DESTRĂMAREA IUGOSLAVIEI

(vezi partea a II-a…)

Moarte lui Tito nu a însemnat însă destrămarea imediată a statului iugoslav. „Războiul Rece mai continua şi Occidentul mai avea nevoie de această „fereastră” spre Răsărit. Crucială pentru soarta Iugoslaviei (ca şi a celorlalte regimuri comuniste din Europa de Răsărit) a fost cîrdăşia de la Malta din anul 1989, cînd Gorbaciov a semnat capitularea Uniunii Sovietice în faţa Statelor Unite. Imediat, anumite cercuri din occident au început operaţia de destrămare a Iugoslaviei: forţele centrifuge din rîndul subiecţilor federaţiei iugoslave au stimulate la separatism. Naţionaliştii şi separatiştii de toate nuanţele au căpătat „carte blanche” („mînă liberă”) şi, precum iubea să spună Gorbaciov, „procesul s-a pornit!”.

Totul s-a început în Kosovo. Acest ţinut autonom în componenţa Republicii Unionale Iugoslave Serbia se bucura, după cum am mai menţionat, de o autonomie foarte largă, fiind în realitate un subiect federal de sinestătător. Către începutul anilor `80 ai secolului trecut, majoritatea covîrşitoare a populaţiei ţinutului o alcătuiau deja etnicii albanezi (circa 80%), însă nu tot timpul a fost aşa.

Kosovo a fost leagănul statalităţii sîrbeşti şi făcea parte din aşa numita „Serbia Veche”, iar Priştina (centrul administrativ al ţinutului) a fost una dintre primele capitale al statului sîrb medieval. Sîrbii alcătuiau majoritatea populaţiei regiunii. Mărturie stau numeroasele lăcaşe de cult ortodoxe care sînt împrăştiate uniform pe tot teritoriul ţinutului. Tot aici se află şi „Ierusalimul” sîrbilor: Cîmpia Mierlei (Kossovopolje) unde în anul 1389, oastea sîrbească (sprijinită printre altele şi de un contingent militar venit din partea domnitorului Ţării Româneşti Mircea cel Bătrîn), a fost înfrîntă de către armata turcilor otomani condusă de către sultanul Murad I şi fiul său Baiazid. Principele sîrb Lazar cade pe cîmpul de luptă, însă aceeaşi soartă o are şi sultanul turc care cade răpus de paloşul voinicului[1] Miloş Obilici.

Turcii au favorizat colonizarea acestui ţinut cu etnici albanezi care le deveniseră între timp confraţi de religie, lepădîndu-se de ortodoxie în favoarea islamului. Totuşi, chiar şi în anul 1912 (cînd acest ţinut a fost inclus, în urma primului război balcanic în componenţa Serbiei), sîrbii mai alcătuiau încă majoritatea populaţiei. Situaţia s-a schimbat radical după cel de-al II-lea Război Mondial. În Albania vecină s-a instaurat unul dintre cele mai despotice şi represive regimuri comuniste totalitare pe care le-a cunoscut omenirea (excepţie face numai regimul „khmerilor roşii” condus de tandemul Pol-Pot – Jeng-Sari din Cambodgia anilor `70). Imigraţia masivă combinată cu natalitartea înaltă caracteristică pentru popoarele musulmane au dus la schimbarea radicală a balanţei demografice în defavoarea sîrbilor.

În anul 1981, abia la un an după moartea lui Tito, albanezii kosovari lansează o mişcare iredentistă care şi-a pus drept scop transformarea ŢAUKM într-o republică unională. Atunci, din motivele pe care le-am enumerat mai sus, Occidentul nu a reacţionat la intervenţia Belgradului şi tulburările albanezilor au fost înăbuşite.

În anul 1986, lider al Ligii Comuniştilor din Serbia[2] este ales Slobodan Miloşevici. Acesta ia cursul spre întărirea elementului sîrbesc în toate verigile aparatului de conducere din republica sa şi în Muntenegru, unde sîrbii alcătuiau majoritatea populaţiei. Autoritatea sa era într-atît de mare, încît el a reuşit în anul 1989 să impună parlamentele regionale din ŢAUKM şi Voivodina să renunţe în folosul Belgradului la prerogativele lor în domeniul apărării, securităţii de stat, relaţiilor internaţionale, jurisprudenţei şi a planificării economice.

Aceste cedări au provocat noi tulburări în rîndul albanezilor kosovari care au dus la reprimarea lor fermă de către autorităţile de la Belgrad. În ţinut au fost introduse forţele de ordine sîrbeşti. În anul 1990 Skupşcina[3] Serbiei adoptă o nouă constituţie conform căreia ţinuturile Kosovo-Metohia şi Voivodina îşi pierd ultimele rămăşiţe ale autonomiei de altădată şi devin „de facto” simple unităţi teritorial-administrative ale Serbiei. Cuvîntul „autonom” care s-a mai păstrat în denumirea lor oficială era doar pentru respectarea unor anumite convenienţe.

Drept răspuns, etnicii albanezi din Kosovo încep o luptă de gherilă împotriva Belgradului pentru independenţa totală şi unirea cu Albania vecină. De data aceasta ei s-au bucurat de sprijinul Occidentului care nu mai avea nevoie de o Iugoslavie integră în calitate de alternativă modelului sovietic comunist. Pilda kosovarilor a fost urmată imediat de către sloveni, croaţi şi bosani. În Iugoslavia s-a început un război civil însoţit de masacrarea populaţiei civile şi epurări etnice într-o manieră medievală.

Slobodan Miloşevici îşi dădea perfect de bine seama că federaţia iugoslavă îşi trăia ultimele zile. De aceea a hotărît să salveze ceea ce se mai putea salva şi a înaintat ideea creării „Serbiei Mari” care urma să includă toate teritoriile locuite de sîrbi. În această formaţiune urmau să fie incluse (pe lîngă Serbia propriu-zisă şi Muntenegru) regiunile Kraina şi Slavonia de Est din Croaţia şi circa 70% din teritoriul Bosniei. O condiţie indinspensabilă pentru „Serbia Mare” era dezenclavizarea ei printr-o ieşire la Marea Adriatică pe litoralul Dalmaţiei (care aparţinea Croaţiei).

Împotriva sîrbilor la general şi a lui Miloşevici în special a fost declanşată în Apus o campanie propagandistică de denigrare. Ororile săvîrşite de croaţi , bosani, albanezii kosovari şi mercenarii din Occident şi Orientul Apropiat care luptau de partea lor erau omise s-au minimalizate, pe cînd cele săvîrşite de sîrbi erau hiperbolizate pînă la dimensiuni astronomice. Standardele duble şi subiectivismul de care dădeau dovadă organele mass-media occidentale în oglindirea evenimentelor erau deosebit de izbitoare.
Deseori se recurgea la falsuri şi substituiri. Perechea de îndrăgostiţi din Saraevo (el – sîrb, iar ea - bosancă) care au fost împuşcaţi atunci cînd în sfîrşit s-au întîlnit la linia de demarcaţie, au fost asasinaţi de către un lunetist bosan. Fotografiile din presa mondială care prezenta această scenă cu adevărat cutremurătoare era însoţită însă de comentariul care susţinea că această crimă a fost înfăptuită de … lunetiştii sîrbi.

Cadrele cu surorile medicale de la un spital de campanie sîrbesc violate şi omorîte în mod bestial de către bandele de musulmani în Bosnia au fost răspîndite doar de către organele de informare în masă din Serbia şi Rusia. Mănăstirile şi bisericele ortodoxe pîngărite şi distruse de către albanezii kosovari au rămas şi ele în afara atenţiei mass-mediei occidentale. Jertfele bombardamentelor natoiste din Kosovo erau prezentate drept dovadă a politicii de genocid şi epurare etnică promovată de Belgrad. Renumita fotografie cu un presupus lagăr de concentrare sîrbesc s-a dovedit a fi un trucaj. Aşa zişii „deţinuţi” ai noului Aushwiz erau de fapt refugiaţi sîrbi adăpostiţi de către autorităţile Republicii Srpska (denumirea statului sîrb din Bosnia).

Aşa zisul „asediu” al Saraievo, în realitate nu a avut loc, căci să fi vrut, sîrbii ar fi putut şterge acest oraş de pe faţa pămîntului. Artileria grea sîrbească era amplasată pe înălţimile care dominau capitala bosniacă şi fiecare obiectiv militar sau civil se vedea ca în palmă. Uşurinţa cu care sîrbii au luat cu asalt oraşele Tuzla şi Serebreniţa chiar în ajunul acordului de încetare a focului ne mărturiseşte despre superioritatea militară netă a sîrbilor. Lor nu le-a ajuns numai un lider hotărît care nu s-ar fi temut să ia o decizie fermă. Or, Miloşevici nu a făcut parte din această categorie.

Războiul informaţional a fost cîştigat de Occident care a avut în această privinţă o netă superioritate tehnică şi financiară. Sîrbii au fost prezentaţi ca nişte fiare fasciste setoase de sînge nevinovat, iar ustaşii croaţi şi mercenarii musulmani veniţi din toate colţurile „Dar-al-Islam” în ajutorul bosanilor – drept nişte mieluşei inocenţi. Occidentul nu a reacţionat nici măcar la declaraţia liderului musulman Alia Izetbegovici care a declarat deschis că scopul bosanilor este de a crea un stat fundamentalist islamic în inima Europei!
Primul preşedinte al Croaţiei independente Franjo Tudjman lansa chemări şi lozinci antisîrbeşti într-atît de sălbatice, încît pe lîngă ele păleau chiar şi cele mai antisemite sloganuri ale doctorului Goebbels. Apelul lui Ilia Erenburg „Omoară un neamţ!” adresat ostaşilor Armatei Roşii în anii celui de-al II-lea Război Mondial, pare culmea tactului şi a clemenţei faţă de duşman comparativ cu frazeologia lui Tudjman (cel mai decent calificativ al acestuia faţă de sîrbi era cel de „cîine sîrbesc”).

La urma urmei, Miloşevici nu a pretins teritorii străine, unde sîrbii săi ar fi venit în calitate de colonişti (anglo-saxonii în SUA) sau de pensionari „emeriţi” şi funcţionari (cazul majorităţii ruşilor din Republica Moldova). Bosanii, croaţii şi pomacii nu sînt altcineva decît urmaşii populţiei protosîrbeşti care s-au convertit la catolicism sau islam. Or, teritoriul cuprins în „Serbia Mare” nu întrecea limitele arealului de etnogeneză al poporului sîrb cu populaţie majoritară sau strict omogenă sîrbească şi pînă la începerea genocidului anti-sîrbesc sub conducerea Occidentului.

Desigur că ar fi naiv de a nega total culpa lui Miloşevici în ceea ce s- întîmplat în fosta Iugoslavie, însă şi mai nedrept este de a-l transforma într-un ţap ispăşitor (lucru pe care l-a făcut deja Occidentul). Cea mai mar vină a acestui om politic este că nu a fost consecvent pînă la capăt şi în momentele hotărîtoare a cedat în faţa presiunilor din afară, lăsîndu-i pe cei care l-au urmat în voia soartei.

Alexandru Savin

[1] Voinic: acest cuvînt este cunoscut şi în limba sîrbă şi însemna pe timpuri un rang nobiliar similar cu cel de curtean din Ţările Româneşti.

[2] Liga Comuniştilor din Serbia: organizaţie naţională a Ligii Comuniştilor din Iugoslavia care a fost partidul de guvernămînt al acestei ţări în perioada dintre anii 1945-1990.

[3] Skupşcina:denumirea parlamentului în fosta Iugoslavie şi în Serbia şi Muntenegrul de astăzi.