Cititi introducerea…

Un cuvînt înainte

Începînd cu anul ‘90 al veacului de-abia trecut, România (adică noi, cetăţenii ei mai mult sau mai puţin Români), România se întoarce deci (după 45 de ani), din împărăţia sovietică, în „Europa”, aceea care între cele două războaie a toată lumea o „înfiase”, după un veac de revoluţii liberal-democratice.

Aşadar, după ocolul istoric prin pustia comunismului bolşevic (ocol care a avut scopurile lui), România aleargă (se prăbuşeşte, mai bine zis) la sînul mamei „Europa”, şi aceasta se numeşte „integrare”. În ce şi cum? Despre aceasta urmează să vorbim neîncetat de acum înainte. Dar, pînă atunci, să lămurim (pe cît ne stă în putinţă) ce se află sub eticheta cu inscripţia „Europa”. [1]

Aşadar, ce este „Europa”?

La întrebarea aceasta nu vom putea aduce un răspuns cu adevărat întemeiat, dacă nu gîndim istoria europeană (şi istoria îndeobşte) teologic. Căci ceea ce numim „istorie” - adică petrecerea omului în această lume, aşa cum e ea de la căderea părintelui Adam din starea în care a fost zidit şi cum va fi pînă la a doua venire a lui Hristos-Dumnezeu, cînd toate se vor face din nou [2] - ceea ce numim prin urmare „istorie” nu este doar o lucrare omenească, aşa cum ne spune „sănătoasa” noastră necredinţă; ci, mai întîi, o împreună-lucrare a îngerului cel căzut cu omul (ca unii ce s-au ridicat împotriva Făcătorului lor), iar apoi o împreună-lucrare a Dumnezeului a toate cu omul, pentru izbăvirea lui din stăpînirea diavolului şi a morţii. Dacă ţinem seama de acestea, atunci tot ceea ce se întîmplă în această istorie se luminează, capătă un înţeles.

Pentru a vorbi cît se poate mai scurt, prin „Europa” se înţelege împărăţia francmasonică a „libertăţii, egalităţii şi fraternităţii” întru toate patimile ucigătoare de suflet: întru lăcomie a pîntecelui, iubire de argint, curvie (acelea trupeşti); apoi întru trîndăvie, mînie, tristeţe, mîndrie şi slavă deşartă (cele sufleteşti). „Europa” este deci înainte de toate o împărăţie gîndită (care se întinde deja pe tot pămîntul), întemeiată împotriva propovăduirii evanghelice, aşadar împotriva scopului vieţii acesteia, care este tocmai lupta cu patimile înspre care ne îndeamnă trupul, lumea şi diavolul. Să vedem însă istoria acestui continent al gîndirii anti-creştine, necunoscută de către Ortodocşi, din pricini care se vor arăta mai jos.

Aşadar, „Europa” este întemeiată de vechile popoare franco-germanice [3], rău-creştinate dintru început, care, în timp, au ajuns să stăpînească romanitatea apuseană, creştinată de înşişi Sfinţii Apostoli. E vorba de triburi barbare ce îmbrăţişaseră erezia ariană [4], al căror gînd a fost de la bun început acela de a nimici dreapta-credinţă propovăduită de către Apostolii şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii în primele veacuri de după întruparea Dumnezeu-Cuvîntului şi pogorîrea Sfîntului Duh, de-a lungul şi de-a latul întregii împărăţii romane, care stăpînea pe atunci lumea atît în Apus, cît şi în Răsărit. În timp, aceşti arieni necunoscători ai lui Hristos-Dumnezeu şi cei care li s-au alăturat au izbutit să înlocuiască dreapta-cinstire de Dumnezeu şi ierarhia bisericească legiuită de Sfintele Soboare locale şi de acelea a toată lumea cu o credinţă strîmbă şi mincinoasă, numită mai tîrziu „romano-catolicism” [5].

Această formă de idolatrie (despre care vom vorbi îndelung) a luat fiinţă prin înlocuirea dogmelor (adică a adevărurilor de neschimbat descoperite Sfinţilor Părinţi de către Dumnezeu-Sfîntul Duh) şi a dumnezeieştii lor filosofii cu altele, născute din înşelare diavolească, sprijinite pe mincinoasa „filosofie umanistă” lipsită de înţelepciune a nebunilor „înţelepţi” [6] păgîni din vechime. [7] Iar aceasta e acelaşi lucru cu a spune că au înlocuit Biserica, trupul lui Hristos, cu o „biserică” în care „dumnezeu” e omul. Astfel încît toată istoria „europeană” a ultimelor treisprezece veacuri nu e decît povestea întoarcerii rău-credincioşilor „catolici” la vechiul păgînism elino-roman de dinaintea marelui cutremur pricinuit de arătarea în trup a Dumnezeu-Cuvîntului, Ziditorul a toate, care a dus la nimicirea închinării la idoli şi a întregii „culturi clasice” întemeiate pe înşelăciunea idolească. Căci peste tot puterea duhului minciunii a fost atunci biruită prin jertfa şi învierea Dumnezeu-Cuvîntului întrupat, şi cinstirea „dumnezeilor” - adică a diavolilor [8] - şi a patimilor omeneşti ipostaziate (personificate) a pierit prin lucrarea mîntuitoare a lui Hristos în Biserica Sa, prin Sfintele Sale Taine şi prin sfîntul cuvînt al evangheliei (bunei-vestiri). Aceasta nu înseamnă că duhul cel întunecat, începătorul răutăţii, a încetat lupta împotriva Dumnezeului a toate şi a robilor săi Creştini; nu, ceea ce trebuie înţeles e că de atunci el nu mai are puterea de a silui libera voinţă a oamenilor, pierdută odată cu căderea de bună voie în păcat a lui Adam şi redobîndită prin jertfa de bună voie a noului Adam-Hristos; ci acum trebuie să se folosească de necredinţa, reaua-credinţă şi reaua-voinţă a celor ce se împotrivesc Dumnezeu-Cuvîntului şi Bisericii Sale urmînd propriei hotărîri şi alegeri.

Lupta diavolului celui mare împotriva Bisericii, dusă în Apus prin mijlocirea eresului zis „romano-catolicism”, urmăreşte să înlocuiască cinstirea Dumnezeu-omului Hristos cu cinstirea omului-dumnezeu. Aşa înţelegem cinstirea idolatră a papei catolic drept „înlocuitor de Hristos” („vicarius Christi”), cruciadele (care s-au făcut împotriva stăpînirii ortodoxe a Ierusalimului şi Constantinopolei), dezgroparea din ruine şi cenuşă a umanismului păgîn (numită „Renaştere”, începută pe la anul 800, în vremea lui Carol cel Mare, şi desăvîrşită şase veacuri mai tîrziu), Reforma protestantă (care îşi are rădăcinile în însuşi catolicismul), umanismul „raţionalist” al „Luminilor”, revoluţiile şi, în sfîrşit, umanismul „european” hotãrît satanic curat antihristic, al vremii noastre. [9]

Pentru a lãmuri cît de cît cele pomenite pînã acum, sã punem faţã în faţã, pe scurt, douã istorii: una alcãtuitã de istoriografia apuseanã, cunoscutã din manualele de şcoalã, şi alta a pãrinţilor Bisericii, trecutã de cele mai multe ori sub tãcere, dupã cum nici nu e de mirare.

Iatã de pildã ce zice un istoric al Europei despre „ideea de «Europa»”: „[Aceastã idee], care desemneazã un spaţiu geografic, politic şi spiritual specific, dateazã de cîteva milenii” (LGY) [10]. Din fraza aceasta vedem bine cã „ideea de «Europa»” îşi are obîrşia în utopiile antice ale lui Pithagora şi Platon, pãrinţii tuturor gnozelor [11] şi ocultismelor europene, aceia care se închipuiau nişte mici dumnezei [12], ziditori ai unor republici desãvîrşite, „raiuri politice”, care sã nu mai cunoascã „durerea, întristarea şi suspinarea” [13].

Sã citim însã mai departe din acelaşi curs de istorie: „Construcţia europeanã - procesul conştient de formare a unitãţii economice, politice şi instituţionale a acestui spaţiu - […] a fost întemeiatã, desigur, pe antecedentele unei evoluţii de circa un mileniu, în care ideea de unitate europeanã s-a cristalizat şi afirmat în numeroase iniţiative şi proiecte, care se constituie, în ansamblul lor, într-o adevaratã preistorie a construcţiei europene, aflate azi în plinã desfãşurare” (LGY).

Care este aceastã „preistorie a construcţiei europene”? Aflãm cã, „odatã cu prãbuşirea Imperiului Roman de Apus şi cu victoria creştinismului, în statele constituite pe ruinele sale, delimitarea unui spaţiu european specific devine tot mai mult o realitate, în condiţiile în care fosta jumãtate rasãriteanã a lumii romane se constituie într-un Imperiu Bizantin dominat de o versiune ortodoxã a creştinismului ce se îndepãrteazã tot mai mult de modelul catolic occidental” (LGY). Am ajuns astfel unde ne aşteptam, din cele de mai sus înţelegînd prea-bine cã „spaţiul european specific” este împãrãţia romano-catolicã în curs de întemeiere, potrivnicã aceleia ortodoxe, numite „Imperiu Bizantin”. Sã bãgãm de seamã nepãsarea cu care se trece aici, ca în toatã istoriografia apuseanã, peste adevãrata istorie a împãrãţiei romane creştinate.

Mai întîi, ce vrea sã însemne faptul cã „delimitarea unui spaţiu european specific devine tot mai mult o realitate în statele constituite pe ruinele Imperiului Roman de Apus, odatã cu prãbuşirea sa şi cu victoria creştinismului”, de vreme ce aceastã împãrãţie fusese cu adevãrat creştinatã înainte de a fi nimicitã? Nimic altceva decît cã erezia „catolicã” a nãvãlitorilor Franco-Germani este arãtatã ca fiind „adevãratul creştinism”, care a întors - nu-i aşa? - vechile popoare din Apusul împãrãţiei romane - pe Italo-Romani, pe Galo-Romani, pe Ibero-Romani - de la „rãtãcirea” credinţei propovãduite de Apostoli şi de urmaşii acestora, „rãtãcire” pe care au continuat-o apoi numai popoarele împãrãţiei de Rãsãrit, adicã ale Noii Rome (Constantinopolei, numitã „Bizanţ” în chip greşit şi dispreţuitor, cum se va lãmuri ceva mai jos). Ceea ce nu se mai înţelege limpede e cum s-a „îndepãrtat tot mai mult de modelul catolic occidental versiunea ortodoxã a creştinismului”, de vreme ce Ortodoxia nici nu se apropie, nici nu se depãrteazã de ceva, ci rãmîne ea însãşi, Biserica fiind trup al lui Hristos-Dumnezeu, „Care - ieri, şi astãzi şi în veci - este acelaşi” (Evrei 13:8), împreunã cu Sfîntul Sãu Duh-Dumnezeu, Duhul Adevãrului cel neschimbãtor, prin Care s-au descoperit Sfinţilor Apostoli şi urmaşilor lor tainele şi dogmele neschimbãtoare ale credinţei celei mîntuitoare. [14] Iarãşi, ceea ce nu se înţelege bine e cã „prãbuşirea” împãrãţiei (ortodoxe) romane de Apus se datoreazã rãzboiului dus împotriva ei tocmai de cãtre aceste neamuri neevanghelizate, necunoscãtoare ale adevãrului de credinţã al Bisericii lui Hristos (ceea ce am mai spus).

Va urma

Florin Stuparu

—
Note:

[1]. E un fapt cu urmări nebănuit de nimicitoare acela că oamenii cei cuvîntători (raţionali) nu ştiu înţelesul vorbelor pe care le rostesc, ajungînd astfel asemenea unor jivine vorbitoare dar necuvîntătoare (neraţionale), precum sînt papagalii, canarii şi gaiţele.
[2]. Precum a grăit Sfîntul David: „Toate ca o haină se vor învechi şi ca un veşmînt le vei înfăşura, şi se vor schimba” (Psalm 101:25); şi: „Trimite-vei Duhul Tău, şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pămîntului” (Psalm 103:30). Şi precum zice Isaia: „Se va face cer nou şi pămînt nou (…)” (Isaia 65:17). Şi Ioan Teologul: „Şi am văzut un cer nou şi un pămînt nou. Căci cerul cel dintîi şi pămîntul cel dintîi au trecut; iar marea nu mai este” (Apocalipsa 21:1). „Căci lumea va arde cu foc spre curăţire şi înnoire - după zisa marelui Vasilie - curăţindu-se ca printr-un potop, dar nu va trece întru pieire şi stricăciune de tot. Şi Pavel zice luminat că «zidirea aşteaptă cu nădejde descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci zidirea s-a supus deşertăciunii nu din voia ei, ci din pricina celui ce a supus-o [omul, n. m.]; cu nădejde, fiindcă şi zidirea însăşi se va slobozi de robia stricăciunii, întru slobozenia slavei fiilor lui Dumnezeu» (Romani 8:19-21). […] Aşadar făptura, care s-a făcut pentru noi, împreună cu noi se va schimba la un chip mai bun, netrecînd întru nefiinţă, precum nici noi nu vom trece după moarte” (Vasilie cel Mare citat de Sfîntul Andrei, în tîlcuirea la Apocalipsă).
[3]. Zisul neam „Germanic”, venit de la Miazănoapte asupra Romanilor în primele veacuri de după propovăduirea Mîntuitorului Hristos, era împărţit în nenumărate seminţii, între care Goţii, Ostrogoţii, Vizigoţii (cei mai primejdioşi vrăjmaşi din vechime ai Romei), Gepizii, Saxonii şi aşa mai departe. Între aceştia, erau Frankii, „o adunare de neamuri înrudite între ele, individualizate în masa germanică relativ recent sub acest nume comun. Din a doua jumătate a secolului al III-lea, au încercat mereu să invadeze Galia, fiind respinşi cu mare greutate de împăraţi. Un mare număr dintre ei intră în rîndurile armatei romane din Galia, iar unii sînt aşezaţi de Imperiu în regiunile nordice ale acestei provincii, pentru a pune în valoare terenurile agricole abandonate. […] În 481, la conducerea unuia din regatele din zona Belgiei actuale vine Clovis, din dinastia merovingiană, care reuşeşte să-i elimine pe ceilalţi şefi barbari din fosta Galie romană. La moartea sa, urmaşii îşi împart regatul, dar unitatea, teoretic, se menţine şi ea va fi restaurată în secolul al VIII-lea de către dinastia Pippinizilor, din care se trage Carol cel Mare” (dintr-un articol de enciclopedie).
[4]. De la Arie, marele eretic, care a trãit în veacurile III şi IV. Se pare cã a murit în anul 318. El tãgãduieşte de-o-fiinţa Fiului cu Tatãl, învãţãtura lui putînd fi cuprinsã în aceste cuvinte ale sale: „Era un timp cînd Fiul nu exista.” Ceea ce înseamnã cã Fiul este zidire, iar nu Dumnezeu din Dumnezeu. Arie a fost osîndit la întîiul Sobor a toatã lumea de la Niceea, din 325. Deci neamurile franco-germanice nu au fost botezate şi de aceea au rãmas pãgîne în cuget, aşa cum sînt pînã astãzi. Sã ne amintim de pãgînismul relei filosofii a lui Nietzche şi a lui Wagner şi de izbucnirea pãgînã a întregului neam german din vremea aşa-numitei stãpîniri „naziste” („naţional-socialiste”), atunci cînd întreaga Valhallã s-a deşteptat din amorţire şi a ieşit pe strãzi în frunte cu „preoţii” ei şi cu însemnele idoleşti. Asta ca sã nu povestim de „paşnicele” serbãri naţionale ale burghezilor Nemţi, purtînd cãşti cu coarne (din plastic), serbãri ce se schimbã în orgii tradiţionale. (Vezi şi înfricoşãtor de drãceasca mitologie germanicã din Stãpînul inelelor). Cît despre Frankii Francezi, „civilizaţi” de Renaşterea italianã, ce e de povestit? Pãgînismul lor iese la ivealã din întreaga „culturã” francezã, de la Rabelais la San Antonio, ca sã nu ne gîndim decît la partea ei caraghios-drãceascã.
[5]. „Catolicos” înseamnã „a toatã lumea” („universal”), şi aşa este chiar Biserica lui Hristos. Cei care şi-au însuşit în chip nelegiuit numele de „Creştini” au rãpit şi numele de „catolicos”, astfel încît Biserica a fost silitã sã se numeascã altfel, şi anume „ortodoxã”, adicã „drept-slãvitoare”, precum şi este.
[6]. „Cãci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie la Dumnezeu” (1 Corinteni 3:19).
[7]. „Principiul întemeietor al filosofiei dupã Dumnezeu-omul este urmãtorul: Dumnezeu-omul este mãsura tuturor fiinţelor şi fãpturilor. Iar principiul întemeietor al filosofiei umaniste - sau, mai bine zis, hoministe (dupã om) - este: «Omul e mãsura tuturor fiinţelor şi fãpturilor» [cum zicea Elinul Protagoras]” (Cuviosul Iustin Popovici).
[8]. Dupã zisa Psalmistului, cã „toţi dumnezeii neamurilor [pãgînilor] sînt draci” (Psalmul 95:5).
[9]. „Pofta omeneascã şi «înţelepciunea» omeneascã s-au unit ca într-o cãsãtorie în zilele noastre, iar aceastã cãsãtorie nu este nici romano-catolicã şi nici protestantã, ci în chip vãdit şi public satanicã” (Cuviosul Iustin Popovici).
[10]. (LGY) - Ladislau Gyemant, Curs de istorie a Europei (vezi bibliografia).
[11]. Prin „gnozã” (gnosis = cunoaştere, în elinã), înţeleg toate acele filosofii dupã om care vor sã ajungã la „cunoaştere” şi la „îndumnezeire” fãrã a-L avea pe Dumnezeu, Care numai El poate da cunoaşterea, şi nu oricui, ci doar sfinţilor Sãi purtãtori de Duh Sfînt.
[12]. Pithagora chiar se dãdea drept fiu la lui Apolo, „zeul luminii” înşelãtoare, mult-cinstit de toţi ocultiştii.
[13]. Urmaşii lui Pithagora chiar au întemeiat o asemenea republicã, Liga Crotonianã, stãpînitã de „înţelepţi”. Utopia lor nu a durat, rãmînînd un vis al urmaşilor, de la Platon şi pînã la ucenicii lui din Uniunea Europeanã.
[14]. „Noi ţinem aceastã predanie, şi învãţãturã şi credinţã dintru început a Bisericii soborniceşti, pe care Domnul a dat-o, Apostolii au propovãduit-o şi Pãrinţii au pãzit-o. Cãci întru aceasta Biserica s-a întemeiat, iar cel ce cade din aceasta nu mai poate fi şi nici nu se mai poate numi Creştin” (Sfîntul Atanasie cel Mare, epistola întîi cãtre Serapion).