COLONIZAREA DIRECŢIONATĂ A REGIUNII

(vezi partea II…)

Planurile geopolitice ale Rusiei în Europa de Sud-Est erau foarte ambiţioase şi un loc foarte important în ele l-a avut Moldova. Începutul realizării lor în practică a fost pus de către Petru I, însă startul a fost nereuşit. Tot acest ţar a iniţiat procesul de colonizare cu moldoveni a regiunilor de graniţă care urmau a fi valorificate. Cîteva mii de moldoveni refugiaţi împreună cu Dimitrie Cantemir după campania de la Prut au fost aşezaţi cu traiul în Ucraina din stînga Niprului (numită şi „Ucraina Sloboziilor”).

Moldovenii lui Cantemir şi cei care au venit aici mai tîrziu au fost repartizaţi în regimentele de husari complectate cu colonişti di peninsula Balcanică şi chiar au avut propriul „regiment moldovenesc”. Armata regulată nu avea nimic comun cu aceste „regimente”. Ele se asemănau mai mult cu „coloniile militare” din prima jumătate a secolului XIX în care ţăranii, de rînd cu ocupaţiile lor tradiţionale, mai prestau şi serviciul militar. Acesta s-a transformat cu timpul într-o muştră continuă. Serviciul de frontieră şi-a pierdut prestigiul avut anterior, deoarece cei care îl prestau au fost lipsiţi de fostele privilegii şi facilităţi. Timp de zece ani (cît au existat aceste unităţi paramilitare) ele nu au luat parte la nici o acţiune care-ar fi corespuns destinaţiei iniţiale. „Husarii” moldoveni erau folosiţi mai mult la muncile de fortificaţie, corvoadele de cărăuşie etc.

Linia strategică trasată de către Petru I a fost urmată cu fidelitate şi de către succesorii săi. Războaiele ruso-turce s-au ţinut lanţ şi teatru al operaţiunilor militare au devenit Ţările Româneşti. Ele au avut de suportat toate consecinţele care decurg din aceasta: jefuirea populaţiei locale de către ambele părţi beligerante, rechiziţii de provizii, furaje, vite şi mijloace de tracţiune, molime de ciumă, holeră, dezinterie etc. După fiecare război o parte din populaţie era ademenită sau strămutată cu forţa în teritoriile proaspăt alipite la Imperiul Rus.

MOLDOVENII DIN STÎNGA NISTRULUI ÎN PERIOADADINTRE CAMPANIA DE LA PRUT ŞI PACEA DE LA KUCIUK-KAINARGI.

Între anii 1735-1739 mai are loc un război ruso-turc. Comandant-şef al armatei ruse a fost feld-mareşalul Minih care a reuşit să înfrîngă rezistenţa armatelor turceşti. Conform condiţiilor tratatului de pace de la Belgrad din anul 1739, Rusia a cîştigat definitiv regiunile Zaporojiei şi a oraşului-port Azov (cucerit deja odată de către Petru I în anul 1696, dar retrocedat Turciei după dezastrul de la Stănileşti din anul 1711). Pentru a fi valorificate noile teritorii aveau nevoie de o populaţie sedentară alcătuită din oameni deprinşi cu muncile agricole.

Cazacii zaporojeni, cu firea lor nomadă, anarhică şi înclinată spre jaf, nu erau tocmai buni pentru aşa ceva. Ei semănau mai degrabă cu nişte „hoţi în lege” pentru care sînt contraindicate ordinea şi disciplina (cu excepţia timpului cînd se află în timpul „activităţii de bază”, adică a hoţiei), munca cinstită, familia, agonisirea şi proprietatea privată, serviciul în slujba statului. Cu alte cuvinte, căzăcimea zaporojană era un element social prea nesigur (fapt dovedit cu prisosinţă de desele lor conjuraţii şi treceri de partea duşmanului[1]).

Minih a înţeles foarte bine că în zaporojeni nu se pot pune mari speranţe nici măcar în plan militar. De aceea el a procedat la crearea în spatele frontului a unor unităţi de armată auxiliare (detaşamentele de panduri şi husari) din rîndul populaţiei locale româneşti care se afla pe aceste teritorii din timpuri anterioare colonizării ruso-ucrainene (acest lucru este recunoscut şi de către cercetătorul rus V. Şişmariov)[2]. În raioanele eliberate de turci a fost înfiinţat un corp de armată voloh.

Pe de altă parte nu puteau fi atraşi în măsura cuvenită nici ţărani din celelalte gubernii învecinate ale Rusiei, deoarece acolo ei se aflau în dependenţă personală (şerbie) şi moşierii nu doreau să-i elibereze pentru colonizarea stepelor nord-pontice. Relevantă în această ordine de idei este scrisoarea moşierului Balci către autorităţi în care el preîntîmpina că dacă ţăranii fugari din noile teritorii nu vor fi reîntorşi cu forţa, atunci şi alţii le vor urma exemplul[3].

Necesitatea stringentă de a valorifica şi popula cît mai repede aceste pămînturi au făcut ca Petersburgul să apeleze la colonişti din afara Imperiului (bulgari, sîrbi, croaţi, cehi, nemţi, greci, albanezi, elveţieni ş. a.), dar în primul rînd, la români. Peninsula Balcanică era cutreierată de emisarii guvernului ţarist care îi ademeneau pe localnici promiţîndu-le raiul pe pămînt în stepele cernoziomice din bazinul de nord a Mării Negre. Slavii de la sud de Dunăre, grecii şi albanezii însă nu se prea grăbeau să-şi părăsească locurile natale în numele unui viitor nesigur. În afară de aceasta ei erau împiedicaţi de către cordoanele turceşti, or, ţările lor erau simple paşale (regiuni) otomane.

Ţările Româneşti (spre deosebire de vecinii balcanici) dispuneau de o largă autonomie internă. În plus la aceasta, în Moldova şi Muntenia şerbia a fost desfiinţată încă în anii ‘40 ai secolului XVIII şi ţăranii se puteau strămuta liber oriunde ar fi dorit. Un imbold pentru plecare era faptul că ţăranii au obţinut libertate, dar nu şi pămînt, pe care erau nevoiţi să-l arendeze în nişte condiţii foarte grele de la foştii stăpîni.

Privirile Sanct-Petersburgului s-au îndreptat nu numai către Moldova, dar şi spre alte regiuni populate de moldoveni (se are în vedere Podolia care aparţinea Poloniei şi „Ucraina hanului”). Astfel, în anul 1761 Senatul a permis strămutarea în teritoriile noi a moldovenilor din regiunile limitrofe ale Poloniei (demult populate de către moldoveni) şi aceştia au răspuns la chemare. Sate întregi s-au strămutat în Noua Serbie.[4]

Traficul de colonişti a devenit un „business” foarte profitabil nu numai pentru emisarii special angajaţi, ci şi pentru ofiţerii şi soldaţii de rînd ai armatei ruse. Ei primeau îndemnizaţii băneşti pentru fiecare colonist şi erau avansaţi în grad. Printre agenţii de recrutare au fost şi adevăraţi „recordsmeni”, precum maiorul Zverev care a ademenit în noile teritorii circa 15.000 de colonişti din Moldova. Printre altele, el însuşi a fost moldovean de origine şi numele său adevărat era Vasile Lupu. Cu renumitul său tiz care a domnit în Moldova la începutul secolului XVII îl lega lăcomia sa fără de margini.

Un alt recrutant de „renume” a fost un oarecare Şterici care i-a adus Ecaterinei a II-a cîteva mii de noi supuşi. Acest aventurier era şi el vestit prin cruzimea şi avariţia sa. Astfel, Şterici a reuşit să-i convingă pe cîteva sute de moldoveni să-şi părăsească satele, promiţîndu-le că-i va duce să se aşeze cu traiul în regiunea Bîrladului, însă i-a dus peste Nipru, la mii de kilometri depărtare de patrie. Acei nemulţumiţi au fost bătuţi crunt (chiar şi pînă la moarte) şi lipsiţi de bruma de avere pe care au avut-o. Protestele şi plîngerile coloniştilor au fost în van.

Deoarece tratatul de la Belgrad interzicea „de jure” schimbul de populaţie, s-a procedat la forme mai ascunse (invitaţiile „rudelor”, trecerea nelegală a frontierei a unor persoane sau familii aparte, strămutarea „via” Polonia, etc.). Moldovenii care au crezut promisiunilor şi s-au strămutat în noile gubernii ruseşti erau discriminaţi în comparaţie cu coloniştii de alte naţionalităţi şi chiar erau impuşi să le presteze acestora anumite servicii şi corvoade. Este vorba, în primul rînd de sîrbii lui Horvat (unul dintre primii colonişti sîrbi veniţi în Rusia încă în anul 1751). Aceste abuzuri au dus la faptul că tot mai mulţi şi mai mulţi colonişti căutau să fugă din acest „rai”.

TRANSNISTRIA DUPĂ PACEA DE LA KUCIUK-KAINARGI.

Evenimentul crucial în soarta moldovenilor a fost războiul ruso-turco-austriac dintre anii 1768-1744 care s-a încheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainargi. În urma acestui război, hotarele Imperiului Rus au fost instalate pe Bugul de Sud, adică în vecinătatea nemijlocită a pămînturilor locuite din timpuri străvechi de către românii moldoveni. Rusia a devenit „protectoare” a tuturor creştinilor aflaţi sub oblăduirea Turciei Otomane (prin urmare şi a românilor din Moldova şi Muntenia). Clauzele protectoratului rusesc intrau în acţiune doar atunci cînd o cereau interesele Rusiei şi nu cînd o cereau cele ale popoarelor şi statelor „protejate”. Astfel, cu acordul tacit al Petersburgului, Imperiul Habsburgic a anexat Bucovina (fosta ţară a Şepeniţului), lipsind Moldova de vatra ei istorică cu tot cu vechea sa capitală Suceava şi mormîntul lui Ştefan cel Mare şi Sfînt de la mănăstirea Putna.

Moldova dintre Nistru şi Bug după o scurtă stăpînire (între anii 1774-1779) a Hanatului Crimeii (este ocupat şi transformat către anul 1783 într-o simplă gubernie rusească) revine sub oblăduirea a Imperiului Otoman. Centrul acestui vilaiet (unitate teritorial-administrativă otomană) a fost oraşul-port Oceakov căruia turcii îi ziceau Uzu sau Uzi, iar românii – Vozia. După anul 1989, separatiştii găgăuzi din Republica Moldova vor pretinde că această denumire (Uzi-eyalet) ar fi însemnat „Ţara Uzilor” (adică a strămoşilor poporului găgăuz)[5]. Această „patrie ancestrală a poporului găgăuz” ar fi cuprins Bulgaria de nord-est şi Bugeacul, adică nişte regiuni care nu au avut nici în clin, nici în mînecă cu vilaietul Ociakovului, decît o omonimie absolut accidentală.

Raptul Bucovinei de către Austria a demonstrat că „grija” ţarilor faţă de soarta „fraţilor de credinţă” nu a fost decît un instrument propagandistic al politicii externe ruseşti care nu avea nimic comun cu realitatea.. Ambiţioasa nemţoaică aflată la tronul Rusiei (se are în vedere Ecaterina a II-a) visa la reînvierea imperiului bizantin pe peninsula balcanică în frunte cu un principe rus (iată de ce unul dintre fiii săi a fost botezat Constantin[6]). Planurile ei, însă, s-au ciocnit de o împotrivire înverşunată din partea Habsburgilor care, în comun acord cu celelalte mari puteri occidentale, nu doreau să permită accesul Rusiei la Strîmtori şi Mediterana.

Văzîndu-şi eşuate proiectele neo-bizantine, ţarinele ruse (secolul XVIII, după moartea lui Petru I a fost dominat de împărătese, pînă cînd Pavel I a emis o lege care le interzicea să ocupe tronul rus) se lansează imediat în altele, creînd în teritoriile cucerite de la turci şi tătarii din Crimeea provincii cu denumiri foarte semnificative, precum: „Noua Serbie”, Taurida, „Slaviano-Serbia” ş. a.

Aşezărilor nou-create şi celor mai vechi li se dădeau nume antice (Ovidiopol, Hersones, Odessa, Sevastopol, etc., deşi aceste denumiri nu aveau nimic comun cu tizele lor din antichitate) care veneau să demonstreze că planurile vechi nu au fost uitate, ci doar amînate. În această ordine de idei putem menţiona existenţa unui proiect (rămas numai pe hîrtie) de a crea o provincie aparte cu denumirea de „Noua Moldovă” în frunte cu un principe moldovean.

Pentru apărarea noilor graniţe au fost înfiinţate noi oşti de cazaci, precum cea din Voznesensk, de pe Bug şi de la Marea Neagră. Existenţa lor a fost însă de scurtă durată, deoarece:

1.        În primul rînd: – hotarele Imperiului Rus se mutau tot mai spre sud cu o viteză vertiginoasă şi oştile căzăceşti rămîneau în interiorul ţării.

2.        În al doilea rînd: – cazacii zaporojeni (care urmau să alcătuiască osatura noilor oşti) nu doreau să se înroleze în ele sau evadau, deoarece nu li se garanta volniţa de altădată şi erau impuşi la o disciplină severă.

3.        În al treilea rînd: – noii „cazaci”, în majoritatea lor fiind colonişti moldoveni de peste Nistru, adică ţărani rupţi de la îndeletnicirile lor agricole obişnuite, nu prezentau o valoare reală ca militari.

Interesantă pentru studiul nostru este Oastea căzăcească de la Marea Neagră înfiinţată şi condusă de către favoritul Ecaterinei a II-a, cneazul Grigorii Potiomkin. La fel ca şi cele din Voznesensk şi de pe Bug, ea a avut o existenţă efemeră (aa. 1787-1792), căci după sfîrşitul ultimului război ruso-turc din secolul XVIII ea a fost desfiinţată şi „cazacii” ei au devenit din nou simpli ţărani. Peste două sute de ani bandiţii lui Smirnov au reînviat himera „Oastei căzăceşti de la Marea Neagră” (compusă de data aceasta din criminali recidivişti) şi au aruncat-o în luptă împotriva poporului moldovenesc.

Cneazul Grigorii Potiomkin care guverna în mod autocrat noile teritorii, a făcut eforturi colosale pentru colonizarea acestora, căci îşi dădea perfect de bine seama de uriaşa lor importanţă strategică şi economică. Politica sa s-a bucurat de un succes destul de mare şi într-un timp record „stepa sălbatecă” a fost valorificată şi a devenit grînarul principal al Imperiului Rus. Observaţiile satirice cu privire la „satele lui Potiomkin” din papier-machee nu au nimic comun cu realitatea. Întreg teritoriul de la sud de Kiev cuprins între Marea Azov şi rîul Bugul de Sud a primit denumirea de Novorossia.

Moldovenilor le-a revenit un rol deosebit în această operă de valorificare a Novorosiei. Unele izvoare vorbesc despre mai bine de două treimi din populaţia Moldovei care a părăsit ţara şi s-a strămutat peste Nistru. Desigur că este vorba de o exagerare, însă afluxul masiv de colonişti moldoveni în aceste teritorii a fost un fapt real.

Cît priveşte populaţia „Ucrainei hanului”, adică a interfluviului bugo-nistrean (care după anul 1774 revine sub jurisdicţia otomană), ea a fost, fără nici un fel de dubii, în marea sa majoritate moldovenească. Cercetătorul rus V. M. Şişmariov[7] ne vorbeşte despre existenţa aici către anul 1792 a trei sute şaisprezece parohii moldoveneşti, iar V. M. Kabuzan[8] estimează ponderea moldovenilor în numărul total al populaţiei la circa 49% (deşi, tot el recunoaşte că aceste date nu sînt tocmai exacte şi procentul moldovenilor putea fi şi mai mare).

(va urma)

A. Savin

[1] Cel mai renumit exemplu de infidelitate a fost cel al hatmanului (atamanului) Mazepa care în timpul războiului ruso-suedez din aniii1700-1721 a trecut de partea lui Carol al XII-lea, deşi Petru I îl copleşise cu titluri, averi şi onoruri.

[2] ŞişmariovV, „Romanskie poselenia na iughe Rossii”, Moscova, edit. „Nauka”, a. 1975, p. 29.

[3] Bolgar Stepan, Gagauzkie sudibî, Chişinău, 2003, pp. 16-17

[4] Şişmariov V., Op. Citată, p.36

[5] Românitatea transnistreană, antologie, edit. “Semne” Bucureşti 1996, pp.254-257.

[6] Aluzie la Constantin cel Mare – fondatorul Constantinopolului pe locul vechii colonii greceşti Bizanţ şi ocrotitorul creştinismului.

[7] Şişmariov V. M., operă citată, p.60.

[8] Kabuzan V. M., Narodonaselenie Bessarabskoi oblasti i levoberejnîh raionov Pridnestrovia, edit. „Ştiinţa”, Chişinău 1974, p.14