În anul 2005 prestigioasa şi mult apreciata editură „Cartier” din Chişinău a scos de sub tipar o monografie cu un titlu incitant – „Creştinismul bizantin” de Michelina Tenace. Pentru noi, românii, ar fi curios să aflăm cum sîntem văzuţi de o minte diferită esenţial de cea a noastră. Mai mult, piaţa informaţională de limbă română este văduvită tradiţional de lucrări referitoare la civilizaţia bizantină – adevărata maică a poporului nostru, a culturii şi a identităţii noastre. De aceea, orice apariţie editorială care vine cît de cît în atingere cu bizantinismul reprezintă deja un eveniment major pentru conştiinţa românească oriunde s-ar afla aceasta – la est sau la vest de Prut.

Monografia în cauză reprezintă a timidă încercare de a descrie pentru persoanele formate în afara spaţiului civilizaţional ortodox, persoane care pentru prima dată în viaţa lor citesc cuvîntul „Bizanţ”, „bizantin” sau „ortodox”. Adică este vorba de persoane cu o mentalitate seculară structurată pe coordonatele mentale ale civilizaţiei occidentale care, prin definiţie, este cea mai îndepărtată spiritual şi cultural de civilizaţia ortodoxă în ciuda unor origini comune, deja repudiate legislativ, de către parlamentul „european” – de forul legisltativ al Uniunii Europene.

Textul propus cititorului de limbă română este tradus formal (gramatical, structural) corect. Cu toate acestea, traducătorul a eşuat deplin în a reda cîtuşi de puţin mesajul sau, cel puţin, informaţia conţinută în original. În continuare vom încerca să fundamentăm această afirmaţie gravă.
La pagina 27 a monografiei în cauză autorul anunţă cititorul prin traducător că „Terminologia folosită în această carte e[ste] cea mai comună.” Dată fiind tematica lucrării, este lesne de presupus că ea întrebuinţează terminologia comună a următoarelor ştiinţe şi discipline:

1) Bizantinologia;

2) Istoria Universală a Bisericii;

3) Teologia Ortodoxă;

4) Liturgica ortodoxă (practica vieţii bisericeşti);

5) Ecleziologia.

Toate aceste ştiinţe şi discipline au o tradiţie de 2-4 secole în limba românească (iar în cultura noastră - peste un mileniu si jumătate), fiind de o omogenitate şi unitate firească şi stabilă pe întreg spaţiul românesc, inclusiv la est şi la nord de Nistru.

I. Lecturarea atentă şi amănunţită a monografiei a scos cu uşurinţă la iveală faptul lipsei practic totale din întreg textul lucrării a terminologiei româneşti a ştiinţelor şi disiplinelor enumerate. S-a creat impresia că traducătorului îi este cu desăvîrşire străin domeniul abordat în monografie, deşi limba italiană îi este familiară sub aspect gramatical, ceea ce este cu totul insuficient pentru a reda originalul pe înţelesul cititorului de limbă română.

II. La fel, traducătorul a neglijat regulile tradiţionale de ortografiere a unor concepte, realităţi proprii domeniului respectiv, precum şi termenii tradiţionali de veacuri pentru orice vorbitor de română.

III. În afară de evitarea deplină a terminologiei româneşti, traducătorul a apelat la soluţii de traducere inadecvate, utilizînd termeni care ţin de realităţi moderne sau de altă epocă decît cea bizantină – condotier, arondisment, - sau de-a dreptul evitînd traducerea unor cuvinte italieneşti, lăsîndu-le ca atare în textul românesc – campanilă, a custodi, vocea (în sens de cuvînt) etc.

IV. Pe lîngă aceasta, traducătorul a utilizat în abundenţă în textul unei monografii ştiinţifice forme colocviale de pronume, ceea ce împestriţează neîntemeiat stilul sobru şi narativ al expunerii autorului.

Astfel, intenţia autorului de a întrebuinţa în lucrare terminologia „cea mai comună” a fost cu totul compromisă de către traducător care nu numai nu a apelat la terminologia românească de profil cea mai comună, dar a şi evitat-o în întregime (cu rarisime excepţii).

Această „prezentare” de carte este structurată pe aceste 4 tipuri de greşeli generice, ele totalizînd un inventar de peste 250 de unităţi lexicale şi sintactice greşite majoritatea dintre care se repetă de sute de ori pe parcursul lucrării, făcînd-o cu desăvîrşire ilizibilă pentru români.

I. Greşelile generice de tip terminologic.

1) Bizantinologia

Cu titlu pur ilustrativ, vom face referinţă la următoarele texte de bizantinologie:

1) Pr. dr. Emanoil Băbuş. Bizanţul: istorie şi spiritualitate. Editura „Sofia”, Bucureşti, 2003;

2) Warren Treadgold. O istorie a statului şi societăţii bizantine. Traducere din engleză. Institutul European, Bucureşti, 2004;

3) Dimitri Obolensky. Un Commonwelth medieval: Bizanţul. Seria „Istorie – Opere fundamentale”. Traducere din engleză. Editura Corint, Bucureşti, 2002;

4) Vasile V. Muntean. Bizantinologie (volumul I şi II). Universitatea de Vest, Timişoara, Editura Învierea, anul 2000;

5) Andre Gabor. Iconoclasmul bizantin. Traducere din franceză. Editura Meridiane, Bucureşti, 1991;

6) Andrei Cornea. Mentalităţi culturale şi forme artistice în epoca romano-bizantină (300-800). Editura Meridiane, Bucureşti, 1984;

7) Lumea Bizanţului. Coordonator dr. Cristian Popiştean. Lucrări pentru Congresul XIV internaţional de studii bizantine. Institutul de studii istorice şi social-politice, Bucureşti, 1972.

Nicolae Iorga. Istoria vieţii bizantine. Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1974.

9) Gheorghe I. Brătianu. Studii bizantine de istorie economică şi socială. Polirom, Iaşi, 2003.

10) Stelian Brezeanu. O istorie a Bizanţuui. Editura Meronia, Bucureşti, 2004.

Cea mai mare parte din greşelile comise de traducător ţin de reproducerea în română a numelor de persoană. Practic, fără nici o excepţie, numele din realităţile bizantine sînt redate întocmai cu originalul italian, făcîndu-se totală abstracţie de tradiţia românească care tratează altfel denumirile greceşti sau preluate prin filiera greacă.

Astfel, împăratul „Heraclius” (pag. 25 ş.a.), cum este reprodus de către traducător, este tradiţional redat de către bizantinologii români ca Heraclie, iar formele ca Heracliu sau Heraclius apar doar ca abateri. Uneori, pentru a trimite la originalul grec, acest nume, cînd apare pentru prima dată în text, arată astfel: Heraclie (Herakleios). În cazul nostru, acest nume ar fi fost cazul să fie redat în felul următor: Heraclie (Herakleios, Heraclius), ca în continuare să se scrie numai Heraclie.

La fel, nu Alexis Comnenul (pag. 60 ş.a.), ci Alexie Comnenul. Nu Leon Isauricul (pag. 57 ş.a.), ci Leon Isaurul. Nu Mihail Kerularios (pag. 58 ş.a.), ci Mihail Cerularie.

Cu referire la Constantinopol, autorul, după cum e şi firesc pentru un italian care scrie pentru vest-europeni şi pentru toată lumea extra-bizantină, reproduce un calificativ grecesc al capitalei bizantine cum ar fi „regina Oraşelor” (de ce la feminin ?!, - din italiană la citta, feminin) care, de fapt, este arhicunoscutul nostru Ţarigrad – ţarul/împăratul oraşelor.

Adjectivul „basilitan” folosit de traducător după originalul italian provine de la numele împăratului Vasile – Basile în italiană, - ceea ce reclamă firescul adjectiv românesc vasilian (conferă crengian, eminescian, druţian etc.)

Autorul italian, în mod firesc, pentru a da o aromă de epocă scrierii sale, apelează la arhaisme gen „sarazini” cu referire la denimirea medievală dată de italieni, franci, vizigoţi arabilor mahomedani. Echivalentul est-european în acest sens este termenul de agareni, deoarece popoarele de tradiţie bizantină – românii, ruşii, bulgarii, grecii, albanezii, siriacii, gruzinii, armenii etc. – nu cunosc asemenea apelativ ca „sarazinii”. În cel mai rău caz, traducătorul putea lesne evita această situaţie prin folosirea termenului de mahomedani, arabi musulmani.

În text apare şi o asemenea îmbinare ca „profir roşu”, ceea ce este o tautologie, în special pentru limba română, deoarece profir tocmai şi înseamnă roşu aprins, chiar stacojiu. Traducătorul ar fi putut să explice în paranteză ce o fi însemnînd acest „profir” (de culoare roşie).

Greşelile de acest tip („bizantin”) au fost reproduse doar cu titlu ilustrativ, căci textul conţine numeroase alte greşeli de acest fel.

Vezi și articolul: “Oile” care … urlă

Benedict Moldoveanu