Nota red.: Revelionul integrarii s-a incheiat, sarmalele s-au digerat, aburii tuicii s-au risipit, iar romanul s-a trezit la realitate. Tanara domnisoara, curtata atatia ani, s-a dovedit de fapt o curva batrana si perversa, obraznica si poruncitoare. Mintea romanului e chinuita de o noua intrebare: am intrat in Europa; cum ies din ea? Dar mai intai, cine este „Europa”? Consecventa principiilor sale, Altermedia incepe azi sa difuzeze in serial, reunite sub titlul „România – judeţ al Republicii Socialiste Europa”, o serie de materiale despre structura politico-masonica numita „Uniunea Europeana”. Mai informati despre originile „Europei” vom intelege mai usor ce e de facut pentru a ne repara greseala savarsit la 1 ianuarie 2007…Materialele reunite in acest serial sunt semnate Florin Stuparu si apar in versiune tiparita, in revista Oglinda vremii – publicatia partidului politic „Miscarea Conservatoare”, al carei prim numar se afla sub tipar. Episoadele se vor difuza in fiecare marti si vineri.

ROMÂNIA – JUDET AL REPUBLICII SOCIALISTE EUROPA (I)INTRODUCERE: PRINŢESA EUROPA ŞI MINOTAURUL. SCURTĂ POVESTIRE ZOOFIL ZOOTEHNICĂFlorin Stuparu

Învăţaţi să cinstim „cultura clasică greco-romană” încă din primele zile ale vieţii, noi nici nu ne putem închipui ce însemna lumea păgînă înainte de întruparea Dumnezeu-Cuvîntului şi de propovăduirea în toată lumea a bunei Sale vestiri (Evanghelia).

Să luăm de pildă legenda Europei, căci despre „Europa” va fi vorba în multe din paginile ce ne stau înainte. Întîi de toate, să zicem că etimologia numelui de „Europa” nu se cunoaşte, unii zicînd că e semitică, alţii că e celtică sau grecească. Ce se ştie e că numele se află pentru întîia oară în mitologia elină, Hesiod zicînd (în veacul al VIII-lea înainte de Hristos) că Europa era ori una din cele trei mii de Oceanide [1], ori fiica regelui Tyrului, răpită de Zeus, această poveste fiind şi cea mai cunoscută. Să ne-o amintim cît mai pe scurt cu putinţă.

Aşadar, s-a întîmplat că Zeus – marele tartor al Elinilor [2] – a văzut-o pe fată pe cînd aceasta culegea flori şi, nestăpînit cum era de felul său, s-a aprins de dorinţă curvească pentru ea. Şi ce a făcut? S-a schimbat într-un frumos taur alb şi, luînd-o pe grumaz (ea ţinîndu-se de coarnele lui), a înnotat peste mare, ducînd-o în insula Creta. Iar acolo s-au împreunat – precum ne putem închipui – şi prinţesa i-a născut pe Minos, Sarpedon şi Rhadamante.

Dar povestea cu tauri albi nu se termină aici. Căci, înainte de a dobîndi tronul Cretei, Minos a avut de luptat cu fraţii săi pentru dreptul la stăpînire şi l-a rugat lui Poseidon („zeul” apelor, unchiul său după tată) să-i trimită un semn că „zeii” îi binecuvîntau domnia. Iar unchiul i-a trimis un frumos taur alb ca zăpada, care s-a ivit din apa mării (precum tatăl lui Minos cu ani în urmă). Minos ar fi trebuit să jertfească dobitocul, arătîndu-şi astfel supunerea către „dumnezeii” cerului şi ai pămîntului, dar nu a făcut aşa, ci l-a păstrat pentru sine. Cînd Poseidon a aflat despre lipsa de „evlavie” a nepotului, a făcut ca Pasipha, femeia acestuia, să se îndrăgostească nebuneşte de taur. Iar aceasta l-a pus pe Daedalus, vestitul arhitect, să-i facă o vacă din lemn goală pe dinăuntru. Şi, intrînd în forma aceea dobitocească, femeia s-a împreunat în chip dobitocesc cu taurul, ca şi soacra sa pe vremuri. Iar din împreunare s-a zămislit monstrul numit „Minotaur”, „taurul lui Minos”, o jivină cu cap şi coadă de taur şi trup de om.

Ce a urmat se ştie: Minotaurul a pricinuit atîtea rele pe insulă, încît Daedalus a trebuit să construiască pentru el, la cererea lui Minos, labirintul, în care a fost închis. Acolo, el primea spre mîncare tributul adus Cretei de către Atena, adică şapte tineri şi şapte fecioare în fiecare an. Asta pînă cînd a fost ucis de eroul Tezeu, povăţuit de firul Ariadnei, fiica lui Minos şi ajutat de sabia magică dată tot de ea.

Lăsînd de-o parte înfricoşătoarea şi scîrbavnica poveste, să ne gîndim că toate noroadele păgîne – începînd cu Babilonienii şi cu Egiptenii, cei dintîi închinători la idoli, adică la chipurile diavolilor – au avut drept „dumnezeu” cîte un taur: primii pe Baal-Moloch, iar cei de-al doilea pe Apis. Iar de la ei, animalul cornut a fost cinstit de toţi ceilalţi păgîni, ba chiar şi de norodul ales, atunci cînd acesta s-a smintit în pustie şi i-a cerut lui Aaron să le facă viţelul de aur [3]. Şi pe cine închipuie animalul cornut şi copitat, desfrînat şi sălbatic? Ştim prea-bine, din întîmplările trăite de Părinţii Bisericii din pustie, aceia care au înfruntat duhurile necurate faţă către faţă: pe însuşi diavolul cel mare, începătorul răutăţii, vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al oamenilor. Iată aşadar „mitul întemeietor” al „Europei”, împărăţia zidită în vremile noastre de strănepoţii Minotaurului, despre care vom povesti în cele ce urmează.

ro.altermedia.info

—
NOTE:
[1] Nimfe ale mării oceanice, „nimfele” fiind întruchipări ale nenumăratelor patimi omeneşti „mai mici”, iar „zeiţele” doar ale celor mai însemnate.
[2] „Căci toţi dumnezeii neamurilor – adică ai păgînilor – sînt draci” (Psalmul 95:5) şi ipostazieri (personificări) ale patimilor. Iar Zeus era întruchiparea tiraniei, a bunului plac şi a mîniei.
[3] Ieşirea, capitolul 32. De aceea a şi poruncit Dumnezeul a toate jertfele de tauri în Legea Veche, pentru ca Evreii să nu se mai închine acestei făpturi, ci să o închine Lui.