Teologia Ortodoxă

(vezi partea II…)

Pentru următoarele trei subcompratimente (3), 4) şi 5) de greşeli s-a apelat la o bibliografie de cîteva zeci de monografii şi lucrări de profil dintre care cităm, cu titlu ilustraitv, următoarele, poate, într-un fel, mai reprezantative:

1)      Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Prof. Elena Branişte. Dicţionarul enciclopedic de cunoştinţe religioase. Editura diecezană Caransebeş, 2001.

2)      Ioan Gheorghe Savin, Apologetica (volumul I,II), Bucureşti, Ed. Anastasia, 2002.

3)      Preot Vasile Sorescu, Religia Ortodoxă – călăuză pentru ortodocşi, Bucureşti, Ed. Saeculum I. O, Ed. Vestala, 1997.

4)      Serghei Bulgakov, Ortodoxia. Trad. din franceză. Bucureşti, Ed. Paideia, 1997.

5)      Anthony M. Coniaris, Introducere în credinţa şi viaţa Bisericii Ortodoxe. Traducere din l. engleză, Bucureşti, Ed. Sofia, 2001.

6)      Paul Evdokimov, Ortodoxia. Trad. din franceză. Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996.

7)      Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. diac. Dr. Orest Bucevschi, Prof. dr. Constantin Pavel, Pr. Diac. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă (pentru facultăţile de teologie) Vol I, II. Alba Iulia, Ed. Reîntregirea, 2003.

      Diacon Gheorghe Băbuţ, Dumnezeieştile Dogme ale Credinţei, de Sfîntul Athanasie de Paros, Oradea, Ed. Pelerinul Român, 2001.

9)      Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă (Vol. I, II, III), Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1978.

10) Or. conf. dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxă, Alba Iulia, Ed. Reîntregirea, 2000.

11) Preot Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Generală, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1993.

Cele mai teribile greşeli traducătorul le-a comis la redarea în română a terminologiei teologice ortodoxe. Se ştie cît de delicată este încercarea de a reda în cuvinte finite concepte şi stări de spirit pe care nu le poţi desena, reproduce cumva pentru cele cinci simţuri fiziologice ale omului. Se ştie, iarăşi, cîte bătălii şi răsturnări la scară de istorie a omenirii s-au produs pentru a apăra un termen sau un altul din credinţa creştină.

În fiecare limbă, dar în special în limbile care au evoluat odată cu teologia creştină (greaca veche, ebraica, latina, slavona, siriaca, araba, gruzina, armeana veche) sau care au configurat popoare întregi în crfedinţa ortodoxă şi în care sau produs dezbateri pan-ortodoxe (româna, rusa), s-au înrădăcinat de veacuri, inclusiv la nivelul vieţii creştineşti cotidiene, numeroşi termeni şi numeroase concepte săpate în însăşi firea limbii respective. Limba română chiar s-a format iniţial pentru a vesti „veşnicele adevăruri”, vorba poetului, pentru neofiţii de limbă protoromână din vatra neamului românesc. Cu toate acestea, traducătorul nostru anulează bimilenara istorie a românimii cu toată limba ei, venind să ne „fericească cu chipul isteţ de oaie creaţă” (vorba unui alt poet) al termenilor inventaţi într-o doară, a lehamite, „din fuga condeiului”.

Asemenea greşeli sînt atît de multe – circa 40 – şi toate sînt greşeli generice, adică fiecare este utilizată de zeci şi chiar peste sută de ori pe parcursul întregului text. Pentru analiza fiecărei greşeli ar fi nevoie de cel puţin un alineat de 5-6 rînduri în medie, ceea ce ar constitui vreo 4-5 pagini numai pentru acest gen de greşeli, celelalte greşeli – circa 200 – ar putea totaliza o analiză de peste 20 de pagini. De aceea, în continuare vor fi reproduse greşelile, pe cît posibil evitîndu-se comentariile.

La pag. 67 traducătorul reproduce formularea unei soluţii care a constituit cauza principală a convocării Sinodului de la Calcedon în 451 şi a dezbaterilor de luni de zile, soluţie care a generat separarea dintre Biserica Ortodoxă şi cea Apostolică numită de către ortodocşi Biserica monofizită – armenii, etiopenii, copţii ş.a. Atunci s-a formulat dogma respectivă: în persoana lui Iisus Hristos sînt două firi – una omenească şi una dumnezeiască – ele fiind neamestecate şi nedespărţite. Traducătorul, în schimb, aceşti termeni îi inventează ca „fără confuzie şi fără separare”, ceea ce reprezintă o inovaţie absolută şi cu totul neavenită  în terminologia românească.

La pag. 69 avem expresia „asemeni celor şapte sigilii ale Spiritului”, formula corectă românească fiind asemenea celor şapte peceţi ale Duhului.

La pag. 88 şi la alte pagini termenul elementar de înviat (Hristos a înviat !) este înlocuit cu „resuscitat” (?!) – „Hristos s-a resuscitat ?!!!”

Pe parcursul întregului text traducătorul vine permanent cu o aberaţie numită „economie divină”. Nu comentăm aici sensurile dintre cele mai năstruşnice care apar în mintea năucită a cititorului de limbă română, căci în această limbă se spune iconomie dumnezeiască. Acest termen străvechi românesc desemnează grija şi lucrarea Dumnezeului nostru pentru asigurarea mîntuirii fiecărui creştin în parte, îndreptîndu-l prin diferite evenimente spre pocăinţă.

La pagina 66 şi în foarte multe alte pagini citim: „Fiul e consubstanţial Tatălui”. Bineînţeles, specialiştii foarte docţi în teologia comparată, adică în Apologetică, plus şi buni cunoscători ai limbii latine ar putea dezvălui în acest adjectiv expresia arhicunoscută pentru orice român creştin, indiferent de studii – teologice sau nici un fel de studii – şi de limbă – Fiul este de o fiinţă cu Tatăl. Teologii români chiar scriu această expresie deseori într-un singur cuvînt – deofiinţă. Mai mult chiar, „consubstanţialitatea” (pag. 91 ş.a.) este redată în română fie prin perifrază – „consubstanţialitatea” Persoanelor Dumnezeirii – Persoanele Dumnezeirii sînt de o fiinţă – fie prin chiar substantivul deofiinţialitate.

La pag. 66, 266, 272 ş.a. avem sintagma dogmatică în contextul disputei de la Sinodul ecumenic de la Efes din anul 431 „Maică a Domnului”. La acel Sinod s-a pus în discuţie corectitudinea expresiei „Fecioara naşte pe Dumnezeu”. Anume în urma descoperirilor duhovniceşti făcute la acest Sobor a devenit canonică expresia Născătoare de Dumnezeu (în greacă Theotokos, în slavonă Богородица), dar nu Maica Domnului care, deşi este pe deplin corectă, canonică, dogmatică, ea nu redă practic deloc esenţa disputei – cum un om poate să nască pe Dumnezeu care este dinainte de veci şi nemărginit şi necuprins nici cu mintea nici cu duhul. Expresia „Maica Domnului”, în contextul dezbaterilor soborniceşti, poate fi înţeleasă şi ca mama Omului Iisus, pe cînd esenţa disputei era alta.

La aceeaşi pagină denumirea uneia dintre cele mai mari sărbători ale Creştinătăţii – Cincizecimea – este reprodusă în forma sa corectă, dar necanonică – „Rusaliile”. Textul monografiei este unul teologico-analitic, dar nu unul etnografic sau de „fapt divers”. De aceea şi termenii folosiţi trebuie să fie cei oficiali ai Bisericii.

La pagina 66 avem greşit „Fiul e pe deplin om”, corect: Fiul este om deplin.

La pag. 65 greşit: „… a primi comuniunea sub ambele specii”, corect: … de a se împărtăşi atît cu Trupul (pîinea prefăcută), cît şi cu Sîngele (vinul prefăcut) Mîntuitorului.

Autorul, scriind în context catolic, face trimiteri, fireşte, la citate în limba latină, citate cunoscute oricărui credincios catolic care din cînd în cînd vizitează biserica. Aceste citate sînt arhicunoscute şi oricărui creştin ortodox, doar să fie reproduse în limba lui liturgică – pentru slavi în slavonă, pentru greci în katharevousa, pentru gruzini în gruzina bisericească. Românii sînt, practic, unicul popor creştin a cărui limbă liturgică este cea vorbită de el în fiecare zi, „în hram şi acasă”, vorba poetului. De aceea, pentru a reda într-adevăr textul italian, aceste referinţe trebuiesc făcute în română, citînd din textele canonice româneşti. Astfel, expresia Lumen Gentium de la pagina 89 ş.a. nu trebuie păstrată în latină, ci reprodusă din textul liturgic respectiv românesc – Lumină lumii.

La pagina 90 avem greşit „acţiunea salvifică a lui Christos”, corect fiind lucrarea mîntuitoare a lui Hristos

Traducătorul nu ştie că în context teologic cuvîntul „imagine” se redă, în funcţie de alte elemente contextuale, fie 1. chip, fie 2. icoană, dar nicidecum „imagine” !

Astfel, bunăoară, la pagina 165 traducătorul mai născoceşte o proprie „tălmăcire” a Sfintei Scripturi „omul ca imagine şi asemănare cu Dumnezeu”, corect fiind omul ca chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

La paginile 166, 263 şi foarte multe altele avem cîteva expresii scornite de traducător, originalul referindu-se la cel mai înfricoşător, transcendental şi preasfînt moment al Creştinătăţii, numit de către Părinţii Bisericii „Taina Creştinătăţii”. Acest moment, constituind inima credinţei creştine, bineînţeles, dispune de expresii consacrate, imuabile. Totuşi, traducătorul îşi permite să le pervertească:

greşit: „o „epicleză” a Spiritului asupra lumii, făcînd-o să participe la sacrificiul lui Christos pentru salvarea celor mulţi”. Corect: o „epicleză” (pogorîre) a Duhului asupra lumii, făcînd-o părtaşă la jertfa lui Hristos pentru mîntuirea celor mulţi.

greşit: „… rugăciunea Spiritului Sfînt, invocat pentru a pogorî asupra darurilor şi a le transforma în jertfă plăcută lui Dumnezeu”. Corect: rugăciunea Duhului Sfînt, chemat pentru a pogorî asupra Darurilor şi a le preface în jertfă bineplăcută lui Dumnezeu.

greşit: „… cu sacrificiul lui Christos şi cu coborîrea Spiritului Sfînt”. Corect: cu jertfa lui Hristos şi cu pogorîrea Duhului Sfînt.

Un capitol dintre cele centrale ale teologiei creştine ortodoxe îl constituie învăţătura lui Grigore Palama despre energiile necreate sau, cum se mai spune canonic – lucrarea nefăcută a lui Dumnezeu. Ca şi în toate celelalte circa 250 de cazuri traducătorul vine (pag. 183 ş.a.) cu scorneli dintre cele mai dezgustătoare – „energii increate” (?!!!).

Traducătorul mai inventează (pag. 190 ş.a.) o inexistentă „doctrină a divinizării” care, de fapt, este învăţătura îndumnezeirii. Tot acolo el ne mai tălmăceşte că „omul poate deveni divin”, corect fiind omul se poate îndumnezei, poate să fie îndumnezeit.

Rugăciunea ştiută de fiecare creştin, de la copilandru la moşneag, de la copiliţă la babă, de la opincă la vlădică, este: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul ! Ortodoxia, spre deosebire de orice alt simulacru de creştinism (catolicismul, protestantismul, monofizismul), dispune chiar de o doctrină, numită isihasm, axată pe această rugăciune. Fiecare cuvînt şi îmbinare de cuvinte din această rugăciune, fiecare silabă şi chiar număr de silabe, alternarea silabelor accentuate cu cele neaccentuate, are o semnificaţie profundă, dezvăluită de-a lungul a peste 800 de ani. Traducătorul, însă, peste noapte, ne-o re-inventează astfel: „Doamne Isuse Christoase, Fiule al lui Dumnezeu, îndură-te de mine, păcătosul.”

Pagina 270 avem „Sinergie, cooperare”, ceea ce ar fi corect împreună-lucrare, dar nicidecum „cooperare”.

Pagina 271 greşit: „omul e creat pentru a participa la viaţa divină”. Corect: omul este creat (făcut) pentru a se face părtaş la Dumnezeire.

Pag. 272 greşit: „îndură-te de noi”. Corect: miluieşte-ne pe noi !

P. 92 greşit: „… nu e foarte greu să vedem la lucru cele Trei Persoane împreună”. Corect: nu este foarte greu să vedem împreună-lucrînd cele Trei Ipostasuri / Feţe.

La pagina 166 avem expresia „opera sacrificantă a Fiului mort şi înviat”.

În primul rînd, Fiul, Cel veşnic, dinainte de toţi vecii (Care este El Însuşi izvor al vieţii, este Viaţa Însăşi, Făcătorul vieţii, Omorîtorul morţii, Căruia I se supune timpul) nu poate fi mort, în sens de adjectiv, nu în sens de particpiu. Adjectivul reprezintă un atribut, o însuşire a substantivului determinat prin această însuşire. Din cele expuse, este evident ca însuşirea de „a fi mort” este incompatibilă cu Dumnezeu. Participul, însă, redă efectul unei acţiuni, al unei stări, acţiunea şi starea fiind externe obiectului care suferă acea acţiune sau care s-ar afla în acea stare. Altfel zis, efectul acţiunii / stării nu îi este propriu obiectului. Moartea nu Îi este proprie lui Dumnzeu.

În limba italiană adjectivul şi participiul în acest caz coincid, avînd aceeaşi formă gramaticală scrisă şi fontetică. Din cele desluşite rezultă că, de fapt, traducerea corectă, fără blasfemie, ar fi fost … Fiul Care a murit şi a înviat, dar nu aşa blasfemic cum a făcut-o traducătorul.

În al doilea rînd, asemenea expresii ciudate pentru limba română într-un context ca acesta „opera sacrificantă” trebuiesc categoric înlocuite cu expresiile îndătinate şi vii pînă astăzi în vorbirea (rugăciunea) cotidiană a românului şi în teologhisirile academice ale savanţilor. Deci, întreaga expresie la forma corectă ar fi: – lucrarea jertfelnică a Fiului Care a murit şi a înviat.

La pag. 107 greşit „tronul divin”, corect fiind Prestolul Dumnezeesc.

Tot acolo, greşit „prin intermediul Spiritului şi al Fiului”, corect fiind prin mijlocirea Duhului şi a Fiului.

La pag. 109, avem inexact, nefiresc „relaţie tot mai filială cu Tatăl” în loc de fireasca şi familiara expresie legătură tot mai fiască cu Tatăl. Adjectivul fiesc vine, fireşte, de la substantivul fiu. Este un adjectiv firesc şi răscunoscut în lumea creştină de limbă română.

Ilustrarea greşelilor de acest gen se încheie aici fără a epuiza întreaga colecţie cosită cu largheţe din textul cu totul năpădit de „buruienisme”.

Benedict Moldoveanu