Kosovo a făcut să explodeze din nou liniştea în Balcani după o perioadă de nouă ani de relativă acalmie. Din păcate, după cum au demonstrat evenimentele actuale, aceasta fost liniştea înainte de furtună. De fapt, numai cei naivi au putut să creadă asigurărilor date Serbiei de NATO în anul 1999 că suveranitatea ei asupra ţinutului Kosovo-Metohia va fi păstrată. Totuşi, cele întîmplate astăzi au surprins neplăcut o mare parte din ţările de pe glob. După ocuparea regiunii de trupele NATO (aşa zisele trupe KFOR), toţi credeau că, pur şi simplu, a mai apărut încă un conflict îngheţat ca atîtea altele care s-au ivit pe glob ca ciupercile după ploaie în perioada de după desfiinţarea sistemului geopolitic mondial bipolar ca urmare a destrămării URSS şi a Iugoslaviei.

Realitatea a fost, însă, cu mult mai crudă. Occidentul şi în primul rînd SUA au hotărît să dea pe exemplul Serbiei o lecţie de învăţătură pe viitor tuturor acelor state care vor îndrăzni să nu asculte de ordinele venite de la Washington. Ţările Europei Apusene nu ar trebui să se înşele în această privinţă, căci şi ele sînt vizate, poate într-o măsură şi mai mare decît cele din Europa Răsăriteană. Sîrbii au fost mai întîi eliminaţi din Croaţia (republica sîrbă Kraina şi Slavonia) şi marginalizaţi în Bosnia şi Herţegovina (acordurile de la Dayton din anul 1995). A urmat provocarea separatistă a albanezilor din Kosovo şi reacţia în forţă a Belgradului. Albanezii kosovari ameninţaţi, chipurile, de pericolul unui genocid din partea sîrbilor, au părăsit în masă regiunea, retrăgîndu-se în Macedonia şi Albania.

Ulterior s-a dovedit că mai mulţi albanezi şi-au pierdut viaţa în urma bombardamentelor NATO, decît în confruntările cu forţele de ordine şi armata sîrbă. În al doilea rînd, majoritatea albanezilor care şi-au părăsit  căminele au făcut-o de bună voie şi intenţionat, pentru a da posibilitate presei de buzunar a Washingtonului să-i învinuiască pe sîrbi de aplicarea politicii de genocid, „epurări etnice” şi deportări forţate.

După bombardamentele barbare la care a fost supusă, trădată de Kremlin, distrusă din interior de „coloana a cincia” (alcătuită din cozile de topor „liberale” şi „democratice”), Serbia a fost nevoită să accepte introducerea trupelor KFOR pe teritoriul Kosovo şi să retragă din regiune forţele sale de ordine şi armata. NATO şi SUA au garantat respectarea integrităţii teritoriale şi păstrarea suveranităţii Serbiei asupra acestei regiuni.

A urmat una dintre cele mai ruşinoase pagini din istoria statului sîrb. „Democraţii” lui Djindjic (care a plătit cu viaţa trădarea săvîrşită), veniţi la putere în urma unor alegeri nelegitime din punct de vedere al dreptului internaţional, l-au predat (contrar  angajamentelor luate şi promisiunilor făcute anterior) pe ex-preşedintele sîrb Slobodan Miloşevici în mîinile „Tribunalului” Internaţional pentru fosta Iugoslavie.

Nu pot fi considerate ca fiind legitime şi libere alegerile desfăşurate în condiţiile în care teritoriul sau o bună parte din teritoriul suveran al unei ţări se află sub ocupaţie militară străină şi cînd în procesul electoral se amestecă brutal una sau mai multe ţări străine. „Democraţii” sîrbi (la fel ca şi cei din celelalte ţări ex-comuniste) s-au lăsat momiţi de perspectivele roze pe care le-a deschis în faţa lor Apusul. În calitate de „arginţi ai lui Iuda” (preţul trădării) au servit ajutoarele financiare promise (dar, nu şi acordate) de Occident şi aderarea Serbiei „democratice” la NATO şi UE.

Dreptul internaţional a fost încălcat şi pînă la proclamarea unilaterală a independenţei Kosovo, dar, cel puţin aparenţele mai erau încă respectate pentru a nu frustra complet comunitatea mondială. Coabitatul formaţiunilor separatiste nerecunoscute cu ţările de la care s-au desprins semăna cu un divorţ în stil italian, cînd soţii trăiesc separat şi au, deja, a doua sau a treia familie. În faţa legii, însă, ei mai sînt încă soţ şi soţie. Oricît ar părea de ciudat, dar în asemenea situaţie exista, totuşi, o mică speranţă că situaţia s-ar putea aplana.

Astfel, în timpul referendumului desfăşurat cu cîţiva ani în urmă în Cipru, turcii ciprioţi, care timp de treizeci de ani nici nu  au vrut să audă de reunire, au votat pentru formarea unei federaţii cu compatrioţii lor greci. De data aceasta, însă, nu au fost de acord grecii ciprioţi, deoarece planul federalizării insulei era condiţionat de păstrarea trupelor de ocupaţie turceşti, deja, sub numele de „forţe de menţinere a păcii”(o copie fidelă a „Planului Kozak” pentru Republica Moldova – n. a.). Precedentul kosovar a spulberat speranţele autorităţilor legitime din ţările scindate de separatişti şi le-a insuflat încredere acestora din urmă.

Argumentele invocate de SUA şi aliaţii săi în sprijinul recunoaşterii independenţei Kosovo sînt absolut nerelevante, neconvingătoare, amorale şi subiective. Se vehiculează ideea, precum că sîrbii sînt vinovaţi, deoarece prin „comportamentul lor barbar” faţă de albanezi au făcut imposibil un coabitat în cadrul unui stat comun. Nimic mai departe de adevăr! Atrocităţile au fost iniţiate de către aşa zisa „Armată de Eliberare a Kosovo” în frunte cu actualul „prim-ministru” kosovar Hashim Tashi. Numai după ce mii de sîrbi au fost omorîţi în mod bestial sau nevoiţi să-şi părăsească căminele, după ce zeci de biserici şi mănăstiri ortodoxe au fost pîngărite, s-a produs implicarea forţelor de ordine şi a armatei sîrbe.

Atunci cînd răposatul Iasir Arafat a devenit preşedintele autonomiei palestiniene, organele mediatice apusene se indignau de faptul că pentru prima dată în istorie un terorist a fost recunoscut în calitate de şef al unei formaţiuni statale, fie şi de „talia” celei palestiniene. Arafat (care într-adevăr a folosit în lupta sa mijloace nu tocmai compatibile cu convenţiile internaţionale privitor la legile războiului) avea, totuşi, o justificare. Dreptul Internaţional nu impune respectarea acestor reguli şi legi popoarelor care se luptă pentru eliberarea teritoriilor lor aflate sub ocupaţie străină. Or, ONU, încă în anul 1947, a recunoscut sectorul Gaza şi Cisiordania ca fiind teritorii ale Statului Arab al Palestinei (care aşa şi nu a fost format nici pînă astăzi din cauza politicii anti-arabe a SUA).

De ce atunci îi sînt înălţate osanale lui Hashim Tashi - terorist şi el care apără, însă, o cauză prin definiţie nedreaptă? Or, albanezii niciodată nu au avut statalitatea lor pînă la cel de-al doilea război balcanic. Cu atît mai mult – albanezii kosovari. Chiar fiind creat, statul albanez a fost un timp îndelungat o semicolonie sau colonie italiană. Albania niciodată nu a încadrat Kosovo în graniţele sale, decît în timpul ocupaţiei Iugoslaviei de către trupele Italiei fasciste şi a Germaniei naziste.

Dacă Occidentul vrea cu tot dinadinsul să repare o „nedreptate istorică” de acest gen, atunci nu are decît să refacă Reichul German şi URSS în graniţele anului 1940. Atunci multe dintre statele-susţinătoare ale independenţei Kosovo nu ar mai fi pe hartă, iar celelalte ţări europene ar trebui să stea „sluj” nu în faţa Washingtonului, ci a Berlinului şi Moscovei.

CÎTE CEVA DESPRE „DREPTURILE” ALBANEZILOR ASUPRA KOSOVO

Pînă la cel de-al II-lea Război Mondial, albanezii niciodată nu au alcătuit majoritatea populaţiei în Kosovo. Croato-slovenul Tito a visat la edificarea unui grandios proiect geopolitic în Balcani – aşa zisa „Federaţie Balcanică”. Ea ar fi cuprins, pe lîngă Iugoslavia, Bulgaria, Albania şi, în cazul unui concurs fericit de împrejurări, Grecia. Planurile sale napoleoniene, fiind susţinute de Stalin, aveau careva sorţi de izbîndă. Ruptura cu Uniunea Sovietică, avută loc în anul 1948, le-a făcut irealizabile. Totuşi, încă un timp îndelungat Tito a continuat tentativele de a le realiza măcar parţial.

Prin aceasta se explică susţinerea acordată de iugoslavi mişcării ELAS (răsculaţii comunişti din Grecia imediat postbelică – n. a.) chiar şi atunci cînd sovieticii au abandonat ideea unei Grecii socialiste. După refuzul lui Enver Hoxja şi Mehmet Shehu (liderii Albaniei comuniste) de a se mai integra în „Federaţia Balcanică” sau Iugoslavia, croatul Tito a creat în Kosovo al sîrbilor (se cunoaşte duşmănia seculară dintre croaţi şi sîrbi!) o autonomie albaneză care urma să devină un fel de „Piemont” pentru albanezii aflaţi sub autoritatea Tiranei (gen Republica Autonomă Moldovenească în stînga Nistrului din anul 1924, doar că aceasta, spre deosebire de Kosovo, era de la începuturile sale populată de moldovenei băştinaşi pe acele teritorii). În acest scop el a primit zeci de mii de refugiaţi din Albania care şi-au părăsit patria de teama represiunilor şi a sărăciei lucii care domneau acolo. Bejenarii albanezi s-au aşezat cu traiul alături de conaţionalii lor din Kosovo. Către anii ’80 ai secolului trecut, minoritatea albaneză în ţinutul autonom Kosovo-Metohia, devine majoritate.

O ”greşeală” fatală (pentru sîrbi, nu şi pentru croaţi) făcută de Tito a fost trecerea de la un sistem teritorial administrativ federativ mai mult sau mai puţin centralizat la unul care, de fapt, a transformat RSFI într-o confederaţie. Este vorba de adoptarea constituţiei din anul 1974, conform căreia republicile unionale şi ţinuturile autonome ale Serbiei au căpătat prerogative foarte largi. Ţinuturile Serbiei, Kosovo-Metohia şi Voivodina au fost, practic, egalate în drepturi cu celelalte republici unionale.

Voivodina este un ţinut foarte pestriţ din punct de vedere etnic, de aceea şansele separatiştilor de a desprinde ţinutul de Serbia (cu precădere maghiari) erau şi sînt minime. În Kosovo, unde albanezii au devenit majoritari, situaţia era cu totul de altă natură. Starea de lucruri s-a înrăutăţit brusc odată cu moartea mareşalului Tito care a fost, după cum s-a dovedit, principalul liant ce a mai ţinut împreună subiectele Federaţiei Iugoslave. Totodată, el este şi principalul vinovat de dezintegrarea ei postumă.

Să presupunem că au dreptate acei care susţin că toate statele multinaţionale (cu atît mai mult cele multiconfesionale, precum fosta Iugoslavie) sînt sortite, mai tîrziu sau mai devreme, dezintegrării. Nimeni însă nu l-a impus pe Tito să includă în componenţa celorlalte republici şi ţinuturi-„surori” teritorii pur-sîrbeşti, atît din punct de vedere etnic, cît şi istoric. Apusul pragmatic, atunci cînd este vorba de federalizare, ajung, plastic vorbind, pînă la „împărţirea lingurilor”. Ţările apusene nu doresc ca în caz de despărţire să se producă cazuri de genul Crimeei, Donbasului, Kazahstanului de Nord (în fosta URSS) [1] sau Kosovo, Kraina şi Banja Luka (în fosta Iugoslavie) [2]. Chiar şi în Elveţia, adusă mereu în calitate de exemplu al „polietnismului victorios”, a avut loc în ultimul timp o redivizare a cantoanelor după criteriul etnic.

O secesiune a Voivodinei nu ar fi traumatizat naţiunea sîrbă într-atît cum a făcut-o răşluirea Kosovo de către Occident. Printr-o tragedie deopotrivă cu cea actuală sîrbească a trecut Moldova noastră în anul 1775, cînd Austria Habsburgică  a anexat (şi atunci, ca şi în cazul Kosovo - cu acordul tacit a Rusiei) Ţara Şepeniţului, redenumită îndată Bucovina. Acolo se aflau primele noastre capitale şi principalele centre religioase. Bucovina a fost regiunea de unde, cum zic cronicarii, „a pornit Ţara Moldovei”.

Kosovo este leagănul statalităţii şi istoriei sîrbeşti. În atlasurile istorice, regiunea aceasta (împreună cu cea a Nişului şi Novi-Sadului) este numită „Serbia Veche”. Aici sînt situate principalele centre spirituale ale naţiunii sîrbe: una dintre primele capitale şi vechea reşedinţă a patriarhiei sîrbeşti – oraşul Raşka; locul gloriei militare sîrbeşti – Cîmpia Mierlei (loc în care sîrbii şi aliaţii lor, inclusiv românii munteni, au înfruntat armatele otomane în anii 1389 şi 1459).

Ce ar fi SUA fără Saratoga, Yorktown şi Philadelphia [3]; Anglia – fără Hastings, Canterbury şi Camilot [4]; Franţa – fără Orleans, Reims şi Iles-de-France? Faptul că albanezii astăzi alcătuiesc majoritatea locuitorilor în acest ţinut, nu este o justificare a jafului la care a fost supusă Serbia. Oare Ioanna d’Arc, nu vorbea o limbă franceză cu un puternic accent german alsacian? Franţa a purtat trei războaie în mai puţin de o sută de ani pentru a recupera Alsacia şi Lorena. Este imposibil de imaginat ca Parisul să cedeze Germaniei sătucul Domremi, unde s-a născut Fecioara din Orleans [5], numai din cauza că acesta este locuit de bochi [6]. De ce atunci aceeaşi Franţă cere de la sîrbi ca ei să se împace cu pierderea a ceea ce în Serbia este numit „Ierusalimul sîrbilor”?

SUSŢINEREA SERBIEI DE CĂTRE RUSIA – UN SPECTACOL IEFTIN ŞI PROST JUCAT, DESTINAT AMATORILOR DE TELENOVELE LATINOAMERICANE

Deosebit de făţarnică şi vicleană este poziţia Rusiei în conflictul kosovar. Aparent, simpatiile Moscovei au fost şi sînt de partea sîrbilor, dar, atunci cînd este vorba de luarea unor decizii hotărîte şi efective, ea a acţionat în deplină concordanţă cu scenariul american. Nu demult, unul dintre funcţionarii suspuşi de pe „Podul Fierarilor” („Kuznecinîi Most” – strada pe care se află Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse – n. a.) într-un interviu televizat vorbea despre rolul ONU în contextul noii ordini internaţionale instaurate după colapsul URSS. El susţinea că, deşi SUA nu mai iau în seamă poziţia ONU, Washingtonul este nevoit, totuşi, să ceară mandatul acestei organizaţii mondiale atunci cînd are nevoie de o susţinere internaţională.

În calitate de exemplu demnitarul rus a adus Irakul. Invazia SUA în Irak s-a produs fără acordul ONU, dar americanii, pentru a-şi prelungi şi legitima prezenţa militară în această ţară, au fost nevoiţi să apeleze la ONU. Mandatul a fost obţinut, inclusiv, cu ajutorul Rusiei. Se întreabă în problemă: de ce Moscova nu a folosit dreptul său la veto în această situaţie, de ce a acceptat, fie şi post-factum, ocupaţia americană a acestei ţări? „Grija” pentru soarta Irakului şi poporului său nu este decît o încercare de a se îndreptăţi pentru poziţia sa capitulardă în faţa stăpînilor săi de la Washington.

La fel s-a procedat şi în cazul conflictului balcanic. De ce Rusia a acceptat ca problema Kosovo să fie transferată din competenţa ONU (unde Federaţia Rusă are dreptul la veto) – în aşa zisa „Comisie a celor Patru” în care hotărîrile se iau cu o simplă majoritate? Oare nu era clar de la bun început care va fi verdictul lui Ahtisaari?

Putin vrea să părăsească postul de preşedinte al Federaţiei Ruse cu nimbul (de fapt, butaforic) de adversar tenace al imperialismului american. Ce garanţii sînt, însă, că sub o formă sau alta, independenţa Kosovo nu va fi recunoscută de lacheul său Medvedev (poreclit de către publicaţiile ruseşti: „ursuleţul de pluş” – „Medvedev” înseamnă „Ursu”). Cu atît mai mult, cu cît la ultima întîlnire neformală la vîrf a liderilor CSI, Putin a declarat că succesorul său desemnat (Medvedev) a participat activ la edificarea politicii externe a Rusiei. De la Gorbaciov pînă în prezent nu a existat nici o situaţie în care Kremlinul să nu fi cedat, pînă la urmă, în faţa Washingtonului.

Toate ameninţările Kremlinului precum că Rusia, drept răspuns la recunoaşterea independenţei Kosovo de către Occident, ar putea, la rîndul său, recunoaşte independenţa enclavelor separatiste „rmn”, Abhazia şi Osetia de Sud, nu trezesc decît rîsul. Or, chiar şi un profan în relaţiile internaţionale şi geopolitică îşi dă seama că anume acesta a şi fost scopul urmărit de SUA. O atare decizie a Kremlinului ar scoate definitiv fostele republici sovietice din orbita Moscovei. Dintre ele numai Armenia are o componenţă etnică omogenă, dar şi ea are probleme de ordin etno-teritorial cu Azerbaigeanul vecin.

Rusia însăşi nu este chezăşuită de repetarea coşmarului cecen (poate şi în alte regiuni). Să nu uităm nici de faptul că conjunctura preţurilor pe piaţa mondială a resurselor energetice se poate schimba în orice moment în dauna Moscovei. În cazul scăderii lor vertiginoase (precum a fost odată în anii ’90 ai secolului trecut), armata rusă ar putea rămîne din nou fără combustibil, piese de schimb, soldaţii şi ofiţerii – fără hrană, locuinţe şi salarii.

Fundamentaliştii islamişti (de genul lui Ramzan Kadîrov) care, forţaţi de împrejurări, au îmbrăcat temporar masca loialităţii, abia aşteaptă acest moment pentru a da lovitura de graţie unei Rusii slăbite şi izolate pe arena internaţională. Este lesne de imaginat, atunci, cu ce satisfacţie va recunoaşte Gruzia lui Saakaşvili un „Califat Nord-Caucazian” sau „Emirat Tătaro-Başkir” de pe Volga.

Şi apoi: unde se află la păstrare uriaşele rezerve valutare ale Federaţiei Ruse (de genul aşa zisului „Fond de Stabilizare”), în care bănci îşi ţin banii furaţi oligarhii ruşi, unde se scurg ca într-un sac fără fund enormele venituri obţinute de Rusia de pe urma vînzărilor de gaze naturale şi petrol în ultimii opt ani? În orice caz – numai nu în Rusia. Dacă răspundem la această întrebare, atunci ne vom da seama că alde Abramovici, Miller, Vekselberg, Deripaska, Ciubais şi alţi „ruşi” get-beget niciodată nu vor permite marionetelor instalate de ei la Kremlin să le pună în pericol interesele lor financiare.

„LEGEA ESTE SLABĂ FOARTE, UNDE-O ÎNDREPTŢI – ACOLO BATE!”

(o traducere cam abrazivă a zicalei ruseşti: „Zakon, cito dîşlo, cuda napravişi, tuda i vîşlo!)

O problemă foarte importantă este măsura în care subiecţii dreptului internaţional (în special marile puteri) sînt gata să se conformeze normelor acestuia. Unul dintre „pionierii” „geopoliticii” moldoveneşti, A. Burian, în legătură cu cererile unor state de a revizui graniţele apărute ca consecinţă a Pactului Ribbentrop-Molotov, afirma că s-ar încălca principiul de bază al dreptului internaţional „Pacta sunt servanda!” („Tratatele trebuiesc respectate!”) şi că, citez: „…marile puteri nu susţin această idee, căci schimbarea situaţiei reale privind frontierele existente în Europa ar putea afecta sistemul de stabilitate şi securitate europeană şi mondială stabilit prin acordul de pace de la Paris încheiate în anii 1946-1947 şi confirmate prin Actul de la Helsinki din 1975” [7]. Nimic mai fals!

Hitler, declarînd că tratatele nu sînt decît un petec de hîrtie, nu a făcut decît să spună deschis ceea ce alţi lideri ai marilor puteri se sfiiau să o spună pe şleau. Evenimentele din Kosovo au dovedit încă o dată că luxul de a respecta dreptul internaţional şi-l pot permite numai statele mici, iar marile puteri - numai în măsura în care normele dreptului internaţional coincid cu interesele lor.

(Va urma…)

A. Savin

[1]  Aceste teritorii, din punct de vedere etnic, pur ruseşti, au fost incluse sau dăruite cu mărinimie de către liderii fostei URSS Ucrainei şi Kazahstanului. Din cauza acestei politici „mioape”, milioane de ruşi din nordul Asiei Centrale sînt în situaţia unor paria (casta hindusă a intangibililor).

[2]  Regiuni sîrbeşti care au fost incluse în componenţa altor subiecţi ai federaţiei iugoslave.

[3]  Lîngă Saratoga şi Yorktown, detaşamentele coloniştilor nord-americani conduse de G. Washington au învins unităţile armatei regulate bitanice; Philadelphia – prima capitală a SUA, oraşul în care delegaţii celui de-al II-lea Congres Continental au adoptat Declaraţia de Independenţă a SUA.

[4]  Hastings – sătucul din sudul Angliei unde în anul 1066 ducele de Normandia Wilchelm Cuceritorul a învins armatele anglo-saxone şi a cucerit Anglia; Camilot – reşedinţa legendarului Artur, zis şi  „regele mesei rotunde”; Canterbury – reşedinţa arhiepiscopală a primasului bisericii anglicane; Orleans – oraşul unde a avut loc cotitura radicală în războiul de o sută de ani dintre Anglia şi Franţa; Reims – oraşul în care primul rege al Regatului Franc, Clovis, a fost botezat şi în catedrala căruia s-au încoronat toţi regii Franţei. Iles-de-France – regiunea istorică care a devenit nucleul statului francez unit şi centralizat.

[5] Aşa o mai numesc francezii pe Ioana d’Arc, eroina lor naţională.

[6]  Bochi (les boches)– denumirea dată de către francezi alsacienilor care vorbesc dialectul aleman al limbii germane. Boşii alcătuiesc o mare parte din populaţia regiunilor istorice franceze Alsacia şi Lorena (Lotaringia). Naţionaliştii germani le consideră ca fiind o parte componentă a „Germaniei Mari” („Das Gross Deutschland”).

[7] Burian A., Geopolitica lumii contemporane, Chişinău 2003, pp.344-345.