Nu demult am întreprins împreună cu colegii de serviciu o călătorie în două localităţi moldoveneşti din raionul Ananiev (denumirea originală a oraşului este cea moldovenească, Nani), regiunea Odesa, Ucraina. Este vorba de satele Handrabura şi Tocilă. Ceea ce am văzut şi auzit acolo ne-a cutremurat pînă în adîncul sufletului (şi nu este vorba doar de o figură de stil).

Nici o dată nu am crezut că aşa ceva poate avea loc într-un stat aflat în plin centru al Europei, stat care pretinde a fi democratic şi civilizat. Este vorba de etnocidul moldovenilor de către vecinul nostru răsăritean, Ucraina. În această ţară, uitate de toţi, se luptă pentru supravieţuire ultimele sate moldoveneşti din interfluviul bugo-nistrean. În uricele de danie[1] domnitorii moldoveni numeau această regiune „Moldova noastră de peste Nistru.” Astăzi, graţie Moscovei, acest pămînt strămoşesc este împărţit între ei de către bandiţii lui Smirnov şi Ucraina.

Pe timpuri, acest teritoriu era populat în quasitotalitate de românii moldoveni care sînt băştinaşii acestor meleaguri. În ziua de azi ei au ajuns să fie un popor pe cale de dispariţie, discriminat, marginalizat şi supus unui etnocid barbar şi cinic de către regimul criminal de la Tiraspol şi pseudo-democraţii lui Iuşcenko. Moldovenilor, ca minoritate naţională, nu li se respectă drepturile pe care le au conform legislaţiei în vigoare şi dreptului internaţional.

Populaţia autohtonă este privată de dreptul la învăţămînt în limba maternă. În şcolile locale predarea se face în limba rusă şi ucraineană. Limba română (moldovenească) este studiată doar o oră-două pe săptămînă! Toată informaţia publică se face numai în limba ucraineană. Uneori se mai văd şi inscripţii în rusă. Dar nicăieri şi niciodată nu o să vedeţi ceva scris în limba băştinaşilor moldoveni, chiar dacă numai ei locuiesc în localitatea dată.

Moldovenilor li se inoculează cu insistenţă ideea că instruirea copiilor în limba română este absolut de prisos căci, în asemenea caz, nu vor avea nici un viitor. Cei care au absolvit instituţii de învăţămînt în Republica Moldova sau în România nu se pot angaja la lucru conform specialităţii şi calificării căpătate. De aceea, părinţii se văd nevoiţi să-şi trimită copiii la instituţiile de învăţămînt ale Ucrainei unde predarea se face numai în limba ucraineană.

Această situaţie disperată i-a făcut chiar şi pe unii dintre puţinii învăţători moldoveni să nu mai vadă rostul învăţămîntului în limba maternă, ce să mai vorbim de oamenii de rînd! Voinţa de împotrivire şi instinctul autoconservării naţionale au fost puternic afectate. Mulţi s-au resemnat cu această soartă. Cel mai des poţi auzi următoarele: „În anii ‘60 ne-au făcut peste noapte ruşi [2], fără ca nimeni să ne întrebe, iar de la anul tot aşa vom deveni ucraineni. Putem noi oare să schimbăm ceva?”

Politica de deznaţionalizare forţată a moldovenilor dintre Bug şi Nistru promovată de către Kievul oficial a condus la micşorarea drastică a numărului lor. Astăzi în multe localităţi care acum jumătate de secol erau pur moldoveneşti nu mai poţi auzi grai moldovenesc. Despre trecutul lor ne amintesc doar denumirile de localităţi (şi acelea schimonosite de către „fraţii mai mari”), precum Djugastrov (Jugastru), Ananiev (Nanii), Pasiţelî (Păsăţel) ş. a. Acelaşi lucru putem spune şi despre numele unor ucraineni şi ruşi din partea locului care nu ştiu nici un cuvînt moldoveneşte (Muntean, Rotari, Rotarenco, Plaţîndov, Plomodialov, Popescul, Agatiev, Postolatiev, Cherdivarenco (Pierde-Vară), Bradulov, Raculov, Morarenco, Banarciuc, Dascalenco, Vacarciuc, Vacarenco etc.).

Limba maternă în unele dintre aceste localităţi o cunosc şi o vorbesc doar bătrînii. Va trece puţin timp şi numai denumirile geografice ne vor aminti că aici au trăit odată moldoveni.

Situaţia demografică în satele moldoveneşti este şi ea catastrofală. Conform spuselor parohului din satul Handrabura, numărul deceselor întrece de cîteva ori pe cel al botezurilor noilor născuţi – la 5 boteturi pe an revin circa treizeci de înmormîntări, iar în satul Tocilă (sau Tocilovo cum este scris „oficial”) în anul curent s-a născut un singur copil, dar de murit au murit 25 de persoane. Cu vreo optzeci de ani în urmă în acest sat locuiau peste şase mii de locuitori (mai exact – 6369) [3], astăzi – doar vreo trei mii. În localitatea vecină Tocilă locuiesc o mie trei sute de oameni. În anul 1926, cînd a avut loc recensămîntul RASSM, populaţia acestui sat era de 2952 de locuitori [4], iar în anii ‘50 ai secolului XIX – 1731! [5]. Comentariile sînt de prisos.

Bisericile acestor sate sînt foarte frumoase, înalte şi spaţioase, ctitorite înainte de revoluţie. Dar, cine propovăduieşte în ele? – Preoţi care nu înţeleg nici o boabă în limba băştinaşilor, precum în Tocilă, sau nişte mancurţi care dorm şi visează ca enoriaşii să nu vorbească limba lor strămoşească, slugărind în faţa autorităţilor pentru a se căpătui cu parohii mai bogate.

Astfel, preotul din satul Handrabura, un oarecare părinte Feodor Sajin (culmea este că a venit dintr-un satul Rădeni, raionul Călăraşi al Republicii Moldova), ne-a declarat deschis că o să facă totul ca enoriaşii săi să vorbească doar în „russki iazîk” şi nu moldoveneşte. Privitor la familia sa el a zis că împreună cu matuşka „o reşît” ca fiicele lor să vorbească numai „po russki” pentru ca să aibă un viitor mai bun, nu ca fratele lui (preot şi el) care a fost nevoit să plece dintr-o parohie bogată, deoarece nu ştia să vorbească bine „russki iazîk” (nu aş putea spune că am redat cuvînt în cuvînt ceea ce a enunţat părintele din Handrabura, însă garantez conţinutul semantic).

În acest sat în care mai toţi locuitorii sînt moldoveni primarul nu ştie măcar a da bineţe în limba consătenilor săi. Nimeni nu s-a îngrijit să facă un muzeu al satului, iar provenienţa toponimicului localităţii este schimonosită pînă la grotesc: cică denumirea satului provine de la cuvîntul „contrabandă”! [6] Şi această inepţie, cu pretenţie de a fi legenda satului, este scrisă cu litere de-o şchioapă (desigur că în limba ucraineană) pe un panou în şcoala din localitate.

Asemenea bătaie de joc faţă de conaţionalii noştri are loc doar la mai puţin de două ore de mers cu autobuzul de la Chişinău (o distanţă mai mică decît de la Chişinău pînă la Bălţi). Însă noi nu ştim practic nimic despre această stare de lucruri.

Organele mass media naţionale îşi bat capul de ce vrei: de soarta coloniştilor evrei din sectorul Gaza sau a minorităţilor sexuale din Patagonia, savurează scandalurile dezgustătoare din mediul „VIP”, dar privitor la etnocidul moldovenilor din Transnistria nu vei găsi nici un cuvînt.

Politicaştrii noştri sînt gata să le acorde autonomie pînă şi eschimoşilor din Groenlanda (în eventualitatea rătăcirii pe la noi a vre-o unuia dintre ei), dar, Doamne fereşte!, să nu-i deranjeze pe „democraţii” portocalii de la Kiev cu problema sutelor de mii de fraţi de-ai noştri din Transnistria cărora le sînt încălcate cele mai elementare drepturi ale omului.

Numărul moldovenilor din Moldova dintre Bug şi Nistru este mai mare decît cel al găgăuzilor sau al bulgarilor din Republica Moldova şi, spre deosebire de găgăuzi ţi bulgari, moldovenii de acolo sînt acasa la ei, sînt băştinaşi, nu veniţi sau aduşi cu hapca de către vreo putere cotropitoare gen cea ruso-imperială şi răsădiţi pe pămînt sechestrat de la băştinaşi, ca în cazul pieilor-roşii din SUA.

În acelaşi timp, Ucraina are impertinenţa de a cere pentru ucrainenii din Republica Moldova o autonomie teritorială (asemeni celei acordate din prostie şi laşitate altor minoritari) şi atribuirea statutului de limbă oficială celei ucrainene (mîne-poimîine ne vom pomeni şi cu o „movă” de stat). Să nu mai vorbim de faptul că bandiţii lui Smirnov nu s-ar menţine la Tiraspol nici o săptămînă fără complicitatea Kievului şi a Moscovei.

Recent, un coleg de-al meu a sunat la biblioteca ucraineană din Chişinău pentru a obţine o informaţie oarecare, adresîndu-se pe rînd în limba română şi rusă. „Nezalejniţa” obraznică de la celălalt capăt al firului a cerut să i se adreseze „na ucrainskoi move”, apoi a trîntit receptorul pentru că, vedeţi dumneavoastră, colegul a sunat la o bibliotecă ucraineană (care se află în inima Moldovei, în Chişinău)!

Dacă moldovenii de acolo ar fi nişte colonişti sau migranţi veniţi de aiurea, atunci poate că s-ar putea motiva atitudinea autorităţilor ucrainene faţă de ei [7]. Însă Moldova Bugo-Nistreană este un pămînt strămoşesc al moldovenilor, unica populaţie autohtonă de acolo. Poate că este cazul să răsfoim cîteva pagini din istoria acestui ţinut pe care, repet, domnitorii noştri îl numeau „Moldova noastră de dincolo de Nistru”.

De la bun început trebuie menţionat faptul că acest termen geografic se referă la întreaga regiune situată între rîurile Nistru şi Bugul de Sud, şi nu doar la raioanele estice ale Republicii Moldova situate pe malul stîng al Nistrului (controlate astăzi de marionetele smirnoviste ale Moscovei).

Din Transnistria, administrată de către autorităţile de la Kiev, fac parte raioanele care aparţin regiunii Odesa şi Nicolaev (aflate pe malul drept al Bugului de Sud). După suprafaţă, relief, condiţii climatice şi soluri, acest teritoriu este aproape identic cu cel al Basarabiei şi cu cel al Moldovei dintre Prut şi poalele Carpaţilor. Deci nu este de mirare că strămoşii noştri au populat aceste pămînturi, găsind aici condiţii propice pentru ocupaţiile lor tradiţionale.

Perioada antică

În antichitate Bugo-Nistria făcea parte din îndinderile nesfărţite populate de către geţi şi era cunoscută sub denumirea de Tirageţia (Tiras era denumirea veche a rîului Nistru), adica Ţara geţilor de peste Nistru sau Geţia Transnistreană. S-au păstrat numeroase vestigii arheologice care ţin de cultura geto-dacică [8] şi sînt împrăştiate pe tot teritoriul ţinutului. Tirageţii au luptat aproape neîntrerupt cu triburile nomade ale sciţilor şi sarmaţilor protoiranieni care au migrat de pe podişurile aride ale Iranului şi din pustiurile Asiei Centrale. Pe litoral s-au aşezat cu traiul grecii care au fondat cîteva colonii şi emporii (factorii comerciale), precum Tiras (Cetatea Albă) şi Olbia care erau aşezate, respectiv, la gurile rîului Tiras şi Hipanus (denumirea grecească a Bugului de Sud). Strămoşii noştri întreţineau cu vechii elini relaţii comerciale şi culturale paşnice.

În secolul I î. Hr. tirageţii au intrat în componenţa regatului dacic al lui Burebista. După cucerirea romană a zonei de sud-vest a Daciei (Transilvania, Muntenia şi Moldova de miază-zi), regiunea a rămas sub stăpînirea dacilor liberi. Dar ei, adoptînd Adevărul creştinesc au adoptat şi limba de rugăciune – latina populară, – urmîndu-şi confraţii din Dacia romană. Populaţia din Transnistria a trecut prin aceleaşi etape de etnogeneză ca şi toţi protoromânii din Valahia Mare (astăzi regiunea Tesalia din Grecia) pînă la poalele Beskizilor (Carpaţii din sudul Poloniei şi nordul Slovaiciei de astăzi), precum şi cei din Cîmpia Panoniei (Ungaria) pînă la gurile Niprului.

Perioada bizantină

În secolele III-IV d. Hr., cînd legiunile romane s-au retras de pe malul stîng al Dunării, daco-romanii (populaţia creştină de limbă latină – strămoşii tuturor românilor – moldoveni, ardeleni, munteni, bănăţeni, aromâni, megleno-români, istro-români, vlahi timoceni, bolohoveni etc.) s-au simţit eliberaţi de prigoană anticreştină a stăpîmirii romane. În secolele tulburi care au urmat („Marea Migraţiune a Popoarelor”) acest fapt a jucat un rol hotărîtor în supravieţuirea lor ca neam creştinesc de limbă română. În această epocă Transnistria a servit drept o punte de trecere pentru popoarele migratoare din „Cîmpia Sălbatecă” (stepele din bazinul de Nord al Mării Negre) spre peninsula Balcanică şi Europa de Asfinţit.

Însă populaţia autohtonă a supravieţuit acestor valuri de migratori, retrăgîndu-se la adăpostul pădurilor şi a hăţişurilor care erau destul de multe în acest ţinut de silvo-stepă. Deşi pe acest teritoriu nu existau munţi, totuşi relieful era destul de accidentat, cu rîpe-canioane care puteau servi drept ascunzişuri de nădejde. Cel mai puternic bastion al românismului a fost credinţa. Fiind creştini ortodocşi, românii transnistreni nu s-au asimilat cu migratorii păgîni. Creştinii dintre Bug şi Nistru se adunau în bisericuţe mici cu pereţi împletiţi din nuiele şi cu altare de campanie. În caz de primejdie acestea puteau fi uşor mutate dintr-un loc în altul sau refăcute după jafuri şi incendieri. [9]

În genere, românii în acele timpuri tulburi practicau tactica „flux-reflux”, adică în perioadele de acalmie se revărsau pe cîmpii şi şesuri, iar în caz de invazii se retrăgeau în locuri inaccesibile pentru cavaleria nomadă. Însă ei au revenit mereu în locurile pe care au fost nevoiţi să le părăsească. Niciodată nu a fost vorba de o absenţă de lungă durată care ar fi durat secole.

Istoricii din Rusia şi Ucraina susţin primogenitura slavilor pe toate teritoriile populate de către moldoveni (nu numai din interfluviul bugo-nistrean, dar şi din toată Moldova istorică). Românii moldoveni ar fi venit aici cu mult mai tîrziu decît slavii (ceea ce este absolut neargumentat) şi, prin urmare, nu pot pretinde la acele drepturi care decurg în mod automat din autohtonitate. Slavii se presupune că ar fi fost atestaţi în scrierile contemporanilor cu denumirea de anţi.

Istoriografia ruso-ucraineană apelează în calitate de argument şi la vechile cronici ruseşti care pomenesc despre prezenţa în această regiune a triburilor slave (?) ale tiverţilor şi ulicilor. Însă se omite faptul că letopiseţele îi numesc pe aceştia „tolmaci” (traducători) şi notează tranşant deosebirile acestora de ceilalţi slavi. Din această denumire am putea conchide că era vorba mai degrabă de un popor slavo-valah. La fel de inconsistente sînt şi afirmaţiile despre stăpînirea acestei regiuni de către cnejii Rusiei Halici-Volîniene (sec. XII-XIII), deoarece în această perioadă Moldova Bugo-Nistreană era dominată de către cumani (polovţi).

Deosebit de agresivi sînt istoricii ucraineni pentru care recunoaşterea autohtonismului moldovenilor este egală cu iscălirea propriului verdict. Patria istorică a slavilor, adică unicul teritoriu unde ei ar putea pretinde că sînt cu adevărat autohtoni, este ţinutul cuprins între rîurile Vistula şi Neman (astăzi – Polonia).

Populaţia daco-romană a supravieţuit valurilor de migratori. Acest fapt îl dovedesc denumirile geografice care au în rădăcina lor cuvintele roman şi vlah. Ele sînt răspîndite pe un teritoriu întins dintre rîurile Nistru, Nipru şi Pripiati. Printre ele am putea enumera oraşele Romen, Romnî, Volhovţî, Wolosatca, Bolochov etc. [11]

În această perioadă obscură pe teritoriul Moldovei de peste Nistru s-au perindat stăpînirile pecenegilor, cumanilor, Hoardei de Aur şi a tătarilor din Crimeea. Începînd cu secolul XIV, Transnistria a devenit ulusul (un fel de feudă, domeniu dat de către suveran slugilor sale) nohailor din Hoarda Edisan (vasali ai Hanatului tătarilor din Crimeea). Începînd cu anul 1502 sultanii turci pun mîna pe litoralul Mării Negre pe care au transformat-o într-un fel de lac otoman.

În secoleleXII-XIII partea de nord a Molsovei Bugo-Nistrene făcea parte din „Ţara Bolohovenilor” – o formaţiune prestatală a vechilor români de pe actualul teritoriu al regiunilor Lvov, Ivano-Frankovsk, şi, parţial, Ternopol, Hmelniţk şi Vinniţa. După invaziile tătaro-mongole bolohovenii au plătit hanilor Hoardei de Aur tribut pentru a supravieţui. În secolul următor Transnistria de nord (adică Podolia de sud, la nord de rîul Iagorlîc sau Iuhurluc) a fost cucerită de către lituanieni, iar partea sa sudică a rămas supusă tătarilor.

Cu lituanienii (pe atunci încă idolatri) valahii creştini se aflau într-o permanentă stare de luptă. Despre contactele permanente ale valahilor cu lituanienii care au cucerit temporar pămînturile dintre rîurile Bug şi Nistru ne vorbeşte expresia „litfă păgînă” (ulterior ea a fost extinsă asupra tuturor ne-creştinilor). De altfel, aceasta este încă o dovadă în plus a prezenţei populaţiei româneşti pe aceste pămînturi în perioada dată.

Cea de-a doua descălecare românească în interfluviul bugo-nistrean.

În anul 1453 turcii otomani au reuşit să cucerească Constantinopolul. După aceasta au urmat campanii de cucerire care au dus la crearea unui adevărat imperiu extins pe suprafaţa a trei continente. Domnitorii români au opus rezistenţă Porţii Otomane nu numai pe propriul teritoriu, dar şi în afara hotarelor. Astfel, Ştefan cel Mare a trimis oşteni de-ai săi pentru apărarea Caffei Crimeei şi Mangopului de turci.

Pînă la urmă, totuşi, Ţările Româneşti (precum şi hanatul tătarilor din Crimeea) au recunoscut suzeranitatea sultanului şi au cedat Turciei punctele-cheie de pe litoral şi din estuarele marilor fluvii care se scurg în Pontul Euxin [13]. Acolo otomanii au construit şi au renovat cetăţile Uzu-Kale (Aci-Kale în turcă, Oceakov în rusă, iar în româneşte – Vozia), Kilin-Burun (Kinburn) şi Ak-Kerman (Cetatea Albă). La aceste lucrări au contribuit şi domnitorii moldoveni care au fost chemaţi să-i asigure pe turci cu braţe de muncă (meşteri zidari şi salahori) şi cu mijloace de tracţiune. Astfel, în anul 1587 Petru Şchiopul trimite mai bine de 15.000 de salahori cu trei mii de care la întărirea cetăţii Oceakov. [14] Fără îndoială că mulţi dintre ei au rămas să locuiască acolo.

Începînd cu secolul XVI, putem vorbi cu siguranţă de o reaşezare a românilor în interfluviul bugo-nistrean. Foarte mulţi moldoveni se refugiau pe malul stîng al Nistrului din cauza fiscalităţii excesive la care erau supuşi în ţară (cronicarul Miron Costin ne relatează despre numeroşi moldoveni care au fugit în „partea leşască de răotăţille lui Iancu-vodă”) sau, fiind certaţi cu legea, completau rîndurile căzăcimii zaporojene.

Despre prezenţa masivă a moldovenilor în regiune pomeneşte italianul Niccolo Barsi da Luca care a trecut în anul 1639 prin Oceakov. El afirma că majoritatea locuitorilor acestui oraş şi a împrejurimilor o alcătuiau moldovenii. Călătorii străini au evidenţiat cîteva categorii sociale ale populaţiei care corespundeau principalelor grupuri etnice şi care se deosebeau prin îndeletnicirile lor de bază:

1) Administraţia civilă şi militară, trupele de garnizoană şi personalul auxiliar din raialele otomane. Ele erau alcătuite din turci, greci fanarioţi şi arnăuţi (albanezi). Aceştia, odată cu expirarea termenului slujbei reveneau înapoi în patrie.

2) Trupele neregulate alcătuite din ciambulurile de cavalerie uşoară ale tătarilor nogai. Pe lîngă prestarea serviciului militar, ei se îndeletniceau cu păstoritul nomad. Pentru ei nu exista vreo deosebire dintre stepele pontice şi cele nord-caucaziene.

3) Negustorii, zarafii şi meşteşugarii care locuiau în oraşe şi pe lîngă garnizoanele turceşti. Această categorie era cea mai eterogenă din punct de vedere etnic, cosmopolită chiar, şi era alcătuită din evrei, armeni, greci pontici, italieni etc. Ocupaţiile lor nu-i predispuneau la un mod de viaţă sedentar care i-ar fi legat de un anumit teritoriu.

4) Populaţia agricolă sedentară alcătuită din ţăranii şi păstorii români (moldoveni) care au valorificat aceste pămînturi. Ei alcătuiau masa covîrşitoare a populaţiei. Moldovenii nu au fost supuşi nimicirii fizice şi nici expulzaţi de către cuceritori, deoarece aceştia aveau nevoie de o „raia“[15] numeroasă pentru a le îndeplini muncile de corvoadă şi plăti birurile.

Turcii i-au tolerat pe români, deoarece ţările româneşti (Moldova, Muntenia şi Ardealul) erau în relaţii de vasalitate cu Poarta Otomană. Mai mult decît atît, autorităţile otomane stimulau popularea acestor teritorii pustiite de tătarii nohai de către românii moldoveni (care au constituit prima populaţie cu adevărat sedentară din ţinut) [16].

Despre primogenitura românească ne vorbeşte şi faptul că din punct de vedere bisericesc aceste pămînturi ţineau de episcopia Brăilei (Proilaviei) [17], adică episcopii de Brăila hirotoneau preoţi pentri populaţia din ţinutul bugo-nistrean, anume aceşti episcopi veneau în inspecţie în localităţile de aici. Se cunoaşte foarte bine că rutenii (cum erau numiţi ucrainenii în perioada respectivă) ţineau de episcopia de Kiev, iar, refugiindu-se la sud de Iagorlîc intrau sub oblăduirea bisericească a episcopuluii din Brăila a Ţării Româneşti.

Ţinutul bugo-nistrean a fost colonizat nu numai de către moldovenii de pe malul drept al Nistrului, ci şi de românii munteni, bănăţeni şi ardeleni [18]. În graiul moldovenilor transnistreni sînt multe dialectisme şi deosebiri de pronunţie specifice unor meleaguri ale Ardealului şi Banatului[19]. O dovadă în plus sînt şi unele nume de familii ale moldovenilor transnistreni (Munteanu, Ţurcanu, Mocanu ş. a. m. d.).

Teritoriul cuprins între rîurile Nistru şi Nipru este cunoscut în istorie şi cu numele de Ucraina Hanilor. Trebuie menţionat faptul că în acea perioadă cuvîntul „Ucraina” sau „Ocraina” nu însemna nimic mai mult decît o regiune periferică – Ţara de Margine – şi nu avea vreun sens etnic. Fiind situată între marile puteri ale timpului, precum Imperiul Otoman, Polonia, Rusia şi Hanatul Crimeii, Ţara de Margine servea un loc de refugiu pentru ţăranii fugari, aventurieri de toată mîna şi pentru cei certaţi cu legea din toate statele învecinate (inclusiv Ţările Româneşti).

Renumita „Sece Zaporojană”, prezentată de către unii autori drept leagănul statalităţii ucrainene, nu era nici pe departe slavă. Smîrcurile greu accesibile de la pragurile Niprului au fost populate de un adevărat amalgam polietnic în care românii aveau o pondere destul de însemnată [20]. Despre aceasta ne vorbesc unele nume şi porecle ale hatmanilor, polcovnicilor şi sotnicilor zaporojeni, precum: Nicoară-Potcoavă, Lobodă, Puşcariu, Apostol ş. a. Dintre cei 15 polcovnici ai lui Bogdan Hmelniţki, cinci erau moldoveni!

Vestitul domnitor moldovean Ioan Vodă cel Cumplit într-un act de danie datat cu anul 1574 numea pămînturile din stînga Nistrului „Ţara noastră a Moldovei de dincolo de Nistru”. Un alt voievod moldovean a fost învrednicit de către sultan cu dregătoria de hatman al Ucrainei Hanului. Acesta a fost Duca-vodă care a domnit pe ambele maluri ale Nistrului între anii 1681-1683 şi cu această ocazie a procedat la un transfer masiv de populaţie moldovenească pe malul stîng al acestui rîu. El purta titlul de „Domn al Ţării Moldovei şi al Ucrainei”.

Aceasta a fost situaţia în ajunul expansiunii Imperiului Rus spre Marea Neagră şi Balcani, declanşată de către Petru I, despre care vom vorbi în capitolul următor.

Alexandru Savin

(Va urma)

[1] Uric de danie: act prin care domnitorii Moldovei dăruiau moşii slugilor lor dreptcredincioase.

[2] Se are în vedere trecerea la predarea în limba rusă în şcolile moldoveneşti.

[3] Moldova. Materialurile statistice. Edit. Cîrmuirii statistici a Moldovii. Balta 1928, p.3.

[4] Moldova. Materialurile statistice…, p. 5.

[5] Kamurzan V. M. Narodonaselenie Bessarabscoi oblasti i levoberejnîh raionov Pridnestrovia. Edit. „Ştiinţa”. Chişinău. 1974. p.69.

[6] În lucrarea savantului romanist rus M. V. Serghievski „Moldavskie etiudî” (edit. AŞ URSS. Moscova 1936, p. 50) se explică şi mai trăsnit etimologia acestei denumiri, prin îmbinarea cuvintelor „a gongăni” (a gînguri) sau „a hondrăni, hondrăi” (a lăuda) şi „bură” (ploaie, intemperie).

[7] Însă nici asemenea argument nu ar fi îndreptăţit: cam cine sînt şi de unde au venit „minoritarii” noştri?

[8] Urme ale aşezărilor geto-dacice din Transnistria s-au găsit lîngă satele Molochişul Mare, Goian, Tiraspol, Slobozia, Grădiniţa, Beleaevca, Raşcov, Ofatinţi, Caterinovca, Stroieşti, Speia, Hlinaia, Mocra ş. a.

[9] Serghievski M. V. Opera citată, p. 34.

[10] Şcoala migraţionistă: curent istoric care neagă autohtonitatea românilor în spaţiul geografic de la nord de Dunăre. Adepţii ei susţin că românii s-au format ca popor la sud de acest fluviu şi abia după şapte-opt secole (”secolele tăcerii”) au migrat înapoi, cînd aici erau deja aşezaţi cu traiul ungurii şi slavii.

[11] Rotaru F. Românitatea în Transnistria. Edit. Semne. Bucureşti 1996, p.23.

[12] Gh. I. Brătianu, Recheres sur Vicina et Cetatea Albă, Bucureşti, 1935, p. 131.

[13] Pontul Euxin – denumirea greacă veche a Mării Negre.

[14] N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, Bucureşti, 1889, p. 110.

[15] Raia: populaţia creştină tributară care locuia în ţinuturile aflate sub oblăduirea otomană.

[16] Serghievski M. N., Operă citată. p. 30.

[17] Istoria românilor din Transnistria. Edit. Eminescu. Galaţi p. 23.

[18] Institut iazîka i literaturî. Ucenîe Zapiski. Edit. RANIION. Moscova 1927 T. I, p. 78.

[19] Folosirea în loc de „o” a diftongului „oa” (doauă şi nu două), „înghiţirea” unor terminaţii de cuvinte (spu’ şi nu spus) etc.

[20] Nistor I. S., Operă citată. p.17.