Cititi episodul anterior…

DAR, DACA bãtrînul Leon III (in imagine) a ştiut sã se împotriveascã în ce priveşte credinţa, i-a îngãduit totuşi lui Karol cel Mare sã repurteze o victorie decisivã în plan politic, încoronîndu-l în anul 800 «împãrat al Romanilor», cu alte cuvinte îngãduindu-i «volens nolens» sã uzurpe oficial legitimitatea dominaţiei împãratului de la Constantinopol asupra populaţiilor romanice ale Apusului. Versiunea franko-germanã a încoronãrii lui Karol cel Mare gãsitã în manualele de istorie e o veritabilã mistificare, pentru cã se întemeiazã numai pe relatarea ideologului Frank Eginhard, care zice cã Leon III l-ar fi încoronat din proprie iniţiativã pe un Karol cel Mare nehotãrît. De fapt, prin aceastã ceremonie în care puterea regelui Frank s-a impus cu violenţã Papei Ortodox Leon III, Karol voia sã instaureze o nouã concepţie despre legitimitate. Relatarea lui Eginhard, care nu îndrãzneşte sã-i atribuie lui Karol responsabilitatea faptului, dovedeşte dimpotrivã, cã în veacul al IX-lea Frankii nu izbutiserã sã instaureze încã în Apus o altã legitimitate decît cea a poporului Roman. Dar concepţia karolingianã despre putere şi teologia pretenţioasã a lui «Filioque» - legate amîndouã de teoria augustinianã a predestinaţiei [24] , care pãrea sã vorbeascã de rasa predestinatã a Frankilor - au pus în cele din urmã bazele şi principiile întemeietoare ale «Evului Mediu» [25] apusean.

Trebuinţa de a lupta împotriva Arabilor în Italia de sud şi ocupaţia Frankilor asupra Romei celei Vechi au fãcut sã se nascã aici o situaţie similarã în mic celei a întregului Apus: o partidã frankã şi o partidã romanã bãtîndu-se una cu alta neîncetat. De la moartea lui Leon III (în 816) şi pînã în 858, poporul Ortodox al Romei izbutise de fiecare datã sã impunã un candidat al partidei romane, în ciuda ameninţãrilor împãraţilor Franko-Germani (chiar şi la alegerea lui Leon III existase la Roma teama de represaliile Frankilor). Alegerea lui Benedict III (855-858) a fost întreruptã de partida germanofilã, care l-a impus pentru o clipã pe candidatul sãu, Anastasie, dar mulţimea a asediat porţile bisericii în care se ţinea sinodul însãrcinat cu alegerea noului papã, impunîndu-l pe Benedict III. La moartea acestuia însã, a fost ales primul papã germanofil, Nicolae I (858-867). Regele Franko-German Ludovic Germanicul (843-876) a alergat repede la Roma îndatã dupã moartea lui Benedict III, pentru ca alegerea sã se facã în prezenţa sa.

Foarte repede, Nicolae I a vrut sã-şi impunã dominaţia asupra întregii Biserici, aplicînd propriei sale persoane şi domnii doctrina predestinaţiei. El a scris patriarhului Noii Rome, Sfîntului Fotie cel Mare cã «Biserica Romanã meritase dreptul puterii totale şi primise conducerea întregii turme a lui Hristos». Mai tîrziu, mînios cã n-a primit de la sfîntul Fotie recunoaşterea inovaţiilor lui, a scris direct poporului, clerului şi împãratului de la Constantinopol scrisori pline de urã, în care sfîntul patriah e numit «domnul Fotie», «adulter», «ucigaş» şi «Evreu». A binecuvîntat apoi «misiunea» în Bulgaria (proaspãt creştinatã la Ortodoxia romanã) a episcopului Formosus, şeful partidei filogermane, recomandînd introducerea peste tot a adaosului «Filioque» în Crez şi a altor practici şi inovaţii proprii bisericilor Franko-Germanilor, necunoscute Romanilor Ortodocşi. Aceastã atitudine a provocat reacţia Bisericii din Constantinopol. În acord cu sinodul sãu, Sfîntul Fotie a trimis în 867 o faimoasã enciclicã adresatã tuturor Bisericilor, în care aratã situaţia creatã în Bulgaria, noua dogmã a lui «Filioque» şi o serie de practici bisericeşti ale Frankilor. Un sinod ţinut la Constantinopol în acelaşi an, în prezenţa legaţilor patriarhiilor rãsãritene, a analizat doctrinele pe care le denunţa Sfîntul Fotie, şi mai ales erezia lui «Filioque» şi adãugarea ei în Crezul Niceo- Constantinopolitan. Mai mult de o mie de semnatari au depus mãrturie împotriva dogmei Frankilor care, aşa cum afirma Sfîntul Fotie, scinda Sfînta Treime în douã, introducînd douã izvoare în Dumnezeire şi ajungînd astfel la pãgînism. [26] Dupã surghiunirea patriarhului Fotie din pricini politice, papa Nicolae I a organizat la Constantinopol, în 869, un sinod alcãtuit din 81 episcopi, care a osîndit persoana Sfîntului Fotie, farã a-i putea fi pusã în seamã nici o erezie. Trebuie spus cã la Roma Nicolae I n-a îndrãznit niciodatã sã-l impunã pe «Filioque», temîndu-se de poporul roman credincios credinţei ortodoxe. El n-a încetat dealtfel sã aibã nenumãrate dificultãţi cu Romanii din Italia de sud şi chiar cu cei din Galia, pe care concepţia sa totalitarã despre vechea «etnarhie» papalã îi şoca. Cînd a murit, nu mai era susţinut decît de teologii Franki favorabili lui «Filioque», pe care-i mobilizase împotriva patriarhului şi împãratului de la Constantinopol.

Dupã un papã de tranziţie, Adrian II, partida romanã a biruit din nou, şi pe scaunul patriarhal al Romei a urcat arhidiaconul Ioan, devenit papa Ioan VIII (872-882). Denigrat multã vreme de istoriografia papalã - în parte datoritã falsificãrii surselor, admisã azi de cãrturari - Ioan VIII a fost un mare papã al Romanitãţii, ultimul în descendenţa şi statura lui Leon I cel Mare (440-461) şi Grigorie I cel Mare (590-604). Prudent şi înţelept, pînã la moartea lui Ludovic Germanicul (875) a ştiut sã se foloseascã de partida germanicã fãrã a-i da un rol precumpãnitor. Odatã ameninţarea Franko-Germanã îndepãrtatã, el a depus şi excomunicat pe episcopii lui Nicolae I care adãugaserã pe «Filioque» în Bulgaria, şi mai cu seamã pe Formosus. Dintre karolingieni, a ales drept candidat la împãrãţie pe regele «Franţei», Carol cel Pleşuv (840 - 877), care era cel mai moderat şi mai îndepãrtat de Italia, impunîndu-i totodatã o «donaţie» care elibera alegerile papilor de prezenţa legaţilor împãratului Franko-German. Încerca astfel sã salveze Roma de un al doilea Nicolae I impus de partida germanofilã. Dupã înfrîngerea şi moartea lui Carol cel Pleşuv, a lãsat în suspensie succesiunea karolingianã pe care încerca sã o controleze, încercînd sã-i joace pe diferiţii pretendenţi unii împotriva altora. Avea sã eşueze în cele din urmã, pentru cã regele Karol III cel Gros (876-887, împãrat din 881) a sfîrşit prin a nãpãdi Roma şi prin a pune la cale, un an mai tîrziu, asasinarea lui Ioan VIII, care va fi otrãvit şi lichidat cu lovituri de topor. Dar întîrzierea pe care a ştiut sã o pricinuiascã Ioan VIII în numirea unui urmaş pe tronul împãrãţiei karolingiene avea sã ducã la schimbarea feţei lucrurilor.

Pe de o parte, dezordinea politicã din Italia provocatã de vacantarea tronului Apusean a îngãduit armatelor basileului roman Vasilios I (867-886) sã înainteze decisiv în Italia de sud, eliberîndu-i pentru puţinã vreme pe Romanii din regiune. Pe de altã parte, legaţii lui Ioan VIII au putut participa şi recunoaşte hotãrîrile marelui Sinod constantinopolitan din 879, prezidat de Sfîntul Fotie, urcat din nou pe scaunul patriarhal. Acest mare Sinod, la care au fost reprezentate toate cele cinci Patriarhii (pentarhia) ale Bisericii Ortodoxe a Romanitãţii, a anulat toatã opera lui Nicolae I. Patriarhul Fotie a fost recunoscut de toatã lumea drept Patriarh canonic al Romei celei Noi. Au fost proclamate oficial inalterabilitatea Simbolului Niceo-Constantinopolitan, osîndindu-se oficial orice adaos la el. Din pricini de prudenţã, Ioan VIII ceruse ca Frankii, iniţiatorii şi susţinãtorii adaosului, sã nu fie numiţi explicit. Legaţii Romei au numit adaosul «Filioque» «o incalificabilã insultã adusã Pãrinţilor». Ioan VIII a scris o scrisoare Sfîntului Fotie, condamnîndu-i în termeni voalaţi dar fermi pe Franko-Germani şi adaosul «Filioque»: «Îi rînduim de partea lui Iuda, pentru cã au destrãmat unitatea mãdularelor trupului lui Hristos.» Acest Sinod din 879, care a recunoscut ecumenicitatea Sinodului VII Ecumenic (787), a avut toate însuşirile unui Sinod Ecumenic, şi de aceea Biserica Ortodoxã îl recunoaşte de atunci ca Sinodul al VIII-lea ecumenic.

Pontificatul lui Ioan VIII marcheazã un moment decisiv, dar rãu cunoscut din istoria «schismei», reprezentînd ultima mare rezistenţã a Romanilor Romei celei Vechi şi celei Noi la ofensiva franko-germanã împotriva scaunului Ortodox al Romei. Perioada care merge de la moartea lui Ioan VIII pînã la începutul veacului al XI-lea este sistematic arãtatã în Occident ca una de corupţie şi anarhie datoratã rolului laicilor Romani în alegerea papilor. Singurii papi care întrunesc graţiile istoricilor sînt cei orientaţi spre regatele ivite din destrãmarea şi împãrţirea împãrãţiei karolingiene între succesorii lui Karol cel Mare. Adevãrul e cã aceastã perioadã e prezentatã ca una tulbure deoarece Romanii Romei celei Vechi pãstrau un oarecare control asupra Bisericii lor şi erau credincioşi identitãţii ei romane. Pînã în 1009 şi 1014, «Filioque» n-a putut fi niciodatã adãugat Crezului la Roma, care recunoştea Sinoadele VII şi VIII Ecumenice, şi de aceea era comuniune între Patriarhatele Rãsãritene şi cel al Romei celei Vechi. În aceastã perioadã, temîndu-se de o rãzvrãtire generalã a tuturor Romanilor aserviţi din Apus împotriva Franko-Germanilor feudali, aceştia din urmã n-au îndrãznit sã se atingã de-a dreptul de scaunul Romei celei Vechi. Dar, cînd Imperiul germanic a fost restabilit, ultimul papã Ortodox, Ioan XVIII (1003-1009), a fost surghiunit într-o mãnãstire din Italia de Sud; iar Sergiu IV (1009-1012), care-şi datora tronul regelui German Henric II (1002-1024; încoronat împãrat în 1014), l-a mãrturisit pe «Filioque» în scrisoarea de întronizare adresatã patriarhului Constantinopolului, Sergios II. Printr-o hotãrîre sinodalã, acesta din urmã a şters atunci numele papei din dipticele Marii Biserici, unde n-a mai fost niciodatã restabilit. La Roma, «Filioque» a fost oficial introdus de papa Benedict XII (1012-1024), nepotul împãratului German.

Încã o datã, clerul şi poporul au reacţionat, dar de data aceasta au trebuit sã se închine înaintea lui Benedict XII, pentru cã «Filioque» a fost cîntat în Crez la missa încoronãrii ca împãrat a lui Henric II.

Uzurparea scaunului Ortodox al Romei celei Vechi se încheiase, iar poporul roman al Apusului, lipsit de apãrare şi de povãţuitor duhovnicesc, a suferit persecuţiile şi reprimãrile impuse de marii papi ai feudalitãţii, ca de pildã Grigorie VII (1073-1085). Rezistenţe sporadice au continuat încã multã vreme, iar dintr-un text de la Alexandru de Hales se ştie cã în 1240 în unele biserici Crezul se cînta încã fãrã adaosul «Filioque». Se poate spune totuşi cã în 1014 rezistenţa de patru veacuri a Romanilor din Apus se încheie şi o nouã structurã eclezialã, total strãinã de cea veche şi purtînd toate caracterele feudalitãţii, înlocuieşte papalitatea Ortodoxã a Romanitãţii, papalitatea unui Leon I, Grigorie I, Martin I, Agathon I, Adrian I şi Ioan VIII. Incidentul din 1054 de la Constantinopol, care dã numele sãu «schismei» însãşi, nu e decît autorizaţia de înhumare. Se ştie cã la 15 iulie 1054 în timpul Liturghiei sãvîrşite la Sfînta Sofia, de faţã fiind patriarhul Mihail Kerularios, cardinalul Humbert (legatul papei Leon IX, 1094-1054) a izbucnit şi a pus pe altar un act de excomunicare în care reproşa «Rãsãritenilor» îndepãrtarea lui «Filioque» din Crez! Îl învinuia pe patriarhul Mihai I de a fi «pnevmatomah» [27] şi «teomah» [28] . Patriarhul a adunat un sinod local care a anatematizat acest «înscris hulitor şi prostesc». Patriarhul Petru al Antiohiei, cãruia i-a scris Kerularios, a întãrit hotãrîrea Bisericii Noii Rome, şi toate celelalte Patriarhate rãsãritene (Alexandria, Antohia şi Ierusalimul) au fãcut la fel, aplicînd hotãrîrea Sinodului VIII Ecumenic de la Constantinopol din 879” (NCS).

Pe scurt, „«schisma» nu este doar o rupturã, o destrãmare a ţesãturii creştine datoratã despãrţirii teologice a Romei de Rãsãrit, ci mai degrabã o uzurpare a scaunului papal ortodox al Vechii Rome de cãtre Franko-Germani, proces încheiat cu deportarea pur şi simplu a ultimului papã Ortodox şi înlocuirea lui cu primul papã germanic filioquist: Sergiu IV (1009-1012). […] Întîmplãrile ce au urmat - aratã mai departe cartea de învãţãturã ortodoxã - întãresc faptul cã noţiunea de uzurpare este cea mai potrivitã pentru a descrie politica ecleziasticã a Frankilor şi Germanilor. Cruciadele (culminînd cu ocuparea Constantinopolei în 1204 de către cavalerii cruciadei a IV-a) au fost încã şi mai vãdit încercãri de a-i înlocui pe episcopii ortodocşi ai scaunelor romane din Rãsãrit cu episcopi «Latini», adicã Franko-Germani. (Uniatismul a fost şi este şi el continuarea cu mijloace mai mult sau mai puţin fãţişe a aceleiaşi politici.)

Numai de curînd cunoaşterea mai exactã a textelor şi contextelor a permis o abordare obiectivã, defavorabilã Apusului, a fenomenului aşa-zisei «schisme». Aceastã restituire a faptelor încearcã astãzi sã o relativizeze ecumenismul contemporan, bazat pe o ostilitate şi un dispreţ aproape ereditar faţã de tot ce e «bizantin» sau «grec».

Uitînd rezistenţa eroicã a strãmoşilor lui Romani şi Ortodocşi, Apusul nu poate îndreptãţi aceastã relativizare decît cu preţul unei întunecãri a faptelor istorice şi a unui dispreţ aproape desãvîrşit faţã de lupta politicã şi teologicã a Romanilor Rãsãriteni din vremea Cruciadelor şi a Umanismului veacurilor XIV-XV, cînd Sfinţii Grigorie Palama (+1359) şi Marcu al Efesului (+1444) s-au înfãţişat drept campionii Tradiţiei Romaniei Ortodoxe în faţa teologiei speculative orgolioase [29] a Franko-Germanilor scolastici, întemeiatã pe «raţiune» şi închipuire [30] ” (NCS).

Lãsînd însã de o parte amãnuntele unei istorii de cinci veacuri, sã zicem cã - dupã cruciade, Umanism, Renaştere şi Reformã, care duc la o tot mai desãvîrşitã descreştinare a Apusului - nãlucirea „marii Europe” (ba chiar a unei „Europe” a toatã lumea) începe sã se închege în vremea stãpînirii unui alt Karol, al V-lea, precum citim: „Trecerea Europei în faza modernã a evoluţiei sale istorice prin mutaţiile produse de marile descoperiri geografice, de Umanism, Renaştere şi Reforma religioasã, îşi pune amprenta şi asupra perspectivelor şi opiniilor privind modalitãţile şi obiectivele de realizare ale unificãrii ei. [E de pomenit] marea tentativã imperialã a lui Carol al V-lea [31] , care reuşeşte sã reuneascã pentru o scurtã perioadã o mare parte a Europei vremii. […] Friedrich von Schlegel (1772-1829) [32] - autorul unei filosofii a istoriei universale şi redactor (între anii 1803-1805, la Frankfurt) al primei reviste din veacul XIX care poartã titlul de «Europa» - [vorbeşte de] idealul Europei creştine universale realizate sub Carol cel Mare şi refãcute de Carol al V-lea sub egida spiritualã a Papalitãţii, care a conţinut în germeni toate instituţiile europene ulterioare” (LGY).

Aşa e: odatã cu Umanismul Renaşterii, nesãtula dorinţã de stãpînire a împãraţilor şi papilor Apuseni începuse sã poarte numele de „re-unire”. Astfel, „vestitul umanist Aeneas Silvius Piccolomini, devenit în 1458 papã sub numele de Pius al II-lea, pe lîngã apelurile la unitate adresate Europei creştine, este şi autorul unei cosmografii generale, în care Europa este descrisã pentru prima oarã nu numai ca un ansamblu geografic, ci şi ca o entitate umanã şi istoricã în plan economic, social, politic şi spiritual” (LGY).
Apoi, începînd cu a doua jumãtate a secolului XVI şi cu veacul urmãtor, dorinţa de „unire”, de „pace” a celor care nu se pot uni este dusã mai departe şi „dezbaterea asupra viitorului european se cristalizeazã în cîteva proiecte semnificative prin soluţiile propuse, care […] rãmîn, în multe privinţe, termene de referinţã pentru iniţiativele ulterioare. Ele pun problema […] înlãturãrii clivajelor religioase inter-creştine printr-un spirit ecumenic. Un astfel de proiect este formulat în 1623 de către matematicianul francez Emeric Crucé, care se adreseazã monarhilor şi principilor cu propuneri privind realizarea pãcii […]. El porneşte de la caracterul inutil şi evitabil al rãzboaielor, cărora le contrapune ideea toleranţei reciproce, bazate pe comunitatea trãsãturilor general-umane, care îi unesc pe oameni dincolo de deosebirile naţionale sau religioase. Ritul diferit nu trebuie sã constituie un motiv de discordie, el reprezentînd doar o cale specificã fiecãruia pentru realizarea scopului obştesc al apropierii de divinitate. Mijlocul concret preconizat pentru eliminarea rãzboaielor este arbitrajul, prin intermediul unei Adunãri sau a unui Senat permanent al statelor, cu reşedinţa la Veneţia, prezidatã de Papa, cu participarea alãturi de statele europene şi a sultanului turc, a regilor Persiei, Chinei, Japoniei, Marocului, a ducelui Moscovei şi a hanului Tãtarilor. Adunarea urma sã stabileascã graniţa tuturor ţãrilor, iar cei ce nu se supuneau urmau sã fie aduşi la ascultare prin acţiunea comunã a statelor participante. Urma sã se instituie libertatea totalã a circulaţiei şi comerţului, unitatea monetarã şi a sistemului de mãsuri şi greutãţi, judecarea fãrã pãrtinire a pricinilor strãinilor. Resursele folosite pînã atunci pentru rãzboaie sã fie utilizate pentru dezvoltarea industriei, construcţii de canale, desecãri şi defrişãri, navigabilitatea fluviilor, dezvoltarea educaţiei, ştiinţei şi medicinei” (LGY).

Vedem cã acesta e întocmai planul care se pune în faptã sub ochii noştri, cînd necredincioşii şi rãu-credincioşii se adunã împreunã cu Ortodocşii într-o unire care încalcã orice gîndire sãnãtoasã. „Cãci ce însoţire are dreptatea cu nelegiuirea, sau ce împãrtãşire are lumina cu întunericul? Şi ce unire are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios?” (2 Corinteni 6:15). Ce „pace” poate fi între poporul lui Hristos (pe care Acesta Şi l-a cîştigat cu scump sîngele Sãu) şi luptãtorii împotriva lui Hristos, Care nu a venit „sã aducã pacea, ci sabia” [33] . Care este acea „comunitate a trãsãturilor general-umane, care îi unesc pe oameni dincolo de deosebirile naţionale sau religioase”? - dacã nu împreuna-împãrtãşire de patimile cele pãcãtoase, care îi uneşte într-adevãr pe vrãjmaşii nebotezaţi ai lui Hristos cu cei botezaţi întru Hristos dar lepãdaţi de botez prin necredinţã. Şi oare despre „rituri diferite” (adicã despre chipuri diferite ale înşelãrii diavoleşti) este vorba? Sau despre dreapta sau reaua închinare la adevãratul Dumnezeu cel în Treime slãvit şi despre închinarea la idoli, la „divinitãţi” închipuite? Şi toate acestea în numele a ce? În numele umanismului, al slãvirii omului şi a lucrãrilor sale, în numele „libertãţii”, „egalitãţii” şi „frãţiei” propovãduite şi cerute silnic de cãtre aceia mai puternici, mai vicleni şi mai fãrã de milã. [34]

Florin Stuparu *

- Va urma -

* Materialul apare in primul numar al revistei “Oglinda Vremii”, aflata sub tipar, editata de partidul politic Miscarea Conservatoare. Va urma

—
NOTE:
[24]. Filosofia „predestinãrii” - întîlnitã la toţi pãgînii, de la Elini şi pînã la Budhişti - desfiinţeazã libertatea omeneascã de a alege între bine şi rãu, şi totodatã îl libereazã pe om de rãspundere: cãci, dacã faptele noastre sînt înainte-hotãrîte şi nu avem putinţa de alegere, e limpede cã nu mai avem nici pãcat, încît nu mai trebuie sã dãm socotealã pentru ceea ce facem.
[25]. Adicã ale rãstimpului dintre pãgînismul antic şi acela al renaşterii italiene.
[26]. „Toţi Pãrinţii Bisericii care au urmat, cum au fost Sfîntul Grigorie Palama şi Sfîntul Marcu al Efesului au confirmat aceastã condamnare a lui Filioque” (NCS).
[27]. Adicã „luptãtor împotriva Duhului Sfînt”.
[28]. Adicã „luptãtor împotriva lui Dumnezeu”.
[29]. Teologie eretică şi hulitoare, pãcãtoasă în faţa Sfîntului Duh, pe Care Îl tãgãduieşte, tãgãduind dogmele descoperite de El Sfinţilor Pãrinţi.
[30]. „Raţiunea” omeneascã este stricatã de la cãderea lui Adam, şi - în lipsa povãţuirii dumnezeieşti - va fi întotdeauna înşelatã de închipuirile insuflate de diavolul.
[31]. „Carol Quintul din Casa de Habsburg (nãscut la 24 februarie 1500, la Gent - † la 21 septembrie 1558 în mãnãstirea San Jerónimo de Yuste, Extremadura), din 1516 rege al Spaniei sub numele Carol I, totodatã, din 1519, împãrat al Sfîntului Imperiu Roman sub numele de Carol al V-lea, de unde numele de «Carol Quintul». Datoritã faptului cã s-a aflat la conducerea Regatului Spaniei (care avea colonii peste Ocean), şi totodatã la conducerea Sfîntului Imperiu Roman, a fãcut celebra exclamaţie: «În împãrãţia mea, soarele nu apune niciodatã!»” (articol de enciclopedie).
[32]. A fost numit „Mesia” al Romantismului, ceea ce spune tot.
[33]. „Nu socotiţi - zice - cã am venit sã aduc pace pe pãmînt; n-am venit sã aduc pace, ci sabie” (Matei 10:34). Stih pe care Sfinţitul Teofilact al Bulgariei îl tîlcuieşte aşa: „Nu întotdeauna este bunã unirea, uneori şi despãrţirea este bunã. Iar «sabie» este cuvîntul credinţei, care ne taie pe noi de la iubirea de prieteni şi de rude, dacã aceştia ne împiedicã de la buna cinstire de Dumnezeu. Nu ne îndeamnã sã ne despãrţim de aceştia fãrã pricinã, ci numai atunci cînd nu se unesc cu noi în credinţã şi, mai vîrtos, atunci cînd ne împiedicã de la credinţã.”
[34]. „Minimalismul moral şi pacifismul hominist gãunos al ecumenismului nu fac decît un singur lucru: vãdesc uscatele lor rãdãcini umaniste, filosofia lor bolnavã şi etica lor neputincioasã, cea dupã predania oamenilor (v. Coloseni 2:8). Şi, mai mult: vãdesc criza credinţei lor hoministe în adevãr şi nesimţirea lor […] faţã de istoria Bisericii, faţã de continuitatea ei apostolicã şi soborniceascã, dumnezeiesc-omeneascã, în adevãr şi în dar” (Cuviosul Iustin Popovici).