NU TOT CE ZBOARĂ SE MĂNÎNCĂ SAU ŞI ÎN ROMÂNIA SE BATJOCOREŞTE LIMBA ŞI CULTURA ROMÂNĂ - II

Istoria Universală a Bisericii

(vezi partea I…)

Pentru conformitate la acest domeniu au fost folosite numeroase lucrări româneşti de istorie bisericească, inclusiv manuale universitare dintre care cităm, doar cu titlu ilustrativ, următoarele:

     1)    Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu. Istoria Bisericească Universală. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, ediţiile din 2004, 1992.

     2)    Pr. Eugen Drăgoi. Istoria Bisericească Universală. Editura Historica, Bucureşti, 2001.

Terminologia respectivă, practic integral, se regăseşte, de asemenea, şi în lucrările de bizantinologie citate mai sus.

Perioada cea mai bogată în evenimente şi, prin urmare, în personaje istorice, termeni noi, ulterior statorniciţi neclintit, o formează perioada celor şapte Sinoade ecumenice. Fiecare Sinod ecumenic are o denumire proprie formată strict în conformitate cu locul în care acesta a fost ţinut.

Traducătorul ignoră, cu o singură excepţie, termenul însuşi de sinod, înlocuindu-l cu de la sine putere cu termenul de „conciliu” care se referă la cu totul alte realităţi şi epoci istorice, inclusiv la actualitatea secolului XX şi exclusiv la instituţia Bisericii romano-catolice. E ca şi cum ai numi divanele domneşti ale Moldovei lui Ştefan cel Mare drept „soviete supreme” sau consiliile municipale să le numeşti „comitete orăşeneşti de partid”.

Denumirile consacrate de secole ale sinoadelor au fost „re-inventate” de către traducător. Astfel, Sinodul de la Calcedon, anul 451, a fost tradus ca „Conciliul din Calcedonia”. Prepoziţia „din” referitoare la un loc geografic desemnează o regiune, nu o localitate, pe cînd prepoziţia compusă „de la” se referă la o localitate. Noi, românii, spunem din România, din Rusia, din Italia etc., dar spunem de la Bucureşti, de la Chişinău, de la Constantinopol etc. Calcedon este o localitate, iar presupusa regiune „Calcedonia” nici nu există. Sinoadele îşi aveau denumirile de la localităţi, nu de la regiuni geografice. Astfel, avem Sinodul de la Niceea, Sinodul I de la Constantinopol, Sinodul II de la Constantinopol, Sinodul de la Efes, dar nicidecum „Conciliul Constantinopol I”, „Conciliul Constantinopol II”, „Conciliul Efes”, „Conciliul Niceea” etc.

Sinodul care a avut loc în oraşul Trulle a fost „tradus” ca „Conciliul din Trullo”. Trulle (nu Trullo) este o localitate, nu o regiune geografică. Mai mult chiar, denumirea tradiţională a acestui sinod este Sinodul trulan.

Unele hotărîri sinodale au fost întocmite pe parcursul cîtorva sinoade. Cea mai cunoscută hotărîre de acest fel este renumitul Simbol de credinţă sau Crezul cum este numit de tot creştinul şi care se mărturiseşte în glas cel puţin o dată pe zi. Prima parte a acestui text a fost adoptată la Sinodul de la Niceea în anul 325, iar cea de a doua şi ultima parte a fost completată la Sinodul I de la Constantinopol în 381. Acest text se numeşte, astfel, Simbolul Niceo-Constantinopolitan, dar nu „Simbolul din Nicea-Constantinopol” cum ne înşeală traducătorul (la pag. 66 ş.a.).

Mai mult chiar, acest text cunoscut pe de rost de orice creştin român a fost reprodus în traducere „autorizată” de către traducător, deşi tot românul ştie că acest text, fiind unul sacru, nu poate fi schimbat de nici un om, iar tentativele de schimbare vin exclusiv de la antihrist. Cu toate acestea, traducătorul nostru nu pregetă să vină cu propria „versiune” a unui fragment: „ … Dumnezeu, ce stă să vină”, textul corect fiind: Dumnezeu Carele va să vie / vină (p. 163).

Tot cu referire la Crez, răstălmăcitorul nostru ne învaţă (pag. 66) că „[Duhul Sfînt] carele de la Tatăl purcede …”, expresia corectă, consacrată de veacuri fiind - Carele din Tatăl purcede.

Orice creştin, fie el catolic sau ortodox, ştie din fragedă copilărie că denumirea oficială a Bisericii lui Hristos este Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. În limba italiana această denumire sună astfel: Una, Santa, Catolica e Apostolica Chiesa. „Catolic”, din greacă – katholiki – înseamnă tocmai sobornicesc, care ţine de întreg, de totalitatea obştii omeneşti, de soborul omenirii unite într-un gînd, într-o credinţă.

Biserica romano-catolică pretinde să fie ea acel sobor al omenirii, de aceea termenul de catolic este folosit de ierarhia bisericească romano-catolică numai pentru a desemna Biserica romano-catolică, inclusiv cea de rit greco-catolic, iar termenul de sobornicesc se foloseşte în toate limbile pentru a desemna anume starea de unire într-o credinţă adevărată a oamenilor – vezi în franceză sinodalite, eng. sinodality, rusă ñîáîðíîñòü etc. Prin necunoaşterea unor asemenea fapte de limbă şi de cultură românească elementară traducătorul induce în eroare (pag. 17) cititorul român, făcînd referinţă la Biserica catolică, pe cînd în text se are în vedere întreaga Biserică de pînă la schisma din anul 1054.

Traducătorul mai face o inovaţie, introducînd (pag. 40) un termen confecţionat prin efort individual – „conciliaritate”. Din context este limpede că este vorba de străvechea şi arhicunoscuta sobornicitate, sobornicie, pe care tot românul o ştie de răsveacuri, doar traducătorul nostru nu-l ştie, ci vine cu găselniţele sale „să înveţe minte” românimea de pretutindeni.

În contextul temei „istorico-soborniceşti” este cazul să ameliţăm şi expresia „220 de demnitari ai bisericii” ca participanţi la Sinodul I de la Nicea. De fapt, în tradiţia noastră istorică se vorbeşte de episcopi ca participanţi . În acea vreme nu existau demnitari în Biserică, aceştia apărînd numai după anul 385 cînd împăratul Teodosie cel Mare a proclamat Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească Biserică drept Biserică a Imperiului Bizantin.

Episcopii care au făurit prin acele soboare canoanele Bisericii se numesc în tradiţia noastră Sfinţii părinţi ai Bisericii, Părinţi bisericeşti sau părinţi soborniceşti sau, în cel mai rău caz, părinţi sinodali, dar nicidecum „părinţi conciliari” ca în versiunea „tradusă”.

La fel, în acelaşi context al soboarelor ecumenice, la pagina 68, se spune despre participanţii la unul dintre soboare că „au participat 166 de părinţi conciliari, din care doar 18 erau occidentali”.

În primul rînd, fraza atributivă nu se izolează prin virgulă. În al doilea rînd, nu trebuia să-i eviscerezi pe „conciliari” pentru a face referinţă la cei 18, era suficient să indici corect „dintre care …”

În afară de aceasta, chiar autorul comite o licenţă: în perioada Sinoadelor ecumenice încă nu exista deosebirea ecleziastică dintre Orient şi Occident, toţi formau o singură Biserică – Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească. Nimeni nu era oriental sau occidental, doar că unii erau din Orient, alţii erau din Occident, ceilalţi erau din Barbaricum etc. Deci, fraza corectă este: au participat 166 de părinţi ai Bisericii (sau părinţi soborniceşti) dintre care doar 18 erau din Occident.

Sinoadele, pentru a se distanţa de promotorii unor falsuri primejdioase pentru mîntuirea omenirii, formulau sentinţe de excomunicare a acestor promotori din Biserică ca creştinii să nu-i perceapă ca creştini, ci ca de altă credinţă. Actul de excomunicare se numeşte anatemizare, iar instituţia juridico-ecleziastică de excomunicare se numeşte anatemă. Sentinţele respective conţin formularea exactă a enunţurilor false încheiate cu fraza – să fie anatema. Aceste sentinţe de excomunicare se numesc anatematisme, dar nu „anateme” (cum insistă traducătorul) care desemnează doar conceptul, instituţia de excomunicare, nu sentinţa.

Majoritatea zdrobitoare a numelor proprii sînt reproduse greşit, adică nu reflectă formulele demult încetăţenite în cultura românească cu referire la Istoria Bisericii. Astfel, eresiarhul Eutihie nu a fost niciodată EutiChie, precum şi Grigore Palama nu poate fi reprodus ca Grigore PalamaS.

Renumitul întemeietor al monahismului – sfîntul Antonie cel Mare, – numit familiar de către creştini părintele / avva Antonie, a fost şi el schimonist de către traducător drept „Anton abate” (pag. 163 şi foarte multe altele), ceea ce sună extrem de bizar pentru orice român ortodox, de parcă l-am numi pe Mihai Eminescu Miky Eminson.

La fel, «principele rus Volodimir” este binecunoscutul cneaz Vladimir. Aici s-ar putea obiecta că fragmentul cu „principele rus …” este preluat dintr-o traducere românească din perioada interbelică. Ei şi ? E o traducere proastă, cu pretenţii de stilism artificial arhaizant-latinist. De ce să nu preluăm, în alte situaţii, nişte „traduceri” făcute prin RASSM ?

Benedict Moldoveanu

Puteti urmari orice raspuns la aceasta postare prin RSS 2.0 . Puteti raspunde, sau i a siteului vostru.