CÎTEVA ASPECTE ALE GEOPOLITICII MARITIME ÎN GENERAL ŞI A CELEI PONTICE, ÎN SPECIAL

Geopolitica este ştiinţa despre lupta pentru controlul asupra spaţiului planetar. Pînă nu demult, obiectul geopoliticii îl constituiau spaţiul terestru, maritim şi aerian. Progresul tehnico-ştiinţific din a doua jumătate a secolului XX a făcut ca la aceste spaţii să se mai adauge şi cel cosmic. Desigur, mileniul trei care şi-a luat startul a mai schimbat accentele, însă, unul dintre obiectele geopolitice prioritare ale marilor puteri rămîne a fi spaţiul maritim.

Mările şi oceanele acoperă mai mult de două treimi din suprafaţa globului pămîntesc. Pe ele trec principalele căi de transport, căci mările nu cunosc posturi vamale şi graniţe de stat. Cu excepţia fîşiei de 12 mile maritime de-a lungul coastelor, circulaţia maritimă este liberă (aşa numitele „ape internaţionale”). În Oceanul Planetar se ascund uriaşe rezerve rămase încă neexplorate de produse biologice bune pentru alimentarea populaţiei în creştere a Terrei şi de materie primă pentru industrie. Astăzi, de pildă, o bună parte din ţiţeiul şi gazele naturale sînt extrase de pe platformele continentale maritime.

Geopoliticienii au inventat termene speciale pentru ţările lumii în funcţie de faptul dacă au sau nu ieşire la mare: state enclavizate (lipsite complet de litoral maritim), tallasocraţii (marile puteri care deţin controlul asupra principalelor căi maritime) şi tellurocraţii (state preponderent terestre). „Monştrii sacri” ai geopoliticii, precum Mackinder, Mahan, Spykman, Haushofer ş. a., au acordat o atenţie primordială luptei pentru controlul asupra căilor de comunicaţie maritimă. De aceeaşi părere sînt şi o pleiadă întreagă de geopoliticieni contemporani, printre care se deosebesc: Brzezinski, Kissinger, Dughin, etc.

Nu un ultim loc în tratatele de geopolitică consacrate spaţiului maritim îl ocupă Marea Neagră. Dacă am lua în considerare bogăţiile faunei şi florei sau pe cele ale subsolului, atunci importanţa acestui bazin maritim ar fi minimă. Compuşii sulfului care s-au depus în straturile de apă adînci ale Mării Negre fac practic imposibilă existenţa în ele ale unor forme de viaţă. Banchize de peşti se găsesc doar la suprafaţă, dar ele sînt puţine şi nu satisfac decît necesităţile populaţiei de coastă. Spre deosebire de vecina ei de dincolo de istmul Caucazian (Marea Caspică), în platforma continentală a Mării Negre nu s-au găsit, deocamdată, nici ţiţei şi nici gaze naturale.

Cu toate cele expuse mai sus, pentru controlul asupra Pontului Euxin (din limba greacă: „Marea neliniştită”) s-au dus lupte înverşunate între marile puteri din zonă încă din cele mai vechi timpuri. Numai între Rusia şi Imperiul Otomanⁱ timp de două secole au avut loc mai mult de zece războaie! Fiecare dintre ele căuta să o transforme în „Mare Nostrum”, un fel de lac interiorⁱⁱ. Acest lucru i-a reuşit pe deplin numai imperiului Otoman în anii săi de maximă extindere (secolele XVI-XVII). Foarte aproape de realizarea acestui vis au fost Imperiul Roman şi succesorul său – cel Bizantin.

În epoca modernă şi contemporană (dacă ne-am conduce după periodizarea tradiţională), principalul actor internaţional în zona pontică a fost Rusia în diferitele ei ipostaze: Imperiul Rus, Uniunea Sovietică şi, actualmente, Federaţia Rusă. Apogeul său această putere l-a atins pe timpurile sovietice cînd sub controlul URSS se afla direct sau indirect aproape tot bazinul Mării Negre: de la Burgas – pînă la Batumi. Excepţie a făcut Turcia care, cu toate că avea la putere un regim militar dictatorial, a fost luată sub protecţia sa de către aşa zisele „democraţii occidentale”. SUA şi partenerii săi din NATO, al cărei membru a devenit în anul 1952 şi Turcia, erau gata să mai declanşeze un război mondial (probabil ultimul, avînd în vedere faptul că el ar fi fost unul termo-nuclear), numai să nu permită controlul rusesc asupra Strîmtorilorⁱⁱⁱ şi ieşirea Rusiei la Mediterană.

De-a lungul zbuciumatei sale istorii, bazinul Mării Negre a cunoscut mai multe stăpîniri, dar ne vom opri la perioada actuală, trecutul fiind subiectul unui studiu aparte. În prezent, la Marea Neagră au acces direct Turcia, Ucraina, Federaţia Rusă, Bulgaria, Gruzia şi România. Din complezenţă, în ciuda protestelor Ucrainei, este recunoscută drept ţară pontică şi Republica Moldova, dar, accesul ei la mare este indirect şi se mărgineşte la cele cîteva sute de metri de ieşire la Dunăre de lîngă Giurgiuleşti (cu acelaşi succes ar putea fi declarată drept „ţară pontică” şi Germania de unde izvorăşte Dunărea).

Dacă Republica Moldova „de jure” este ţară pontică, dar, nu şi „de facto”^iv, atunci, alt actor internaţional este prezent „de facto”, dar nu şi „de jure”. Este vorba de formaţiunea separatistă abhază care nu este recunoscută decît de celelalte formaţiuni la fel de nelegitime şi criminale din zonă (aşa zisa „rmn” şi Osetia de Sud). De fapt, aceste regimuri odioase nu sînt decît nişte simple marionete în mîinile păpuşarilor de la Moscova şi Kiev^v.

Marea Neagră este importantă anume prin aşezarea sa geostrategică, fiind o adevărată punte maritimă de legătură între Asia şi Europa. Ea este placă turnantă a ceea ce geopoliticienii numesc „Heartland” („Inima Terrei, Tărîmul de Mijloc, Miezul Pămîntului”). Deosebit de importantă din punct de vedere geostrategic este şi reţeaua hidrografică din bazinul pontic. Dunărea (unicul mare fluviu „orizontal” al Europei) îşi ia începuturile în inima continentului; Niprul face joncţiunea dintre Sud-Estul şi Nordul Europei, iar Donul şi Kubanul, străbătînd istmul Caucazian, deschid calea spre Asia.

În antichitate şi Evul Mediu^vi bazinul pontic a servit în calitate de coridor natural spre aşa zisa „Cetate a Europei”^vii.Calea de nord trecea prin stepele nord-caucaziene şi Ucrainei de Sud, prelungindu-se în Cîmpia Panoniei şi de acolo – în Europa Centrală. O bifurcaţie a acestei căi trecea prin Bugeac şi Dobrogea^viii – spre Constantinopol şi Grecia. Anume această cale a fost „bătătorită” mai mult de un mileniu de popoarele migratoare venite din Asia Centrală (începînd cu vechii sciţi şi terminînd cu tătaro-mongolii lui Genghiz- şi Batu-Han)^ix. Pe acest drum au trecut şi ka-oguzii care împreună cu elemente pecenege şi cumane au format în sudul Dunării poporul găgăuz.

Calea de sud, trecînd prin defileurile caucaziene (Derbent) şi Asia Mică, ajungea în Balcani. Una din bifurcaţiile ei şerpuia prin trecătorile Ciliciei şi de acolo – spre Europa şi Africa de Nord. Din cauza reliefului muntos greu accesibil pentru cavaleria nomadă, această cale a fost mai rar folosită de către cuceritorii asiatici Cei mai temerari s-au dovedit a fi arabii, turcii seleucizi, aceiaşi tătaro-mongoli şi hoardele lui Timur-Lenk (Tamerlan).

Acest dute-vino continuu a dus la crearea unui mozaic etno-confesional extraordinar de pestriţ. Spre marea ruşine a civilizaţiei contemporane care se laudă cu liberalismul, umanismul şi toleranţa sa, anume secolele XX şi XXI au adus cu sine în zona pontică cele mai sîngeroase epurări etnice şi confesionale cunoscute în istorie. Astăzi regiunea este cuprinsă de o adevărată paranoia a naţionalismului, şovinismului şi fanatismului religios.

La masacre oribile s-au dedat nu numai turcii şi inamicii lor kurzi din sălbaticele pustiuri ale Anatoliei de est, dar şi „civilizaţii” croaţi (cu blagoslovirea „Sfîntului Scaun” şi a Washingtonului). Pe malurile Nistrului, Moscova şi Kievul au încurajat şi susţinut (cu aprobarea tacită a Occidentului) formarea unei adevărate spelunci mafiote (aşa zisa „rmn”). Pe malul opus al Mării Negre - două treimi din populaţia Abhaziei (svanii şi mengrelii^x)a fost silită de mercenarii ceceni (aflaţi pe atunci în solda Kremlinului) şi bandele de „cazaci”^xi să-şi părăsească patria.

Pînă în a doua jumătate a secolului XX, puterile europene (Anglia, Franţa, Imperiul Habsburgic şi Germania) au fost acelea care au stăvilit prin orice căi şi mijloace dezenclavizarea Rusiei prin strîmtorile Mării Negre spre Oceanul Planetar. După cel de-al II Război Mondial ştafeta a fost preluată de SUA şi vasalii săi din NATO şi UE. Venala clică coruptă şi vîndută care, începînd cu „perestroika”, a uzurpat puterea la Kremlin a cedat „cu succes” aproape toate poziţiile Rusiei în regiune.

Astăzi, de pildă, flota militară turcească la Marea Neagră are o putere de foc de trei ori mai mare decît cea rusă, nemaivorbind de dotarea tehnică a acesteia din urmă care a rămas la nivelul anilor `70 ai secolului trecut. Avînd în vedere că Turcia este o ţară membru al NATO, putem raporta această superioritate la Statele Unite. Or, este clar că militarii turci, români, bulgari, iar în perspectivă – gruzini şi, eventual, chiar ucraineni nu sînt altceva decît carne de tun pentru Washington.

Napoleon spunea odată că Anglia este gata să lupte cu Franţa pînă la ultimul soldat al Coaliţiei (s-a avut în vedere coaliţiile antinapoleoniene finanţate şi înarmate de Londra). Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre adevăratul scop al generozitaţii cu care SUA îşi înarmează şi plăteşte vechii şi noii săi aliaţi din zona pontică.

Servilele elite politice din Bucureşti şi Sofia s-au grăbit, urmînd exemplul celorlalte marionete est-europene ale SUA, să pună la dispoziţia „US-Army” cele mai bune baze militare aeriene (aerodromul „Mihai Viteazul”) şi maritime (Constanţa şi Burgas) din ţările lor. Ironia sorţii este că acestea au fost construite şi utilate de către fosta URSS. Faptul că ele ar putea deveni (în cazul unei confruntări militare) ţinte ale rachetelor ruseşti, se vede că nu-i deranjează deloc pe politicaştrii români şi bulgari (la dispoziţia lor sînt adăposturile anti-nucleare rămase moştenire de la aceiaşi sovietici).

Vecinii noştri şi-au amanetat bazele militare în schimbul miliardelor de euro şi dolari. Fapta lor este, desigur, condamnabilă, dar, nici nu se poate compara cu cea a Belgradului care este gata să cedeze Ierusalimul Ortodoxiei sîrbe – Kosovo – în schimbul acceptării candidaturii sale în UE şi NATO!!! Degradarea morală, spirituală şi confesională a elitelor politice din ţările post-comuniste est-europene este aproape totală. Metastazele ei ameninţă să distrugă şi societăţile acestor state.

A. Savin

i Uneori singure, alteori – în alianţă cu alte ţări (Războiul Crimeei din anii 1853-1856).

ii De fapt, dacă facem excepţie de îngusta ieşire prin strîmtorile Bosfor şi Dardanele la Marea Egee, Marea Neagră nu este altceva decît un uriaş lac cu apă sărată.

iii Strîmtorile: denumire general acceptată pentru strîmtorile Bosfor şi Dardanele care fac legătura dintre marea Neagră şi Oceanul Planetar (via: Marea Egee şi Mediterană).

iv În anul 1940, Moscova, cedînd presiunilor venite din partea Kievului, a privat nou creata RSS Moldovenească nu numai de jumătatea de nord a judeţulu Hotin şi cele şase raioane bugo-nistrene care, iniţial, urmau să facă parte din ea, ci şi de ieşirea la Dunăre şi Marea Neagră. Ucraina a uzurpat aceste teritorii ancestrale româneşti (alături de Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa), fără a avea careva motivaţii şi drepturi de ordin etnic sau istoric.

v Acelaşi lucru am putea să vorbim şi despre celelalte formaţiuni separatiste de acest gen, precum aşa zisa „Republică Turcă a Ciprului de Nord” (recunoscută numai de către Ankara) sau creatura NATO-isto-UE-istă a albanezilor din Kosovo. În ceea ce priveşte aşa zisa „rmn”, atunci, oricît ar fi de ciudat, în pofida declaraţiilor promoldoveneşti şi antiruseşti, Kievul este mai interesat decît Moscova în fiinţarea acestui regim separatist.

vi Pentru comoditatea şi înţelesul cititorilor, deşi, nu sîntem de acord cu ea, ne vom folosi şi în continuare de periodizarea cronologică general-acceptată.

vii Europa Apuseană şi Centrală este apărată din trei părţi de apele Atlanticului şi Mării Mediterane. Dinspre Răsărit, adevărate bastioane naturale în calea cavaleriei nomade le alcătuiau munţii Alpi şi Carpaţi, precum şi pădurile mlăştinoase ale Europei de Nord-Est. Singura “breşă” în acest zid era “coridorul” carpato-danubian.

viii Această regiune, datorită climei sale aride, mai era numită în antichitate şi “Pusta Getică”.

ix Este vorba de aşa numita „Mare Migraţie a Popoarelor”.

x Svani şi mengreli: reprezentaţii unor grupuri etnice georgiene care pînă la conflictul din Abhazia alcătuiau majoritatea absolută a acestei republici autonome din Gruzia.

xi Adevăraţii cazaci ruşi au fost supuşi unui veritabil genocid la finele Războiului Civil din Rusia (1918-1920) de către clica criminală „cosmopolită” a lui Lenin şi Troţki. Ultimii cazaci care au reuşit să emigreze în Apus au fost predaţi cu forţa Uniunii Sovietice în anul 1945 de către „democratul” Churchill. Soarta lor a fost aceeaşi ca şi cea a cazacilor rămaşi în ţară: ei au fost nimiciţi în lagărele GULAG-ului. Aşa zişii „cazaci” de astăzi sînt reprezentanţi păturilor marginale şi ai lumpenilor care au căpătat o posibilitate semilegală de a jefui şi omorî.