fãrã ştiinţã, apoi sistematic, cu ştiinţã şi dinadins, s-a altoit în omul european - prin ştiinţã, prin filosofie şi prin culturã - conştiinţa cã omul este muritor, muritor pe de-a-ntregul, şi cã nu-i nimic nemuritor în el. Conştiinţa aceasta îşi aflã o rostire deplinã în convingerea care glãsuieşte: «Moartea e o necesitate!» Moartea - necesitate! Existã o mai mare groazã, şi jignire, şi batjocurã? Cel mai mare vrãjmaş al omului - sã fie de nevoie omului!? Spuneţi-mi, existã aici vreo urmã de logicã, fie şi cea mai micã, fie mãcar una prunceascã, fie mãcar o logicã de insectã? Nu cumva omul european, înãbuşit şi mãcinat în aceastã moarã a morţii care se cheamã «Pãmînt», a pierdut şi ultima fãrîmã de raţiune şi a început sã aiureze?… Pustiit este omul umanist, înfricoşãtor de pustiit, fiindcã din el a fost alungatã conştiinţa şi simţirea nemuririi lui personale. Iar fãrã aceasta, poate fi omul om deplin? O, mãrginit e omul european, cumplit de mãrginit, şi de pigmeizat, şi de micşorat, şi de restrîns la o frînturã şi bucatã de om, fiindcã a îndepãrtat din sufletul sãu orice simţire a nemãrginirii şi nesfîrşirii; iar fãrã aceasta, poate omul îndeobşte sã existe ca om? Şi, dacã poate sã existe, are rost existenţa lui? Fãrã simţirea nesfîrşirii, nu este el un lucru fãrã viaţã printre celelalte lucruri şi un animal trecãtor printre celelalte animale? Îngãduiţi-mi un paradox: eu socotesc cã unele dintre animale sînt mai nemãrginite în simţirile lor şi mai nemuritoare în dorinţele lor decît omul progresului european umanist. […]

Omul european e prost, grozav de prost, atunci cînd, necrezînd în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului, poate sã creadã în progres ca rost al vieţii şi sã lucreze pentru el. Ce nevoie am de progres, cînd în spatele lui mã aşteaptã moartea? Ce nevoie am de toate lumile, de toate galaxiile, de toate culturile, cînd în spatele lor mã pîndeşte şi apoi mã înhaţã moartea? Unde e moarte, acolo nu se poate afla progres adevãrat; iar dacã se aflã, el nu e decît un blestemat de progres în moara morţii. De aceea trebuie distrus cu desãvîrşire, încît sã nu rãmînã urmã” (IUS).

Florin Stuparu *

- Va urma -

* Materialul apare in primul numar al revistei “Oglinda Vremii”, aflata sub tipar, editata de partidul politic Miscarea Conservatoare.

—
NOTE:
[35] Discipol al lui Descartes, acel iezuit cunoscut drept matematician şi filosof, cavaler al sectei Roza-Crucienilor, ramurã a Francmasoneriei. „Scrierile abatelui de Saint-Pierre […] constituie un veritabil «corpus utopicus», prevestind cu mai mult de o jumãtate de veac înainte Filosofia Luminilor” (dintr-un articol de encilopedie).
[36] Leibniz a fost unul dintre întemeietorii „iluminismului” german, deci un foarte însemnat „Iluminat”, sectã înruditã cu masoneria. Filosofia lui Leibniz nu poate fi decît una panteistã, adicã o rea-gîndire care îndumnezeieşte fãptura cea ziditã de Dumnezeu-Tatãl prin Dumnezeu-Fiul. Fãrã a intra în amãnunte, sã citim dintr-un articol de enciclopedie cã: „Sistemul filosofic al lui Leibniz pune la baza existenţei «monadele», elemente spirituale indivizibile, independente unele de altele, înzestrate cu o forţã activã. În consecinţã, materia nu este decît manifestarea exterioarã a monadelor. Fiecare monadã oglindeşte întregul univers; concordanţa dintre activitatea monadelor este asiguratã de «armonia prestabilitã», creatã de monada supremã, Dumnezeu.”
[37] Sîntem în vremea lui Petru cel mare - cel dintîi împãrat iluminist Rus, contemporanul lui Ludovic al 14-lea (regele „Soare”!) - care s-a strãduit pe cît a putut sã nimiceascã Ortodoxia ruseascã şi vechile rînduieli.
[38] Lãsîndu-le de-o parte pe celelalte, dorinţa lui Leibniz de a nãscoci o „limbã universalã” este cea mai sincerã mãrturisire cã „pãrinţii Europei” unite nu vor nimic mai puţin decît sã rezideascã Vavilonul cel rãzvrãtit împotriva Ziditorului şi Stãpînului a toate, precum strãmoşii lor din vremea turnului, lucru despre care vom vorbi mai jos.
[39] Un experiment de societate „desãvîrşitã” se fãcuse în colonia Americanã încã din veacul al 17-lea, acela al lui „William Penn, fiul unui amiral englez, care obţine în 1681, în America de Nord, teritoriul numit «Pennsylvania», [şi] are posibilitatea practicã de a experimenta aici funcţionarea unei organizãri constituţionale de tip federal, pacifist şi tolerant” (LGY). „Experimentul sfînt al lui Penn era idealist pînã aproape de utopie. El a vrut sã întemeieze o societate evlavioasã, virtuoasã şi exemplarã pentru întreaga umanitate. […] William Penn a fost cel dintîi mare erou la libertãţii americane. În ultima parte a veacului al 17-lea - pe cînd Protestanţii îi prigoneau pe Catolici, Catolicii pe Protestanţi şi aceştia împreunã îi prigoneau pe Quakers şi pe Iudei - Penn a înfiinţat un sanctuar american care apãra libertatea de conştiinţã. […] Pentru prima datã în istoria modernã, o largã societate oferea drepturi egale unor oameni de rase şi religii deosebite” (din biografii apologetice ale lui Penn). Penn a fost unul dintre întemeietorii sectei Quakeri-lor, adicã „ai Societãţii Religioase a Prietenilor, o credinţã care a apãrut ca o nouã denominaţiune creştinã în Anglia. […] Quaker-ii sînt o comunitate activã, implicatã în credinţã […]. Noi urmãm mãrturisirea noastrã tradiţionalã, declaraţiile de pacifism, egalitate socialã şi moralitate” (din prezentarea pe care şi-o fac înşişi „Prietenii”). Iatã o bunã pildã (între altele, nenumãrate) de „creştinism” antihristic, ce se împãrtãşeşte întru „umanitate”, iar nu întru Dumnezeu-Omul Hristos.
[40] Zişii „romantici” fiind de fapt satanişti, cãci pentru ei, ca urmaşi tîrzii ai maniheilor, Lucifer este dumnezeul cel bun, nedreptãţit - zic ei - de cãtre Fãcãtorul lumii, Dumnezeul „cel rãu“.
[41] E vorba de Reforma lui Luther, Calvin şi Zwingli.
[42] „Filosofii mistici” sînt acei rãtãciţi care, urmînd închipuirii lor înfierbîntate de mîndrie şi înşelãrilor diavoleşti, propovãduiau cã pot cunoaşte nemijlocit fiinţa lui Dumnezeu, prin „intuiţie misticã”, adicã printr-o stare mai presus de fire, la care doar ei pot ajunge. Cine îi citeşte pe Pãrinţi (în Pateric sau în Filocalie) înţelege uşor batjocura fãcutã de duhurile necurate cu aceşti rãu-credincioşi. „Filosofii mistici” sînt aceia care au împreunat nebuniile lui Toma din Aquino privitoare la cunoaşterea nemijlocitã a fiinţei lui Dumnezeu cu „filosofia” indianã, care zice acelaşi lucru, întemeind sminteala numitã „teozofie”, pe care se sprijinã şi masoneria, şi New-Age-ul.
[43] Acest Franz von Baader, catolic, a fost unul dintre acei „filosofi mistici”, adicã ocultişti, ucenici ai teosofului Böhme şi astfel ai întregii tradiţii teosofice pe care acel „mistic” German a dat-o întregii lumii, aceasta însemnînd lucrãrile de magie ale lui Paracelsus, Meister Eckart, Eriugena, ale Cabbalei şi Gnosticilor timpurii.
[44] Iatã o înşiruire de nume mult-cinstite de cãtre toatã lumea, numai pentru cã sînt numiţi „filosofi”. Cu adevãrat însã, ei sînt doar nişte Evrei rãtãciţi în ocultism, din rîvna de a-L face uitat pe Hristos, Cel care ne-a dat singura filosofie adevãratã, aceea cuprinsã în evanghelie.
[45] De fapt, bancherul Evreu care a finanţat Revoluţia francezã din 1789.
[46] Într-adevãr, cele douã erezii sînt „complementare”, cãci „protestantismul este cea mai apropiatã şi credincioasã odraslã a papismului, care prin scolastica sa raţionalistã se aruncã din erezie în erezie şi se îneacã fãrã încetare în feluritele otrãvuri ale rãtãcirilor lui eretice. Pe lîngã aceasta, trufia papistã şi nebunia «infailibilã» domnesc în chip desãvîrşit în sufletele credincioşilor protestantismului, pustiindu-le” (pãrintele Iustin Popovici).
[47] Mazzini a fost capul tuturor revoluţionarilor de la 1848, printre altele al lui Bãlcescu.
[48] Sã ţinem minte: „omul, mãsurã a tuturor lucrurilor” e definiţia desãvîrşitului umanism pãgîn. Omul „cetãţean al întinsului Pãmînt” e definiţia omului babelic.
[49] Nu e loc aici pentru a vorbi mai multe despre scopurile „europene” ale comunismului bolşevic. Poate altã datã.

---