PLANURILE GEOPOLITICE ALE RUSIEI FAŢĂ DE REGIUNILE PONTICE

(vezi partea I…)

Pentru soarta moldovenilor din interfluviul bugo-nistrean a fost decisivă nu dominaţia turco-tătărască, ci cea a Rusiei, deoarece ea a dus la acea stare de lucruri care persistă pînă în prezent. Rusia ca mare putere a avut interesele sale geopolitice şi economice în regiune, studierea cărora necesită un capitol aparte.

Secolul XVIII este însemnat prin apariţia unui nou actor internaţional în bazinul de nord al Mării Negre şi pe Peninsula Balcanică – Rusia. Expansiunea rusă a împins hotarele imperiului pînă la gurile Dunării, iar Stalin a reuşit să ajungă la un pas de Strîmtori[1]. Destrămarea imperiului sovietic a dus la noi schimbări geopolitice în regiune şi la apariţia unor actori noi (Ucraina, Georgia şi Republica Moldova). După anul 1992 Rusia se retrage din nou la hotarele existente în secolul al XVIII, dar continuă să joace un rol major în acest areal geopolitic. Istoria intereselor ruseşti în zonă însă este cu mult mai veche decît apariţia primului soldat rus pe malurile Pontului Euxin[2].

Slavii de răsărit şi-au creat în secolul IX propriul stat – Rusia Kieveană. Acesta, după dimensiunile sale, a fost un adevărat imperiu, imperiale fiindu-i şi aspiraţiile. Expansiunea cnezilor kieveni era direcţionată înspre Peninsula Balcanică, iar ţinta finală – Ţarigradul (denumirea dată de către vechii ruşi Constantinopolului care se traduce „Împăratul oraşelor”).

Cei mai renumiţi conducători ai Rusiei Kievene, printre care l-am putea aminti pe cneazul Igor, Sviatoslav şi Oleg au reuşit în repetate rînduri să ajungă pînă la porţile metropolei de pe malurile Bosforului. Însă porfirogeneţii[3] au reuşit să scape de aceşti barbari pe unde prin forţa armelor, pe unde prin cea a banilor. După convertirea slavilor de răsărit la ortodoxie, Rusia devine partenerul şi aliatul strategic al Imperiului Bizantin, iar după căderea acestuia – pretendentul principal la moştenirea lui.

Aceste pretenţii sînt foarte bine expuse în renumita „Poveste despre mitra albă“[4]. Ea a fost primul manifest al intereselor geopolitice ale Rusiei, expuse în formă de teze religioase, după cum era moda timpului. Pentru prima dată ele încep să fie realizate în practică în secolul XVII, cînd la statul moscovit, după un îndelungat război cu Reci Pospolita, a fost alipită Ucraina de pe malul stîng al Niprului. Această achiziţie teritorială ar fi fost imposibilă fără concursul cazacilor zaporojeni (printre care erau şi foarte mulţi moldoveni), conduşi de către Bogdan Hmelniţki.

Regiunile sudice de stepă şi litoralul de nord al Mării Negre au rămas încă în mîinile Hanatului tătarilor din Crimeea care era vasal al Imperiului Otoman. El includea pe lîngă teritoriul său de bază olaturile nogailor din hoarda Edisan şi Bugeac. Înalta Poartă[5] avea în posesia sa directă (raiale) principalele porturi şi puncte strategice de pe litoral şi din estuarele marilor rîuri.

La sfîrşitul secolului XVII Imperiul Otoman suferă primele sale înfrîngeri pe mare (la Lepanto în faţa flotei hispano-veneţiene) şi pe uscat (la Viena de la imperiali[6] şi polonezi). În anii ‘90 ai secolului XVII Turcia cunoaşte şi primele cedări teritoriale: Ungaria răsăriteană şi Transilvania – Austriei, iar cetatea-port Azov – Rusiei.

Începutul decăderii Turciei corespunde în timp cu ascensiunea Rusiei care şi-a revenit definitiv după „Vremurile tulburi” („Smutnoe Vremea)[7]. În fruntea ţării a venit ţarul Petru I care a înţeles că Rusia are nevoie de dezenclavizare spre mările calde ca să nu depindă de vecinii săi care aveau deschidere la ele. Calea spre Marea Baltică era barată de către Suedia, iar spre cea Neagră – de către Turcia. În această perioadă Rusia încearcă să-i alunge pe tătari din Crimeea (pe timpul regenţei ţarevnei Sofia[8] şi la începutul domniei lui Petru I), dar din cauza unei pregătiri insuficiente, tentativa nu a reuşit.

Primele încercări de a debloca ieşirea la mare au fost făcute în direcţia sudică (campaniile de la Azov din anii 1694 şi 1695). Ele s-au soldat cu cucerirea Azovului însă cheile la Marea Neagră rămîneau în mîinile turcilor (strîmtoarea Kerci dominată de cetatea turcă Eni-Kale). Rusia, aflată la începutul reformelor militare şi economice, nu era gata de o confruntare de anvergură cu Imperiul Otoman. În anul 1700 Petru I se lansează într-un îndelungat război cu Suedia pentru porturile de la Marea Baltică. După primele nereuşite au venit şi succesele care au culminat cu victoria hotărîtoare de la Poltava din anul 1709. Interesant este faptul că în ambele tabere beligerante erau foarte mulţi valahi care alcătuiau detaşamentele de cavalerie uşoară şi erau folosite pentru cercetare şi lupte de hărţuială. Regele Suediei Carol al XII-lea s-a refugiat la turci (mai întîi la Oceakov, iar mai apoi la Bender (Tighina), ceea ce a servit pentru ţarul rus „casus belli” (pretext, motiv de război) cu Poarta Otomană).

În curînd, după bătălia de la Poltava şi cucerirea litoralului baltic, Petru I găsi de cuviinţă că a venit şi rîndul dezenclavizării spre sud – în direcţia Mării Negre şi a Peninsulei Balcanice. Turcia după înjosirea de la Karlovicz[9] părea a fi un adversar mai slab decît Suedia. Pentru a-şi pregăti terenul pentru viitoarea campanie, el a încheiat un tratat secret cu domnitorii Ţărilor Româneşti Constantin Brîncoveanu (Muntenia) şi Dimitrie Cantemir (Moldova). Promiţîndu-le absoluta suveranitate internă şi externă, reîntoarcerea teritoriilor raialelor turceşti de pe pămînturile româneşti şi continuitatea dinastică, Petru I a obţinut sprijinul lor în viitorul război cu Poarta.

Campania de la Prut din anul 1711 s-a încheiat însă cu un eşec lamentabil. Gurile rele vorbesc despre o beţie straşnică (mare amator al cărora era ţarul rus) după care armata ruso-moldovenească s-a trezit încercuită la Stănileşti. Concubina lui Petru I (viitoare lui soţie şi împărăteasă a Rusiei sub numele de Ecaterina I) a reuşit să-şi salveze stăpînul, mituindu-l pe marele vezir[10] Ahmet. Mitarnicul dregător le-a permis ruşilor şi moldovenilor să părăsească cîmpul de luptă cu tot cu armament şi drapele. Rusia a fost nevoită să întoarcă Turciei cetatea Azovului cucerită cu atîtea jertfe şi să lichideze fortificaţiile de la Taganrog.

Esenţiale pentru studiul nostru sînt consecinţele acestui episod pentru soarta românilor în general şi a moldovenilor în spedial:

1. Este pentru prima dată cînd are loc o strămutare masivă a moldovenilor în regiunile interne ale Rusiei sub auspiciile ţarilor ruşi. Peste patru mii de moldoveni au luat calea pribegiei împreună cu Dimitrie Cantemir. Ei au fost aşezaţi cu traiul în Ucraina şi au primit pămînt pe malul stîng al Niprului şi în regiunile interne ale Rusiei. Moldovenii lui Cantemir au stat la baza unităţilor de husari (cavalerie uşoară de elită) a Imperiului Rus.

2. Sultanii turci, pierzînd încrederea în domnii locali, au procedat la înlocuirea lor cu domnitori fanarioţi care erau mai degrabă nişte dregători numiţi pe un termen de trei ani. Ţările Româneşti au fost lipsite de dreptul de a avea armată, comerţ şi politică externă proprii.

3. Începînd cu Petru I, toţi conducătorii Rusiei (fie ţari sau secretari generali) au canalizat eforturile ei externe spre atingerea scopului geopolitic principal: – Constantinopolul. Timp de aproape trei sute de ani ei au împins cu tenacitate hotarele Imperiului (mai întîi ţarist, pe urmă sovietic) tot mai spre sud.

Petru I se crede că a lăsat urmaşilor săi un testament care a fost un adevărat program de acţiuni pentru politica externă a Rusiei. Acest document este obiectul discuţiilor aprinse între istoriografia rusă şi cea occidentală încă din momentul publicării sale (sfîrşitul secolului XVIII) de către un aventurier transvestit din Franţa care l-a descoperit cică în arhivele împărătesei Ecaterinei a II-a (la curtea căreia a slujit în calitate de…damă de curte!). Occidentalii susţin autenticitatea, iar ruşii -falsitatea acestui testament. Mai degrabă că documentul este un fals, dar atît de bine ticluit că serveşte pînă astăzi izvor de inspiraţie pentru specialiştii în istoria Rusiei şi a URSS din lumea întreagă.

Dacă e să facem abstracţie de punctele testamentului care nu ne vizează direct, atunci în cele rămase vom vedea că Petru I a poruncit urmaşilor săi să folosească comunitatea lingvistică şi confesională a ruşilor ortodocşi cu popoarele creştine din Balcani pentru a pune mîna pe Constantinopol. Într-adevăr, lozinca „eliberării fraţilor de sînge şi credinţă” a fost laitmotivul tuturor războaielor ruso-turce care au urmat după campania de la Prut. Primul care a folosit această lozincă a fost însuşi Petru I. După nereuşita sa din anul 1711 a urmat o serie întreagă de războaie cu Turcia pentru stăpînirea regiunilor situate în bazinul de nord a Mării Negre.

Cucerirea acestor regiuni urma să fie doar primul pas în expansiunea Rusiei spre Atlantic. Chiar şi hegemonia în Balcani şi Strîmtori nu rezolva pînă la urmă problemele geopolitice ale Rusiei, deoarece calea spre Oceanul Planetar era barată de un şir de obstacole (arhipelagul Egeic, insulele Creta, Cipru şi Malta, strîmtoarea Gibraltar). Fiecare dintre ele putea lesne să închidă calea Rusiei spre Atlantic. La fel se prezenta situaţia şi cu „fereastra spre Europa” deschisă de către Petru I la Marea Baltică care era blocată de către arhipelagul şi strîmtorile daneze.

În această ordine de idei au fost foarte bine justificate acţiunile lui Petru al III-lea (nenorocitul soţ al Ecaterinei a II-a care a fost ucis de către amanţii acesteia pentru a curăţi calea spre tron) pentru a pune stăpînire pe ducatele Slezwig şi Holştinia. Mai tîrziu, marele om politic german Otto von Bismarck a început anume cu aceste ducate unificarea Germaniei. Pe teritoriul lor a fost săpat canalul Kiel care prin importanţa sa strategică se află alături de canalele de Suez şi Panama. Camarila servilă de la curtea Ecaterinei s-a grăbit să eticheteze planul genial al lui Petru al II-lea ca aberant, iar pe autorul lui – schizofrenic. Prin inerţie, această concepţie domină şi astăzi în istoriografia rusă.

Stepele nord-pontice erau deosebit de atractive pentru Rusia nu atît din motive geostrategice, cît din cele economice. Este destul să ne amintim că Rusia este situată propriu-zis într-o zonă cu condiţii nu prea favorabile pentru agricultură. Solurile Cîmpiei Ruse sînt foarte sărace în humus (podzolice, seroziomuri ş. a. de acest gen). Cea mai mare parte din teritoriul Rusiei este acoperit de păduri conifere (taiga) şi mlaştini sau se află în zona îngheţului veşnic şi este impracticabilă pentru agricultură. Iernile sînt lungi şi geroase şi durata timpului favorabil pentru lucrările agricole este de cîteva ori mai scurtă decît în restul Europei.

Stepele nord-pontice şi nord-caucaziene, dimpotrivă, au soluri de cernoziom extraordinar de fertile şi o climă favorabilă pentru o agricultură şi creştere a vitelor intensivă. Ele puteau deveni un adevărat grînar nu doar pentru Rusia, ci şi pentru întreaga Europă. Pînă în secolul XVII principala piedică în calea valorificării acestor regiuni au fost războinicele popoare nomade care le-au dominat încă din timpuri străvechi.

Brîul neîntrerupt de stepe care se întinde din Asia Centrală – la răsărit, pînă în Cîmpia Română şi cea a Panoniei – la asfinţit. Acesta era coridorul prin care popoarele nomade au săvîrşit nenumărate incursiuni în Europa. Baza lor operaţională erau stepele nord-pontice. În această zonă este situat şi un refugiu bine apărat chiar de natură. Este vorba de Peninsula Crimeea care se uneşte cu restul continentului prin îngustul istm Perekop pentru blocarea căruia sînt destule cîteva cetăţi şi valuri de apărare. În dosul acestui bastion natural se retrăgeau hoardele tătarilor după campaniile lor de pradă sau atunci cînd puterile creştine încercau să-i elimine din zonă.

Din secolul XIII pînă în secolul XVII stăpîni indiscutabili în regiune au fost tătarii din Crimeea. Ei au transformat stepele din bazinul de nord al Mării Negre într-o adevărată pustie (în sens de zonă nepopulată). În documentele timpului ea este numită „Dikoie Pole” („Cîmpia Sălbatecă”), deoarece orice încercare de a valorifica aceste pămînturi roditoare de către agricultorii sedentari era curmată în faşă de către raidurile tătarilor. Aşezările erau arse, averea prădată, iar populaţia era căsăpită sau mînată în robie, avînd ca punct de destinaţie tîrgurilor de robi de la Istanbul şi Bahcisarai. Singurii care s-au încumetat să se aşeze cu traiul în aceste raioane (preferînd văile rîurilor) au fost românii moldoveni care aveau o îndelungată „practică” de coabitare cu nomazii.

Subsolurile regiunii ascundeau zăcăminte foarte bogate de cărbune de înaltă calitate, minereu de fier, cupru, mangan care promiteau o rapidă dezvoltare economică. Prin porturile Mării Negre apele cărora nu îngheţau pe timp de iarnă (precum cele de la Marea Albă) Rusia putea să-şi exporte pe cale maritimă mărfurile sale tradiţionale (lemn, blănuri, ceară, dohot, miere, cînepă ş. a.) şi produsele agricole excedentare anul împrejur. Anterior, ea putea să facă acest lucru numai în scurta perioadă de vară, rămînînd în rest la cheremul intermediarilor şi a vecinilor cu ieşire la mările calde.

(Va urma)

[1] Strîmtori: în lexiconul istoric şi diplomatic aceasta este denumirea prescurtată a strîmtorilor Bosfor şi Dardanele care despart Asia şi Europa şi controlează ieşirea din Marea Neagră.

[2] Pontul Euxin: „Marea neliniştită” – denumire dată de către grecii antici Mării Negre.

[3] Porfirogeneţi: aşa li se mai spunea basileilor (împăraţilor bizantini); în traducere din greacă – „cei născuţi în purpură”. Împărătesele lehuze erau duse să nască într-o cameră specială din palatul imperial cu pereţii căptuşiţi cu purpură. Hainele de purpură erau şi ele un însemn al puterii imperiale.

[4] În această poveste se vorbeşte despre faptul că prima Romă (cea italiană) a căzut sub greutatea păcatelor sale. Aceeaşi soartă a avut-o şi a doua (Constantinopolul). A treia Romă (se are în vedere Moscova) va dăinui veşnic şi ea le va uni pe primele sub protecţia crucii pravoslavnice.

[5] Înalta Poartă (i se mai spunea Sublima Poartă, Poarta Otomană sau pur şi simplu Poarta): denumiri-sinonime ale Imperiului Otoman.

[6] Imperiali: denumire-sinonim al austriecilor (Imperiul Habsburgic) pînă în anul 1918 cînd orînduirea monarhică este înlocuită prin cea republicană.

[7] Vremurile tulburi: perioada cuprinsă între anii 1606-1613 cînd Rusia a fost sfîşiată de un adevărat război civil combinat cu intervenţia străină (polono-suedeză) şi raidurile de jaf ale tătarilor din Crimeea. Acesta a fost timpul impostorilor: falşii Dmitri I şi II, războaielor ţărăneşti (Ivan Bolotnicov), asasinatelor politice (a ţareviciului Dmitri de către Boris Godunov), trădării boierilor („Semiboiarşcina”), călugăririlor forţate (a ţarului Vasile Şuiski), molimelor şi foametei. Vechea dinastie a Riurikovicilor care s-a stins o dată cu misteriosul asasinat al ţareviciului Dmitri, a fost schimbată cu cea a Romanovilor.

[8] Ţarevna (principesa) Sofia a fost sora mai mare a lui Petru I şi Ivan al V-lea (un frate al lor care era subdezvoltat mintal şi fizic şi care în curînd a murit fără să lase vreo urmă vizibilă în istoria Rusiei). În timpul minoratului acestora, Sofia a condus un consiliu de regenţă şi purta titlul de „pravitelniţa” (guvernatoare). Ea visa să devină ţarină a Rusiei şi să-l înlăture de la tron pe fratele său. În acest scop Sofia a pus la cale cîteva rebeliuni ale streleţilor (puşcaşilor), însă a suferit eşec şi a fost călugărită cu forţa în mănăstirea Novodevicii. În timpul scurtei sale regenţe ea l-a trimis de două ori cu oastea pe amantul său, Vasili Goliţîn, să cucerească Crimeea. Ambele încercări s-au soldat cu o nereuşită totală, ceea ce a grăbit sfîrşitul guvernării sale.

[9] În anul 1699 la Karlovicz este semnat un tratat de pace care a pus capăt unei îndelungate confruntări între Poartă şi Imperiul Habsburgic. Turcia s-a văzut nevoită să-i cedeze Vienei Transilvania şi paşalîcul Budei (Ungaria răsăriteană). Acest tratat a însemnat începutul sfîrşitului Imperiului Otoman, agonie care a durat mai bine de două secole.

[10] Marele vezir: cea mai înaltă dregătorie de la curtea sultanului, echivalentă cu primul ministru la curţile regale europene.