“Şi mai zice Domnul: “Pentru că fiicele Sionului sînt atît de mîndre şi umblă cu capul pe sus şi cu priviri obraznice, cu paşi domoli, cu zăngănit de inele la picioarele lor, Domnul va pleşuvi creştetul capului fiicelor Sionului, Domnul va descoperi goliciunea lor”. În ziua aceea va lua Domnul toate podoabele: inele, sori, luniţe, cercei, brăţări, văluri, cununi, lănţişoare, cingătoare, miresme, talismane, inele, verigi de nas, veşminte de sărbătoare, mantii, şaluri, pungi, oglinzi, pînzeturi subţiri, turbane şi tunici.

Atunci va fi în loc de miresme, putreziciune, şi în loc de cingători, frînghie, în loc de cîrlionţi făcuţi cu fierul, pleşuvie, în loc de veşmînt preţios, zdrenţe, şi în loc de frumuseţe: pecete de robie” (Isaia 3, 16-24).

După cum ne redă DEX-ul, cuvîntul buric are mai multe înţelesuri. Vom reda două dintre ele, deoarece se referă în mod special la această temă.

1. Cicatrice rămasă în mijlocul abdomenului după căderea cordonului ombilical.

2. Cordonul ombilical prin care fetusul primeşte hrană din corpul mamei.

În ultimul timp femeile nu numai că îşi expun buricul, dar îl şi împodobesc cu diferite inele, ace etc., astfel acest însemn anatomic devine o sfidare pentru cei din jur. Dat fiind faptul că spaţiul public este unul deschis, mulţi încearcă să profite de acest (dez)avantaj. Omul a observat că acest însemn mamiferic poate fi exploatat în folosul său. El vrea să fie admirat, să fie în centrul atenţiei. Admiraţia celor din jur îl fac pe om să se simtă bine, să fie fericit.

Pe lîngă individualism, egocentrism, civilizaţia postmodernă cultivă şi narcisismul. În cazul dat, narcisismul îi oferă omului un “echilibru” psihic. Faptul că oamenii se admiră unii pe alţii le creează o falsă imagine de comunicare. Mulţi nu observă că, de fapt, noi ne reflectăm în ceilalţi ca într-o oglindă, iar atunci cînd credem că îi admirăm, că îi îndrăgim pe cei din jur, noi, de fapt, ne admirăm pe noi înşine. La fel se întîmplă şi atunci cînd îi vedem pe cei din jur ca fiind răi, urîţi, etc.

Atunci cînd ne admirăm pe noi înşine, prin intermediul semenilor noştri, în loc să recunoaştem imperfecţiunea noastră, de obicei, ascundem neajunsurile (fizice) pe care le avem şi încercăm să ne arătăm mai buni, mai frumoşi, mai desăvîrşiţi.

Împodobirea buricului este un element care indică dorinţa femeii de a-şi arăta individualitatea, unicitatea sa. Din acest motiv, de multe ori, intenţionat, îşi propune să fie deosebită, să gîndească original (adică după capul său), să provoace. Acesta este stilul de viaţă de astăzi, moda timpului nostru.

Aceste elemente sînt şi o formă de provocare, în primul rînd, pentru bărbaţi. Acum bărbaţii sînt cei vînaţi, iar pentru aceasta sînt folosite cele mai intime locuri ale trupului şi cele mai sofisticate (mai corect, neruşinate) tehnici. Dat fiind că omul se familiarizează cu expunerea lor publică, ajunge să se obişnuiască cu ele. Omul este pus în situaţia de a recurge la noi tehnici de captare a atenţiei, de vrăjire, de a-şi potoli plăcerea care, pînă la urmă, îl distrug pe el (vezi cartea lui Pascal Brukner Luni de fiere sau ecranizarea ei).

Totodată, acest “atac psihologic” indică disponibilitatea femeii de a aborda o relaţie cu mult mai libertin, fără complexe, fără intimităţi, fără obligaţii etc. Omul are dorinţa ascunsă de a trece limita, de a explora necunoscutul, de a gusta din fructul oprit, de a distruge misterul, taina existenţei şi a omului. Parafrazîndu-l pe Lucian Blaga, putem afirma: “Eu doresc să strivesc coroana de minuni a lumii”.

Dacă pătrundem mai profund acest fenomen vom observa lucruri foarte interesante.

În cultura popoarelor din Africa este întîlnit un dans special numit “din buric” care are nu numai un caracter nupţial, ci şi unul sacru, deoarece creaţia este un atribut al divinităţii. Omul se aseamănă cu divinitatea în măsura în care repetă acest act, iar femeia este menită pentru a procrea.

În artele marţiale zona buricului este considerată un centru de forţă, un centru de creaţie care are un rol foarte important în dirijarea energiei ki. Acest nivel este caracterizat de rolul dominant al spiritului. De aici porneşte kiai-ul - strigătul spiritului - în luptă. Asemănător este privit acest loc şi în budism (yoga).

În Biblie întîlnim doar o singură menţiune despre buric (Iez. 16, 4) În acest capitol din Iezechel se vorbeşte despre “fiica Ierusalimului”, la a cărei naşteri nu i s-a tăiat buricul. Netăierea buricului este privită ca un act nedorit, ca un act josnic pentru că, în felul acesta, cel născut va trăi în sîngele său, adică în păcat (Matei 27, 25).

Pîntecele mamei este locul unde omul este în siguranţă, se simte protejat. De aceea, ieşirea în lume este privită ca o stare de suferinţă, de chin. Omul regretă faptul naşterii sale (Ier. 20, 17-18) pentru că viaţa este o trudă pentru el pînă la moarte (Sirah 40, 1-2).

O altă latură a acestui fenomen este legată de ceea ce numea Mircea Eliade - desacralizare sau profan. Buricul, pîntecele mamei, este amintirea stării de fericire înainte de naştere, a stării de paradis, iar atunci cînd omul vine pe lume – plînge. Atît de mult a plîns Adam pentru neascultarea sa încît acest lucru s-a imprimat în codul nostru genetic.

Expunerea buricului pe lîngă faptul că redă o anumită modă, filosofie a timpului, trimite la aspectul sacru, religios. Omul îşi doreşte starea pe care a trăit-o în rai. De aceea, în majoritatea culturilor întîlnim nostalgia “veacului de aur”. Cele mai însemnate evenimente din viaţa omului îl trimit la perioada numită “in illo tempore”, la timpul de la origini, ca timp al perfecţiunii şi al armoniei.

În felul acesta apare şi expresia “buricul pămîntului” care este o formă desacralizată a stării omului care s-a îndepărtat de divinitate. Această filosofie a vieţii îl fixează pe om în centrul lumii. Omul încearcă să accentueze acest lucru, de fapt, în felul acesta exagerează şi devine cel care domină lumea, dar nu cel care stăpîneşte lumea (Facere 28, 4 ). El distruge armonia din ea, iar în locul ei se instituie relaţiile de concurenţă, de luptă pentru supremaţie, de dominare asupra semenilor. Înfrumuseţarea şi expunerea buricului de către femei nu mai poartă acel element sacru, ci devine un element prin care se urmăresc plăcerile trupeşti, foarte la “modă” astăzi.

Frumuseţea trupului omenesc nu mai este privită ca o reflectare a chipului lui Dumnezeu din om, ci devine mijloc de îndepătrare de el. Trupul omului nu mai este templu al Duhului Sfînt, ci este locaşul plăcerilor şi dorinţelor trupeşti.

Femeia care are menirea de a procrea, de a da viaţă, arată, de fapt, că nu aceasta este menirea ei. Frumuseţea artificială (obţinută prin modă, fard, îmbrăcăminte etc.) o face să devină extravagantă, să urmărească doar plăcerea carnală. Nefirescul, artificialul încep să devină o normă de viaţă, un model de comportament.

Toate acestea se răsfrîng nu numai asupra stării sufleteşti ale femeilor, ci şi asupra familiei. Familia nu mai este o comuniune de dragoste creştină, ci o formă de “contract social” în care fiecare îşi urmăreşte propriul interes. Înstrăinarea, singurătatea etc. îl fac pe om să-şi caute din nou sensul în lumea aceasta. Un model este propus de Biblie. Putem cerceta această carte sfîntă şi medita asupra faptului dacă valorileNoului Testament sînt învechite.

“Dar ea se va mîntui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (I.Tim.2, 15).

“Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcîndu-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; Ci, din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu” (I.Tim.2:9-10).

“Femeia cu purtare bună agoniseşte cinstire, iar cea care urăşte cinstea e o ruşine. Nu leneşii ci silitorii agonisesc avere” (Pilde 11, 16)

“Femeia virtuoasă este o cunună pentru bărbatul ei, iar femeia fără cinste este un cariu în oasele lui” (Pilde 12, 4)

“Căci femeia desfrînată este o groapă adîncă şi cea străină un puţ strîmt” (Pilde 23, 27)

“Cine poate găsi o femeie virtuoasă? Preţul ei întrece mărgeanul” (Pilde 31, 11).

“Nu te întîlni cu femeia desfrînată, ca să nu cazi în laţurile ei” (Sirah 9, 3).

“Cu femeia cîntăreaţă să nu fii adesea, ca nu cumva să te prindă cu meşteşugurile ei” (Sirah 9, 4).

“Femeia bună este parte bună şi este dată cîştig celor care se tem de Domnul” (Sirah 26, 3).

“Urgie mare este femeia beţivă şi ruşinea sa nu o va acoperi nimic” (Sirah 26, 9).

“Desfrînarea femeii în ridicarea ochilor şi în genele ei se cunoaşte” (Sirah 26, 10).

“Darul Domnului este femeia tăcută şi femeia bine crescută nu are preţ pe pământ” (Sirah 26, 16).

“Podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, Ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blînd şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (I.Petr.3, 3-4).