Cititi episodul anterior…

DAR SA CITIM mai departe din aceeaşi lucrare, urmînd sã dãm mai multe lãmuriri dupã aceea: „Unitatea spaţiului european catolic - zice - aflat sub autoritatea spiritualã a papalitãţii, se realizeazã pentru prima oarã în jurul anului 800 în formula imperialã a lui Carol cel Mare (in imagine in dreapta), care - prin includerea în imperiul sãu a teritoriilor situate între Pirinei, Oder, Tisa şi Marea Adriaticã - îşi cîştigă din partea contemporanilor titlul de «pãrinte al Europei». Creaţia sa, realizatã prin cucerire, [a fost] înnobilatã prin virtuţile a ceea ce s-a numit «renaştere spiritualã carolingianã» şi printr-o politicã de toleranţã a alteritãţii (iudaice sau islamice) [!!].”

În aceastã frazã avem numãrate - precum se vede - toate trãsãturile împãrãţiei europene: „spaţiului european” este „catolic, aflat sub autoritatea spiritualã a papalitãţii”; el este locul „renaşterii spirituale”, adicã al reînvierii (pentru rãu-credincioşi) a duhului înşelãciunii pãgîneşti, omorît prin propovãduirea bunei-vestiri a lui Hristos-Dumnezeu şi prin lucrarea Sfintelor Sale Taine în Bisericã; în sfîrşit, „Europa” este locul „toleranţei” curat „creştine” faţã de vrãjmaşii lui Hristos (acum, aceasta se mai numeşte şi „ecumenism”, despre care vom vorbi pe larg mai departe).

Ce s-a petrecut cu adevãrat cu împãrãţia (creştinã) romanã de Apus ne lãmureşte o foarte întemeiatã carte ortodoxã, Noul catehism catolic contra Sfinţilor Pãrinţi (Ed. Deisis, 1994, notatã în continuare NCS). Pentru început, sã vedem cum şi de ce a fost nevoie ca Romanii creştini din Rãsãrit sã fie numiţi „Bizantini” sau „Greci”, împotriva adevãrului istoric şi teologic:

„Ştiinţa istoricã europeanã numeşte «bizantinã» Împãrãţia Romanã a Sfîntului Constantin cel Mare (306-337), începînd de la inaugurarea Constantinopolei (330) sau, uneori, începînd cu Justinian (527-565). Originea acestei noi civilizaţii ar fi legatã de o aşa-zisã «orientalizare» a Împãrãţiei Romane. În orice caz, toatã lumea afirmã cã între veacurile V-VI Împãrãţia Romanã devine «bizantinã» deoarece se elenizeazã şi-şi pierde latinitatea iniţialã. Pe de altã parte, aceeaşi ştiinţã istoricã numeşte «bizantin» cadrul cultural şi teologic al împãrãţiei pentru cã acesta şi-ar pierde şi specificitatea greacã, modelîndu-se dupã un problematic «spirit bizantin». Aceşti doi termeni: «Grec» şi «Bizantin», sînt însã apelative recente şi peiorative. Termenul «Grec» nu e folosit cu adevãrat decît în secolele VIII-IX, în climatul politic şi ideologic specific al epocii karolingiene: Karol cel Mare (768-814) vrea sã restaureze un «imperiu roman» dominat de Franki, iar pentru aceasta el are nevoie sã nege orice legitimitate basileului Ortodox, cu scopul de a rupe legãturile adînci existente între populaţiile galo-romane şi italo-romane şi Constantinopol. Era o întreprindere ideologicã de anvergurã: a numi «greacã» populaţia împãrãţiei însemna a o identifica practic cu «Elinii», cu «Grecii» antici, adicã cu «pãgînii» de care vorbeşte Scriptura.

Cîteva decenii mai tîrziu, papa Nicolae I (858-867), primul papã germanofil, fiind atacat de episcopii Italo-Romani din sudul Italiei şi de cei Galo-Romani în conflict cu clerul Frankilor, a încercat sã strîngã în jurul lui întreg episcopatul german şi frank. El a comandat tratate «contra erorilor Grecilor» care ar fi ameninţat «credinţa creştinã». În mintea lui Hinkmar de Reims şi a altor teologi Franki ai epocii - care credeau cã fac sã progreseze în subtilitate teologia, scrutînd (pe urmele lui Augustin, +430) esenţa lui Dumnezeu cu ajutorul categoriilor lui Aristotel [15] - termenul «Grec» e o insultã plinã de dispreţ: «Grecii» sînt pãgîni nedemni de numele de «Creştini», ignoranţi în ale teologiei şi perfizi ca şi «Orientalii».

E de ajuns sã consultãm numeroasele tratate «contra errores Graecorum» - de la cel al lui Ratramnus din Corbie (+868) pînã la cel al lui Toma d’Aquino (+1274), ultimul nefiind altceva decît o colecţie de citate patristice falsificate şi mincinoase - pentru a vedea cã subtilitatea dubioasã a lui «Filioque» [16] e prezentatã ca o notã a marii superioritãţi intelectuale a Occidentului asupra «Grecilor». Printre Romanii Ortodocşi din Imperiu, termenul trecea drept o veritabilã injurie. […] Acelaşi lucru e valabil şi pentru termenul «Bizantin»; nimeni nu s-ar gîndi vreodatã sã-i numeascã pe parizieni «Luteţieni», de la numele vechii cetãţi pe care s-a zidit noua cetate, aşa cum facem prin aceastã vocabulã cu locuitorii Constantinopolei, Noua Romã. Termenul e dealtfel tîrziu, şi abia în secolul al XIV-lea un umanist latinizant, Nikephor Gregoras, l-a folosit ca o expresie arhaizantã pentru a sa istorie a Romanilor, numitã de el «istoria Bizantinilor». El a fost folosit intens în secolele XVI-XVIII, «Iluminismul» fiind cel care i-a consacrat valoarea peiorativã. Descriind Imperiul Roman al Constantinopolei, Montesquieu şi Voltaire [17] vorbesc de o «nedemnã strînsurã de declamaţii şi minuni», de o «pînzã ţesutã din revolte, rãscoale şi perfidii». Pînã astãzi numele de «Bizantin» a pãstrat aceastã conotaţie negativã. […]

N-ar fi aşadar mai corect sã-i numim pe «Bizantini» aşa cum se numeau ei înşişi, adicã «Romani», şi sã folosim adjectivele şi substantivele «Romanitate», «Romaicitate», «Romiosynie», «Romeic»? Cum au fãcut-o de altfel, într-o terminologie care a subzistat pînã în epoca noastrã, Arabii şi Otomanii, care-i numeau «Rum», «Rumis». Istoricii vor putea analiza mai adecvat adîncul sentiment de unitate culturalã pe care-l aveau Romanii Noii Rome faţã de tot trecutul lor, atît «roman» (latin) cît şi «grec», atît creştin cît şi pãgîn. [18] […]

Ni se va obiecta poate cã, eliberatã de sub jugul turc, Grecia n-a ales numele de «Romaitate». De fapt, puterile occidentale au impus numele de «Grecia» şi «Greci», pentru a-i despãrţi pe Ortodocşii de pe continent de fraţii lor din Anatolia şi a împiedica orice revendicare a Asiei Mici şi a Constantinopolei; Turcii trebuiau cruţaţi şi apãraţi din raţiuni de politicã internaţionalã (pentru a stãvili expansiunea Rusiei ţariste în zonã). Urmãrile unei asemenea politici au fost mai tîrziu masacrele din Asia Micã în 1923, cînd trupele franceze şi engleze au asistat indiferente la masacrul populaţiilor creştine. În secolul al XIX-lea, în orice caz, alegerea termenilor «Grec» şi «Elin» a fost combãtutã de Ortodocşii tradiţionalişti, ostili renaşterii unui nou pãgînism elin, iar marele poet Kostis Palamas a fost cîntãreţul Romaitãţii în faza noului elinism al lui A. Korais (+1833), incapabil sã demonstreze existenţa unei conştiinţe naţionale neo-greceşti autonome. Apãrãtorul ideii şi conştiinţei romaice ortodoxe este astãzi pãrintele Ioannis Romanidis, profesor de dogmaticã la Universitatea din Tesalonic. El a denunţat marea contradicţie a ştiinţei istorice europene: pe de o parte, se afirmã cã împãrãţia romanã a devenit «bizantinã» pentru cã a devenit «greceascã» sau «elinã», iar pe de altã parte se explicã trecerea de la civilizaţia elinã a împãrãţiei romane (cea a marilor Capadocieni) la civilizaţia «bizantinã» prin pierderea caracterului elenic al acestei civilizaţii. Deci împãrãţia romanã devine «bizantinã» pentru cã se elenizeazã, iar civilizaţia elinã devine «bizantinã» pentru cã se dezelinizeazã (orientalizîndu-se)!

Existã deci o mare confuzie la istoricii şi teologii Apuseni, care vorbesc cînd de «Bizantini», cînd de «Greci», cînd de «Rãsãriteni» pentru a desemna o împãrãţie care s-a numit dintotdeauna într-un singur fel: «romanã». […] Istoricii n-ar trebui sã mai caute o «latinitate» apuseanã care nu existã dealtfel decît ca un construct artificial al ideologiilor franko-germane. Diferitele construcţii ale latinitãţii în Occident - la Karol cel Mare şi urmaşii lui - vor fi mai bine înţelese dacã vor fi studiate ca utopii şi ideologii cu rostul de a facilita expansiunea şi dominaţia franko-germanã asupra Romanitãţii Ortodoxe. [Apoi, dacã istoricii ar face aceasta,] lupta pateticã a Romanilor Ortodocşi din Apus (a Italo-Romanilor, Galo-Romanilor, Hispano-Romanilor) împotriva invadatorilor germanici barbari ar putea fi în sfîrşit studiatã într-o perspectivã de lungã duratã, în loc de a se evapora inexplicabil dupã merovingieni [19]„ (NCS).

Iar acum sã citim, din aceeaşi lucrare, istoria propriu-zisã a cuceririi romanitãţii creştine apusene, de la primele încercãri ale barbarilor strãmoşi ai „Europenilor” de azi şi pînã la aşa-zisa „mare schismã”:

„Originea îndepãrtatã, datul fundamental care ascundea în germene toate diviziunile ulterioare [din hotarele împãrãţiei romane], au fost invaziile barbare [adicã germanice]; […] atît din cauza caracterului eretic arian al religiei adoptate de aceste popoare (Goţi, Vandali, Longobarzi, Franki), cît [şi] din pricina incapacitãţii lor de a se constitui în stat sau de a modela o religie puternicã pentru a înlocui ceea ce voiau sã distrugã. Dupã primele masacre şi mulţumitã rezistenţei eroice a poporului galo-roman mucenic, de la moartea regelui Euric [20] proiectul de-a înlocui «Romania» printr-o «Goţia» a trebuit abandonat. Dimpotrivã, numeroşi şefi barbari au luat hainele şi titlurile romane pentru a dobîndi oarecare legitimitate în faţa populaţiilor galo-romane, italo-romane, hispano-romane ocupate.

Dar aceasta nu înseamnã cã sentimentul naţional al populaţiilor romanice aservite a dispãrut rapid, cum au afirmat unii istorici (Fustel de Coulange). În fapt, dupã prãbuşirea puterii politice romane în Apus, reprezentarea legalã, ca şi autoritatea moralã asupra poporului roman se gãseşte asumatã de Bisericã; aceasta devine locul de rezistenţã al tuturor celor care vor sã conserve tradiţia şi identitatea romanã. În aceastã perioadã tulbure şi frãmîntatã - în afara rolului marilor episcopi ai secolelor V şi VI, ca Faust de Riez sau Cezar de Arles – patriarhul Romei Vechi îşi asumã vrednicia de «etnarh» al poporului roman al Apusului. El este cel ce rãmîne în legãturã cu împãrãţia romanã de la Constantinopol. Se ştie astfel cît de mult a ştiut sã pãstreze drepturile romane în aceastã epocã atît de dramaticã şi tulbure papa Grigorie cel Mare (510-604), care nu ezitã în ale sale Moralia sã asemuiascã romanitatea apuseanã, în suferinţele ei, cu Iov. Desigur, împãrãţia romanã n-a încetat sã revendice, în ciuda dificultãţilor, partea sa apuseanã.

Romanii Rãsãritului şi ai Apusului erau solidari, dar de la Iustinian I (527-565) şi pînã la Vasilios I (867-886) biruinţa militarã n-a fost întotdeauna a Constantinopolului. Diviziunile interne ale barbarilor şi perioada întunecatã care a fost epoca merovingianã asigurã Bisericii o linişte extrem de relativã; barbarii nu puteau ajunge uşor la starea de cleric iar sinodalitatea Bisericii, în conformitate cu Canoanele Apostolice, era respectatã prin faptul marii majoritãţi a Romanilor liberi din cetãţile galo-romane.

Va fi nevoie de imensul sistem de deportare, expropriere şi aservire a Romanilor [de cãtre barbari], cunoscut sub numele de «feudalitate», pentru ca Frankii sã devinã majoritari în alegerea episcopilor. [21] Prin grija lui Karol Martel şi Pepin cel Scurt (751-768), şcolile monastice galo-romane - întemeiate de ucenicii Sfîntului Ioan Cassian, ai lui Honorat d’Arles şi Faust de Riez, şcoli care formau clerici Romani - au fost desfiinţate. Datoritã anarhiei politice a epocii merovingiene, caracterul sinodal al organizãrii Bisericii era parţial suprimat, pentru a nu mai fi restabilit decît în favoarea episcopatului frank. Criza iconoclastã [22] care a zguduit împãrãţia romanã din Rãsãrit a permis Frankilor sã exploateze diviziunile interne ale Romanilor din Rãsãrit şi din Italia de Sud. În fapt, încã de la începutul secolului al VIII-lea, Italia romanã şi Biserica Ortodoxã a Romei celei Vechi erau izolate în mod primejdios. Pentru cã Papa Grigorie II (713-731) nu a vrut sã promulge edictele împãrãteşti care porunceau nimicirea icoanelor în toatã împãrãţia, Italia a fost izolatã de Rãsãrit şi prinsã ca într-un cleşte între împãraţii eretici şi Franki, care erau şi ei iconoclaşti de fapt, cum erau şi Longobarzii şi unii episcopi din Italia de Nord, ca de pildã Claudius de Torino. Totuşi, Ortodocşii partizani ai icoanelor erau numeroşi în Galia în rîndurile clerului şi episcopatului roman. Mulţumitã împãrãtesei Irina, Ortodocşii din Rãsãrit vor birui asupra iconoclasmului la Sinodul VII Ecumenic (787). Episcopii Franki ai lui Karol cel Mare nu vor recunoaşte însã acest sinod, ba chiar îl vor osîndi ca eretic în Conciliul de la Frankfurt (794), ale cãrui decizii vor fi anulate însã de papa Roman Ortodox Adrian I (792-795), care le va impune cinstirea icoanelor şi primirea ca Sinod Ecumenic a Sinodului de la Niceea (787).

Erezia lui «Filioque» a fost la fel de gravã. «Filioque» nu e o formulare veche, cum se zice, şi care ar urca la Conciliul III de la Toledo (589). El dateazã de la sfîrşitul veacului al VII-lea şi începutul celui de al IX-lea şi a fost foarte contestat în Apus la începutul secolului al IX-lea de episcopii Galo-Romani. Dimpotrivã, în aceeaşi perioadã, Frankii vor face din el semnul unei renaşteri intelectuale mai degrabã modeste. Conciliul de la Aix-la-Chapelle sau Aachen (806) e o mãrturie remarcabilã a acestei lupte între elementul roman şi elementul frank, arãtînd caracterul recent al lui «Filioque». Într-adevãr, reprezentanţii Conciliului l-au informat pe papã cã Simbolul Credinţei începuse sã se cînte cu «Filioque» la palatul lui Karol cel Mare şi cã era vorba de o dogmã nouã. Neputînd ajunge la o concluzie, Conciliul s-a divizat în douã pãrţi potrivnice. Karol cel Mare, campionul lui «Filioque», nu şi-a putut impune pãrerea, iar conciliul s-a risipit înainte de sfîrşit. Fiecare din pãrţi a fãcut apel la papa Leon III (795-816), care nu numai cã s-a opus adaosului «Filioque» dar, mai mult, a poruncit ca textul originar al Simbolului de credinţã Niceo- Constantinopolitan sã fie gravat în greacã şi latinã pe douã plãci de argint aşezate în Basilica Sfîntului Petru din Roma. Aceastã înfrîngere a lui Karol cel Mare aratã faptul cã puterea Frankilor a dat înapoi în faţa autoritãţii Papei Ortodox al Romei celei Vechi. […] Pentru Karol cel Mare, […] «Filioque» era semnul progresului realizat în teologie asupra «Grecilor», mulţumitã folosirii criterilor «raţionale» în teologia Sfintei Treimi [23]. Acesta era pentru el dovada superioritãţii culturale a Frankilor asupra celor pe care-i numea dispreţuitor «Greci».”

- Va urma -

Florin Stuparu

—
NOTE:

[15]. Care era Grec!
[16]. Unul din marile eresuri ale catolicismului, care propovãduieşte cã Sfîntul Duh purcede şi de la Fiul, ceea ce ar însemna cã Dumnezeirea cuprinde douã principii purcezãtoare, doi „Taţi”. Precum se vede, catolicismul este politeist.
[17]. „Pãrinţi ai Europei” care au pregãtit prin filosofia lor revoluţia francezã.
[18]. Roma cezarilor şi Helada stãpînitã de ei alcãtuiau un întreg, Romanii fiind mult înrîuriţi de Elini.
[19]. Dinastie de regi ai Frankilor, de la Clovis I (481-511) pînã la Theodoric (721-737).
[20]. Euric (c. 415-484), a fost fratele mai tînãr al lui Theodoric II şi a domnit ca rege al Vizigoţilor, avîndu-şi capitala la Toulouse. Regii Vizigoţi dinaintea lui domniserã oficial numai ca legaţi ai împãratului roman, dar Euric a fost primul care şi-a declarat independenţa faţã de împãraţi.
[21]. „Sub regii merovingieni, Biserica fusese de fapt decapitatã, majordomii Palatului transformînd episcopatele şi mãnãstirile în simple feude pe care le atribuiau unor episcopi şi abaţi ce ignorau cu totul credinţa. «Astfel, se poate spune - scrie abatele Guettee - cã Biserica Francã n-a mai avut episcopi şi cã ea n-a mai avut drept capi decît rãzboinici. Dacã aceşti pretinşi episcopi fãceau vizite episcopale, era doar pentru a jefui poporul şi preoţii, care nu erau în ochii lor decît nişte vasali; ei se considerau nu pãrinţii, ci stãpînii clerului; nu pãstorii poporului, ci seniori»” (NCS).
[22]. „Iconoclasmul îşi are începutul mai înainte de domnia lui Leon al III-lea (717-741), dar a luat o dezvoltare foarte mare în timpul acestui împãrat, reprezentînd chiar politica sa în problemele religioase. Etimologic, iconoclasmul înseamnã «distrugerea icoanelor» de la cuvintele greceşti eikon = chip, înfãţişare, icoanã şi klasma = a distruge, a sfarîma. Uneori, se vorbeşte de iconomahie pentru a indica aceeaşi acţiune de distrugere şi necinstire a icoanelor, de la eikon şi mahe = luptã. […] La Sinodul VII Ecumenic, Sfîntul Nichifor, Patriarhul Constantinopolei, spunea cã iconoclaştii sînt influenţaţi de Evrei, de Sarazini, de samariteni, de manihei şi de douã secte monofizite: fantaziştii şi teopaschiţii” (Gabriel Alexe, în Orthologhia)
[23]. Criteriile „raţionale” ale filosofiei pãgîne, dupã „raţiunea” omeneascã cea înşelatã.