PRECEDENTE … ANTECEDENTE

(vezi partea I-a…)

SUA şi sateliţii săi susţin că aşa zisul „caz Kosovo” este unic şi irepetabil şi că celelalte ţări multinaţionale nu au de ce să-şi facă probleme. Fiecare caz, însă, este unic şi irepetabil în felul său şi tocmai din această cauză proclamarea unilaterală a independenţei Kosovo poate servi în calitate de precedent. În al doilea rînd, Apusul, în general, şi unele ţări concrete, în special, au folosit, deja, atuul separatismului în interesele lor geopolitice. Iată cîteva exemple din bogata „practică în domeniu” a etaloanelor „democraţiei” apusene – Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii.

IRLANDA DE NORD – UN „ KOSOVO” AL REPUBLICII SFÎNTULUI PATRICK [1]

Majoritatea obişnuiesc să numească ţara de dincolo de Canalul Mînecii Marea Britanie sau, pur şi simplu, Anglia, deşi cetăţenii ei preferă să-i spună pe scurt: „Regatul Unit” („United Kingdom”). Denumirea oficială a statului britanic este ceva mai lungă: „Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord”. În cazul nostru prezintă interes numai ultima componentă a acestei denumiri şi anume – Irlanda de Nord, pe care unii în mod greşit o numesc Ulster.

Irlanda este ţara care a avut neşansa să fie vecinul cel mai apropiat al englezilor şi a fost mereu ţinta expansiunii şi poligonul de încercare al imperialismului englez. Ţara aceasta nordică, fiind scăldată de curentul oceanic cald al Golfstreem-ului, prezintă condiţii ideale pentru agricultură şi, mai ales, pentru creşterea vitelor (în special a oilor), căci întinsele sale păşuni sînt verzi tot anul.

Datorită condiţiilor climatice prielnice agriculturii şi oieritului, ea a fost foarte dens populată şi era un serios concurent demografic pentru Marea Britanie. În condiţiile în care ţara s-ar fi dezvoltat liber, fără nici un amestec din afară, Irlanda ar fi putut deveni şi un adversar politic de temut. În secolul XVIII aici locuiau mai mult de 8,5 milioane de locuitori. Pentru comparaţie: astăzi populaţia întregii insule (cu tot cu Irlanda de Nord ocupată de englezi) nu atinge nici pe departe această cifră (în Republica Irlanda locuiesc circa trei milioane şi jumătate, iar în Irlanda de Nord – un milion şi jumătate de locuitori).

În secolul XII (anul 1171), regii englezi încep cucerirea insulei. Acest proces a durat, cu unele intermitenţe, mai mult de jumătate de mileniu. Abia în anul 1690 regele Angliei, Wilchelm al III-lea de Orange îi învinge definitiv pe irlandezi în bătălia de pe rîul Boyne [2], iar peste doi ani capitulează ultimul lor bastion – oraşul-cetate Limerick. Cuceritorii englezi s-au purtat în ţara învinsă precum conchistadorii spanioli cu aborigenii amerindieni din Lumea Nouă. Irlandezii au fost duşi cu zecile de mii în coloniile de peste ocean unde erau vînduţi în cel mai democratic mod şi potrivit preceptelor economiei de piaţă la tîrgurile de robi.

S-a deosebit prin cruzimea sa faţă de irlandezi unul dintre „părinţii-fondatori” ai democraţiei britanice, viitorul lord-protector al Angliei, sir Oliver Cromwel, care în anul 1649 a decimat populaţia „insulei de smarald” şi i-a deposedat pe irlandezi de pămînt. Tot el a fost acela care a iniţiat procesul de colonizare a fîşiei de coastă a Ulster-ului (una din cele patru provincii istorice irlandeze) cu colonişti protestanţi din Anglia şi Scoţia, deosebit de ostili faţă de localnicii care au rămas fideli bisericii catolice.

În anii 1845-1846 Irlanda este lovită de o cumplită boală a cartofului (principalul produs alimentar al irlandezilor) care a compromis întreaga roadă. Peste un milion de irlandezi au murit de foame, iar alte cîteva milioane au fost nevoite să ia calea pribegiei (ca şi moldovenii noştri astăzi). Londra a asistat impasibilă la catastrofă şi chiar a încurajat procesul de depopulare a insulei. Datorită acestui genocid al localnicilor, protestanţii anglo-scoţieni din Ulster au ajuns să constituie majoritatea în şase comitate din nouă ale acestei provincii irlandeze (întocmai ca în Moldova dintre Bug şi Nistru – acum făşia numită impropriu „Transnistria”).

În anul 1921, Irlanda capătă statutul de dominion britanic (din anul 1948 – republică independentă şi suverană) cu condiţia recunoaşterii suveranităţii britanice asupra Irlandei de Nord. Anexarea abuzivă a acestui teritoriu, asupra căruia Republica Irlanda are cele mai incontestabile drepturi istorice şi etnice, a dus la declanşarea celui mai îndelungat conflict al Europei contemporane – cel din Irlanda de Nord.

Ex-prem-ministrul laburist al Marii Britanii, Tony Blair, a reuşit, aplicînd o politică de compromis, să stingă focul războiului civil (dintre catolicii irlandezi şi protestanţi - coloniştii anglo-scoţieni) din provincie. Succesul său a fost compromis prin recunoaşterea de către actuala conducere britanică a independenţei Kosovo. Acest act nesăbuit le-a dat irlandezilor catolici un motiv pentru a relansa ostilităţile. Or, albanezii kosovari (impostori şi ei în Kosovo, la fel ca şi protestanţii anglo-scoţieni în Ulster sau rusofonii în aşa zisa „rmn”) nu au avut nici pe departe argumentele pe care le pot invoca irlandezii în sprijinul dreptelor lor revendicări.

TEXAS - STATUL „STELEI SOLITARE”

„Divide et impera” („Dezbină şi stăpîneşte”) – această poruncă a fost lăsată de către „liderii” „democraţiei” elective romane tuturor imperiilor care au succedat Republica şi Imperiul Roman. Unul dintre cei mai buni ucenici s-a dovedit a fi imperialismul american. Încă în anii ’30 ai secolului XIX, cînd SUA încă nu-şi încheiase saltul său spre Pacific, a avut loc un eveniment foarte relevant în materie de folosire a separatismului în propriile interese.

La frontiera sa de sud-vest, SUA se învecina pe atunci cu statul mexican Texas. Pămînturile mănoase şi slab valorificate ale acestuia au atras atenţia Washingtonului. Americanii s-au adresat guvernului mexican cu rugămintea de a le permite coloniştilor care năboiau dinspre coasta Atlanticului să se aşeze cu traiul în preriile texane, promiţînd că aceştia vor fi cei mai loiali cetăţeni ai noii lor patrii.

Mexicanii le-au permis şi, imediat, au fost răsplătiţi cu cea mai neagră ingratitudine pentru credulitatea lor. Nu au trecut decît cîţiva ani, că „cei mai loiali, dintre cei loiali cetăţeni” ai Mexicului au ridicat o rebeliune separatistă în frunte cu „colonelul” Houston (în SUA pe timpuri, toţi cei care aveau cîteva zeci de mii de acri de pămînt, vre-o mie-două de capete de vite şi o bandă de pistolari în slujbă, se autoîntitulau în mod automat „colonei”). Văcarii texani şi-au proclamat independenţa sub flamura „statului stelei solitare” (o altă denumire a statului Texas în SUA – n. a.). Preşedintele constituţional al Mexicului, Santa-Ana, a încercat să înăbuşe cu forţa armată răzvrătirea, dar impostorul „preşedinte” al Texasului s-a adresat pentru ajutor „dezinteresat” Unchiului Sam care, din „bunătatea sa sufletească şi democratică” nu a putut să-i refuze.

A urmat cererea de integrare a văcarilor texani iubitori de libertate în federaţia nord-americană, petiţie acceptată, desigur, de către Washington. Astfel, în anul 1845, Statele Unite s-au mai pricopsit cu un teritoriu care, puţin mai tîrziu, a devenit unul dintre cele mai bogate şi mai populate state americane. Rămîne să mai menţionăm că în continuare SUA nu s-au mai sinchisit să inventeze scenarii de genul celui texan. California, Noul Mexic, Nevada, Utah şi Arizona au fost anexate, pur şi simplu, fără nici un fel de ceremonii chinezeşti. În comparaţie cu aceste pămînturi cotropirea Basarabiei de către URSS în anul 1940 reprezintă culmea complezenţei diplomatice.

HAWAII – GURĂ DE RAI PENTRU DIAVOLUL AMERICAN

Aproape în centrul geografic al Oceanului Pacific se găsesc insulele Hawaii, cunoscute odată şi sub denumirea de insulele Sandwich. Aborigenii acestor insule au rămas în memoria europenilor prin aceea că l-au mîncat pe căpitanul şi exploratorul englez James Cook. Aşezarea geostrategică şi clima de rai au atras atenţia americanilor. Primii care au venit pe aceste insule de paradis au fost misionarii care s-au apucat cu rîvnă să-i convertească pe aborigeni la aşa zisul „creştinism” iudeo-protestant.

Despre cele s-au întîmplat în continuare ne vorbesc cuvintele pline de amărăciune ale unui proaspăt convertit: „Au venit albii cu Biblia în mînă. Ei ne-au dat-o să o ţinem în mîini, spunîndu-ne să ne uităm la Cer. În timp ce noi ne uitam la Cer, ţinînd Cartea în mîini, albii ne-au furat pămîntul de sub picioare!”. Scenariul care a urmat este cunoscut: misionarii au fost urmaţi de colonişti care i-au nimicit pe aborigeni. Cei care au rămas în viaţă au fost izolaţi în rezervaţii unde au murit de bolile contagioase aduse de europeni (vezi nuvela lui Jack London „Kulau leprosul”). De la aborigeni a rămas numai numele insulelor, hula-hup-urile, dansul buricului, chitara hawaieză şi salutul „Aloha Oe!”.

În anul 1893, ultima regină hawaieză, Lilluokalani a abdicat („benevol”, desigur!) şi a fost format un guvern provizoriu în frunte cu „neaoşul hawaiez” (tot atît de „neaoş” ca şi lepădătura de la Tiraspol) Sanford Ballard, devenit în curînd preşedinte al „republicii suverane şi independente Hawaii” (fără hawaiezi). Peste cinci ani, la rugămintea „hawaiezilor autentici”, insulele s-au alipit la „patria-mumă” SUA. Poate că articolul nostru abundă prin ghilimele, dar, cum se spune pe la noi: „asta este…” (cu accentul pe „a”).

MELODRAMA DIN PANAMA

Cazul cu proclamarea independenţei statului Panama demonstrează deosebit de convingător că Washingtonul niciodată nu a şovăit în faţa folosirii celor mai murdare mijloace pentru a-şi atinge scopurile sale geopolitice. Istmul Panama, traversat pentru prima dată de către conchistadorul spaniol Balboa, a trezit demult interesul marilor puteri, deoarece prezintă cel mai nimerit loc pentru construcţia unui canal care ar fi unit Oceanul Atlantic cu cel Pacific. După „revoluţiile” de „eliberare” „naţională” din America Latină care au dus la scuturarea jugului colonial spaniol şi înlocuirea cu cel nord-american, regiunea istmului a intrat în componenţa Columbiei.

Prima tentativă de săpare a canalului interoceanic a fost făcută de către „Compania Canalului Panama” cu capital european (preponderent – francez). Lucrările au fost conduse de renumitul inginer Ferdinand Marie Lesseps care îşi cîştigase faima prin construcţia canalului de Suez. Gestionată de escroci, „Compania Canalului Panama” a dat faliment, sărăcind milioane de europeni creduli care i-au cumpărat acţiunile [3]. Ştafeta a fost preluată de către americani, dar, Washingtonul dorea să aibă drepturi ex-teritoriale asupra zonei canalului, ceea ce era incompatibil cu statutul Columbiei de stat suveran şi independent. Interesant este faptul că yankeilor mai nu le-a reuşit trucul: tratatul de cesiune a zonei canalului a fost semnat, dar senatul (camera superioară) congresului (parlamentului) columbian a refuzat să-l ratifice.

Americanii, atunci, au repetat cu unele primeniri, scenariul folosit în cazul Texasului. O mînă de boschetari panamezi plătiţi de Washington au ridicat o rebeliune secesionistă. A fost destul ca poliţia şi trupele de garnizoană columbiene să tragă cîteva focuri în aer, ca „patrioţii” panamezi să se împrăştie. În cea de-a doua „afacere Panama” s-au implicat imediat puşcaşii marini şi flota americană. Nu a dovedit să se usuce cerneala sub textul declaraţiei de independenţă a statului nou-născut, că pe data de 18 noiembrie 1903 a fost semnat tratatul care prevedea cedarea zonei canalului Panama sub jurisdicţia perpetuă a SUA (tratatul „Hay-Bunau – Varilla”).

Despre celelalte „furuncule” separatiste de pe harta lumii vom discuta în următoarele episoade din seria consacrată acestui fenomen.

A. Savin

[1] Sfîntul Patrick este considerat ca fiind patronul Irlandei. Anume el a fost acela care i-a creştinat pe păgînii gaeli (strămoşii celtici ai irlandezilor contemporani).

[2] Şi pînă în ziua de astăzi protestanţii organizează în fiecare an „Marşul Oranjiştilor” în memoria măcelului irlandezilor de pe rîul Boyne.

[3] Această nemaipomenită escrocherie a intrat în istorie sub denumirea „Afacerea Panama” care a devenit sinonimul unei afaceri financiare murdare.