Despre caracterul necanonic şi antiortodox al stilului nou

„…cînd va fi nevoie – şi sîngele vostru să-l vărsaţi pentru păzirea credinţei şi mărturisirii strămoşeşti”

(Soborul Bisericesc din Constantinopol, 1583).

Nu este un secret că adepţii trecerii la stilul nou sînt foarte departe de adevărata trăire creştinească, de Sfînta Biserică şi de canoanele ei. Cuceriţi de pretinsele valori europene, ei refuză să le vadă reversul, dorind cu orice preţ să ajungă în Europa. Chiar şi cu preţul trădării propriului neam şi a propriei credinţe. În Postul Crăciunului, care este o perioadă de pregătire pentru întîmpinarea marii sărbători creştineşti – Naşterea Mîntuitorului lumii, a Domnului nostru Iisus Hristos (7 ianuarie), aceştia, într-o euforie artificială susţinută de mass-media, trîmbiţează că doresc să sărbătorească Crăciunul pe nou, adică pe 25 decembrie, ca apoi să întîlnească, fără impedimente, şi Anul Nou. Dar sărbătorirea Naşterii Domnului cu două săptămîni înainte de eveniment este un nonsens, aflîndu-se în contradicţie cu canoanele şi pravilele sfinţilor părinţi ai Bisericii. Cine oare dintre noi îşi serbează ziua de naştere cu două săptămîni înainte de evenimentul propriu-zis?

Cu această ocazie, considerăm oportun să amintim că schimbarea stilului din 1923 a fost înfăptuită de odiosul patriarh ecumenic al Constantinopolului, ales nelegitim – Meletie Metaxakis, un aventurier, eretic şi mason, adică anticreştin şi satanist. (Este grăitor faptul că trupul lui Meletie Metaxakis, a acestui lup în piele de oaie, după moarte s-a înnegrit ca tăciunele şi elimina un lichid puturos). Stăpînirea lui nu a fost de durată, însă deosebit de dăunătoare, semănînd dezbinare în Biserică. Introducerea, la insistenţa masonilor, într-un şir de biserici ortodoxe a calendarului nou, a pus începutul unei activităţi nocive în interiorul Ortodoxiei.

Se ştie foarte bine că introducerea stilului nou în Romînia a întîmpinat o opunere înverşunată din partea poporului binecredincios. Schimbarea calendarului s-a făcut cu forţa! Oamenii erau impuşi cu brutalitate să sărbătorească pe 25 decembrie: jandarmii umblau din casă în casă, urmărind îndeplinirea ordinului. Chiar şi astăzi unii teologi romîni susţin că trecerea la stilul nou a fost o greşeală gravă. Renumitul stareţ, părintele Cleopa Ilie, întrebat fiind de călugării noştri de la Noul Neamţ despre stil, le-a spus: „Ţineţi aşa cum aţi ţinut (adică stilul iulian, vechi) şi nu schimbaţi nimic”. Este cunoscut faptul că părintele Cleopa sărbătorea şi pe stilul vechi. Continuare »

Istoria Universală a Bisericii

(vezi partea I…)

Pentru conformitate la acest domeniu au fost folosite numeroase lucrări româneşti de istorie bisericească, inclusiv manuale universitare dintre care cităm, doar cu titlu ilustrativ, următoarele:

     1)    Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu. Istoria Bisericească Universală. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, ediţiile din 2004, 1992.

     2)    Pr. Eugen Drăgoi. Istoria Bisericească Universală. Editura Historica, Bucureşti, 2001.

Terminologia respectivă, practic integral, se regăseşte, de asemenea, şi în lucrările de bizantinologie citate mai sus.

Perioada cea mai bogată în evenimente şi, prin urmare, în personaje istorice, termeni noi, ulterior statorniciţi neclintit, o formează perioada celor şapte Sinoade ecumenice. Fiecare Sinod ecumenic are o denumire proprie formată strict în conformitate cu locul în care acesta a fost ţinut.

Traducătorul ignoră, cu o singură excepţie, termenul însuşi de sinod, înlocuindu-l cu de la sine putere cu termenul de „conciliu” care se referă la cu totul alte realităţi şi epoci istorice, inclusiv la actualitatea secolului XX şi exclusiv la instituţia Bisericii romano-catolice. E ca şi cum ai numi divanele domneşti ale Moldovei lui Ştefan cel Mare drept „soviete supreme” sau consiliile municipale să le numeşti „comitete orăşeneşti de partid”. Continuare »

În anul 2005 prestigioasa şi mult apreciata editură „Cartier” din Chişinău a scos de sub tipar o monografie cu un titlu incitant – „Creştinismul bizantin” de Michelina Tenace. Pentru noi, românii, ar fi curios să aflăm cum sîntem văzuţi de o minte diferită esenţial de cea a noastră. Mai mult, piaţa informaţională de limbă română este văduvită tradiţional de lucrări referitoare la civilizaţia bizantină – adevărata maică a poporului nostru, a culturii şi a identităţii noastre. De aceea, orice apariţie editorială care vine cît de cît în atingere cu bizantinismul reprezintă deja un eveniment major pentru conştiinţa românească oriunde s-ar afla aceasta – la est sau la vest de Prut.

Monografia în cauză reprezintă a timidă încercare de a descrie pentru persoanele formate în afara spaţiului civilizaţional ortodox, persoane care pentru prima dată în viaţa lor citesc cuvîntul „Bizanţ”, „bizantin” sau „ortodox”. Adică este vorba de persoane cu o mentalitate seculară structurată pe coordonatele mentale ale civilizaţiei occidentale care, prin definiţie, este cea mai îndepărtată spiritual şi cultural de civilizaţia ortodoxă în ciuda unor origini comune, deja repudiate legislativ, de către parlamentul „european” – de forul legisltativ al Uniunii Europene.

Textul propus cititorului de limbă română este tradus formal (gramatical, structural) corect. Cu toate acestea, traducătorul a eşuat deplin în a reda cîtuşi de puţin mesajul sau, cel puţin, informaţia conţinută în original. În continuare vom încerca să fundamentăm această afirmaţie gravă.
La pagina 27 a monografiei în cauză autorul anunţă cititorul prin traducător că „Terminologia folosită în această carte e[ste] cea mai comună.” Dată fiind tematica lucrării, este lesne de presupus că ea întrebuinţează terminologia comună a următoarelor ştiinţe şi discipline: Continuare »

Nota: Scrisoarea de mai jos si textul care ii urmeaza au fost traduse de calugari din Sfantul Munte si ne-au fost transmise cu blagoslovenie sa fie date mai departe, spre intarirea in credinta a poporului drept credincios.

COMUNICAT AL SFINTEI COMUNITĂŢI A SFÂNTULUI MUNTE ATHOS

Recenta vizită a Papei Benedict al XVI-lea la Patriarhia Ecumenică, cu ocazia prăznuirii Sfântului Andrei (30 noiembrie 2006), sărbătoarea tronului patriarhal, şi vizita ulterioară a Arhiepiscopului Hristodul al Atenei la Vatican (14 decembrie 2006) au pricinuit impresii, aprecieri şi reacţii variate. Lăsând la o parte estimările pozitive sau negative pe care presa secularizată le-a făcut pe marginea acestor evenimente, vom insista asupra aspectelor care privesc mântuirea noastră, pentru care am ieşit din lume în pustia Sfântului Munte.

Ca monahi aghioriţi, respectăm Patriarhia Ecumenică, sub a cărei jurisdicţie canonică ne aflăm. Cinstim şi respectăm pe Patriarhul nostru Ecumenic, Bartolomeu, şi ne bucurăm de cele pe care în chip plăcut lui Dumnezeu şi cu multe osteneli le lucrează în folosul Bisericii. Menţionăm în mod deosebit apărarea cu dârzenie şi tenacitate, în mijlocul unor condiţii potrivnice, a drepturilor incontestabile ale Patriarhiei Ecumenice, susţinerea Bisericilor Ortodoxe Locale aflate în situaţii dificile şi grija pentru transmiterea mesajului Bisericii Ortodoxe în lume. De asemenea, noi, monahii aghioriţi, respectăm Biserica Greciei din care provin cei mai mulţi dintre noi, precum şi pe Prea Fericitul ei Întâistătător.

Cu toate acestea, cele petrecute în timpul recentelor vizite, a Papei la Fanar şi a Prea Fericitului Hristodul la Vatican, au pricinuit o profundă mâhnire în inimile noastre. Continuare »

E limpede pentru toti cei zdraveni la cap: “ecumenismul” nu este credinta, ci politica. Or politica se bazeaza nu pe Adevar, ci pe interese. Iar cine sta in calea unei politici, deci a unei maniere de satisfacere a unor interese de catre o entitate anume, se expune unui risc major.

“Ecumenismului” i se opun in general cei inarmati duhovniceste. Represaliile asupra lor nu intirzie. Exemplu recent: ieromonahul Eftimie Mitra, egumenul Schitului Huta - Bihor. Parintele a fost schimbat din functie si oprit sa slujeasa si sa predice in satele invecinate, pentru ca a ridicat glas contra “ecumenismului”. Pretextul a fost ca parintele Eftimie Mitra nu are studii teologice, ca si cum asta primeaza in monahism (parintele Cleopa si alti sfintiti slujitori ai nostri n-au avut scoala mai de loc, dar s-au dovedit mari duhovnici si stareti iubiti). Parintele Eftimie este cunoscut pentru activitatea sa publicistica bazata pe invatatura crestina adevarata, nutrita din Sfinta Scriptura si din Sfinta Traditie, ca si pentru atitudinea antiecumenista fatisa. Pentru ca incercat sa vorbeasca pe aceeasi tema la sedinta cu preotii de la Beiusi, din 13 noiembrie a.c., parintele Eftimie a fost admonestat de PS Sofronie Drincec, Episcopul Oradei, care a doua zi l-a demis si i-a interzis sa mai slujeasca si sa mai predice in satele bihorene.

PS Sofronie este cea mai proaspata surpriza neplacuta a Sfintului Sinod. Afirmat ca un episcop traditionalist, patriot si vrednic la Giula, in Ungaria, PS Sofronie a fost sustinut pentru a deveni episcop al Oradei de catre unii dintre cei mai induhovniciti si cu autoritate ierarhi ai nostri. Insa, imediat dupa ce a fost ales la Oradea, PS Sofronie a inceput sa-si dea arama pe fata. Mai ca l-a pus sub arest la domiciliu pe fostul episcop Ioan Mihailtan, pensionat si restras din scaun din pricina bolii, l-a exilat intr-un capat de judet pe Episcopul Vicar Petroniu Salajanul si a inceput sa tune si sa fulgere impotriva calugarilor antiecumenisti.
Continuare »

Miercuri, 31 octombrie 2007, la manastirea Sf Cruce din Oradea a avut loc intrunirea ecumenica la nivel de dialog interconfesional intre ortodocsi si greco-catolici.

Inainte de inceperea conferintei, episcopul greco-catolic unit cu Roma a salutat preotii prezenti, iar maica Mina Badila, stareta manastirii gazda, a cerut binecuvantarea arhiereasca a acestuia, dupa care i-a sarutat mana. Cand episcopul unit a ajuns in dreptul meu, l-am intrebat: “Cu ce ganduri ati venit?”, iar el mi-a raspuns ca a venit cu ganduri bune. Bineînteles ca gandurile lui bune erau cele ce ne tulburau pe noi de ani de zile, si anume PROCESELE. Intrebarea mea a fost catalogata de catre PS Sofronie ca “obraznicie” la adresa musafirului.

In introducere, s-a citit cererea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea de restituire a unor imobile (case parohiale, biserici etc.) de catre Biserica Ortodoxa. In timpul conferintei, mi-am manifestat nemultumirea, vorbind cu un preot care statea langa mine, fata de pretentiile exagerate ale greco-catolicilor dar mai ales fata de procesele pe rol. Fiind in randul din fata, cele ce am spus s-au auzit pana la masa Prea Sfintitului Sofronie.

Pentru acest motiv am fost criticat de catre ierarhul ortodox, ceea ce l-a satisfacut pe episcopul greco-catolic. Mi-am cerut scuze pentru ca am vorbit neîntrebat. As fi dorit sa iau si eu cuvantul, dar nu s-a putut; au avut dreptul la cuvant doar cei randuiti. Continuare »

Fragmente din doua interviuri relativ recente cu parintele Iustin Parvu, staretul Manastirii Petru-Voda:

- Ce ne puteti spune despre vremurile grele prin care vom trece si noi?

- Ei, prin ce-am trecut noi, dar prin ce-o sa treceti voi! Acele vremuri deja le-ati inceput. Spre deosebire de alte vremuri, va ingadui Dumnezeu vrajmasului sa se atinga si de suflet; va fi mai mult o prigoana psihologica si nu va veti putea ascunde nici in crapaturile pamantului. Nu este usor, sunt vremuri foarte grele. De exemplu, pe vremea marilor traitori din Pustia Tebaidei, acolo nici militia nu intra, nici control de stat, nici finanta nu intra, nici un control care sa-i tulbure pe calugari. Erau de sine statatori si atat de liberi, incat ei intr-adevar puteau sa-si duca asa, cu toata dragostea, nevointa lor. Insa, la ora aceasta, trebuie sa lupti, si cu cel vazut, si cu cel nevazut; sa lupti cu tine, sa lupti cu lumea, sa lupti si cu dracul. Diavolul? faci cruce - se mai departeaza, mai. Astia vazuti nu se departeaza, ba te asalteaza si-ti mai pun in carca si altele; ba vine cu 666, ba vine cu cartile de identitate, cu cardurile, cu tractorul, cu motorul, cu cipuri, cu radiatiile, holocaustul - toate se rasfrang asupra ta. De aceea credinciosii acestia, de pilda, care vin din toata lumea inspre manastiri, sunt iarasi un semn ca toata lumea traieste in clocotul asta, in cazanul asta de fierbere de la un rau la altul. Iar calugarul, de bine, de rau trebuie sa stea acolo, in fata lor, sa dea un sfat, o relatie, sa le citesti o rugaciune si sa plece macar catusi de putin altii de cum au intrat. Monahul trebuie sa fie prezent si sa raspunda la toate aceste nevoi ale crestinului. Altadata nimeni nu-l deranja pe sfantul, pe cuviosul. Pai, cate pomelnice aveam noi acum 70-80 de ani la manastirea Durau sau la Secu? Te duceai la proscomidie, incepeai slujba, tu, ca preot, inainte cu o ora, sunai la intrare in tochita metalica, toata lumea stia ca a intrat parintele la biserica. Paraclisierul deja era venit. Care este randuiala paraclisierului? Intra in biserica, se inchina, ia blagoslovenie de la strana arhiereasca, se duce si se inchina pe la icoane, la Maica Domnului, la Mantuitorul Hristos, intra in sfantul altar, face trei metanii la intrare, trei metanii la proscomidie si cu frica de Dumnezeu incepe sa aprinda lumanarile, cele doua lumanari de pe sfanta masa, candelele. Era o scara cu trei trepte. Se urca parintele de canon saracul, sufla din greu, dar el voia sa aprinda candelele in fiecare miez de noapte, sa fie primul acolo cand venea preotul slujitor. Continuare »

1. Unul din chileinicii părintelui Selafiil a povestit următorul lucru. Într-o zi, citindu-i părintelui dintr-o carte (părintele nu mai vedea de peste 20 de ani, dar îi plăcea să i se citească din cărţile duhovniceşti), a dat peste această povestire. Un om oarecare a căzut într-un păcat mare şi preotul l-a oprit pe viaţă de la împărtăşanie. Trecînd o vreme şi fiind omul cuprins de deznădejde, s-a dus la patriarh şi i-a povestit cele îmtîmplate, gîndind că poate patriarhul îi va dezlega păcatul. Însă patriarhul a încuviinţat legătura preotului. Într-o şi mai mare stare de deznădejde, omul păcătos a ajuns într-o mănăstire. Văzîndu-l stareţul în ce stare se află, l-a întrebat ce are. Omul i-a povestit toate şi cum a fost la patriarh şi că acela nu a primit să-i dezlege legătura. Stareţul, făcîndu-i-se milă de bietul om, i-a zis: „Uite, eu te dezleg de acest păcat şi voi duce mai departe ispăşirea pentru el, dar tu mîine dimineaţă să te duci la liturghie şi să te împărtăşeşti”. Aşa au şi făcut.Chileinicul, care citea povestirea, a intrat în nedumerire şi l-a întrebat pe părintele Selafiil: „Părinte, cum se poate ca stareţul să ia asupra lui un păcat legat de patriarh? Oare cîtă pocăinţă trebuia el să aducă şi în cît timp putea Dumnezeu să-i ierte pe amîndoi?” Părintele Selafiil i-a răspuns: „Ei, Dumnezeu i-a iertat chiar atunci pe amîndoi, că a văzut că stareţul a făcut asta din dragoste, că i s-a făcut milă de omul acela şi i-a iertat pe amîndoi îndată”. Credem că la acest fel de dragoste se referă şi Apostolul, cînd zice: „Dragostea acoperă mulţime de păcate”.

2. Odată un alt chileinic, mai tînăr, al Părintelui, ţinea cu tot dinadinsul să citească Scara Cuviosului Ioan Sinaitul. Părintele Selafiil nu dorea acest lucru, dar pentru că era foarte delicat şi nu strîmtora pe nimeni, nici măcar un copil, nu îndrăznea să-i spună. Chileinicul a făcut rost de carte şi a adus-o în chilie. Atunci m-am întîmplat şi eu în chilie. După ce m-a binecuvîntat, părintele a început vorba, fiind şi fratele mai tînăr de faţă. „Părinte – a zis bătrînul –, foarte bună carte este Scara Cuviosului Ioan Sinaitul, dar lucruri foarte înalte se grăiesc într-însa, că nu poate oricine să le priceapă. Eu, de-o vorbă, prima dată am dat peste cartea asta după ce s-o închis mănăstirea,[1] la un părinte. Am văzut că era pe masă şi am început s-o citesc. Părinte, am citit patru pagini, dar n-am înţeles nică, nică. Aşa lucruri înalte se grăiesc într-însa, carevasăzică. Da’ amu, dacă am ajuns la vîrsta asta, nu numa’ că pot să citesc din Scara Cuvioasului Ioan, da’ pot să şi tîlcuiesc ce scrie acolo”.Amîndoi ne-am mirat de cuvintele părintelui, pentru că ştiam că nu se laudă niciodată şi că acele cuvinte le-a zis spre folosul nostru. După această discuţie fratele a lăsat pe mai tîrziu citirea Scării.

3. Odată, după ce am citit Scrisorile Cuviosului Iosif Isihastul, i-am zis părintelui Selafiil: „Părinte, în obştea stareţului Iosif fraţii tăceau toată săptămînă şi numai sîmbătă şi duminică stătea stareţul puţin de vorbă cu ei, ca să-i povăţuiască şi pe urmă iar tăceau. Oare noi putem să tăcem aşa?” Părintele a răspuns: „Pentru noi îi destul dacă ne păzim de partea femeiască”.
Continuare »

Timpurile de azi, în care ne-a dat nouă Domnul să trăim, sînt fără precedent în istoria omenirii. Procesele globalizării au cuprins întreaga lume, trezind multe controverse, nelinişti şi chiar temeri. Ele vizează atît destinul Bisericii Ortodoxe în general, cît şi al fiilor ei duhovniceşti în particular.

Respectiv, Biserica, a cărei menire dintotdeauna a fost păstorirea fiilor săi pe calea mîntuirii, nu poate rămîne indiferentă la noile realităţi ale lumii contemporane. Ea trebuie să-şi expună propria viziune şi concepţie asupra acestui fenomen. Trebuie să răspundă la întrebarea: „Încotro mergem?” În ce direcţie se îndreaptă omenirea şi care este rolul Bisericii în această situaţie? Unde trebuie să răsune glasul ei? Dificultatea constă în faptul că sfinţii părinţi nu au scris la această temă. Pe atunci nu exista problema globalizării. Însă utilizarea spiritului Tradiţiei Bisericii este foarte necesară, nu în sensul citării textelor sfinţilor părinţi (cu toate că şi acest lucru este foarte important), ci, înainte de toate, trebuie să înţelegem spiritul Tradiţiei Apostoleşti şi pe acest temei să ne formăm concepţia.

Deseori în lumea modernă globalizarea este înţeleasă doar ca o integrare economică sau unificare economică. De fapt, au loc procese nu doar economice, ci de unificare a întregii omeniri, adică se realizează integrarea politică, destrămarea culturii autohtone, concentrarea surselor informaţionale. Are loc integrarea sistemelor politice şi economice care formează mari centre ale puterii mondiale, globale. Şi, în vîrful puterii, centre ale puterii economice, aşa zisele corporaţii supranaţionale, cu posibilităţi financiare ce depăşesc cu mult majoritatea ţărilor lumii. Continuare »

De mai mult timp în anumite cercuri bisericeşti şi para-bisericeşti din Moldova se ridică ideea autocefaliei Mitropoliei Moldovei. Din cînd în cînd erau chiar răspîndite foi volante semnate de o societate numită „Mitrpolitul Dosoftei” în care se pleda pentru autocefalia Bisericii Ortodoxe din Moldova, iar pe diferite forum-uri din Internet sînt lansate cu insistenţă ideile de autocefalizare a Bisericii din Moldova, în particular, şi din partea adepţilor aşa-numitei „mitropolii a Basarabiei”.

De ce tocmai autocefalia ?

În ultimele săptămîni asemenea discuţii se înteţesc. Chiar se vehiculează şi ideea cum că proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Moldova ar rezolva şi problema „mitrpoliei Basarabiei” şi a altor frînturi schizmatice care se declară a fi ortodoxe.

La fel, iată, Biserica Ortodoxă Rusă s-a reunificat cu cea din exil şi Biserica Ortodoxă a Moldovei ar trebui să se „reunifice” cu „mitropolia Basarabiei”, iar aceasta este grija noastră, a creştinilor din Moldova, grijă pentru care Biserica Rusă nu mai are putere.

Continuare »

Prea Fericitului DANIEL,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Membrilor Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

DECLARATIE

In ziua de 30 septembrie 2007 am fost cu toţii martori ai intronizării celui de-al şaselea Patriarh al BOR, in catedrala venerabilă si încărcată de istorie din inima Bucureştiului. A fost un eveniment duhovnicesc, liturgic şi canonic plin de adînci şi multiple semnificaţii atît pentru Ortodoxia românească, cît şi pentru cea ecumenică. Cu adevărat aceste momente care au devenit istorie, ne obligă la reflecţie, deschizîndu-ne mintea şi inima pentru a putea înţtelege lucrarea tainică a Duhului Sfînt care pretutindeni este „şi pe toate le plineşte”.

Pentru Biserica Ortodoxă, intronizarea oricărui episcop, dar mai ales a întîiului dintre episcopi, este o sarbătoare a înnoirii Bisericii însăşi. În special Biserica Ortodoxă din Moldova a mizat si mizează, ca urmare a intronizării unui nou Patriarh , la o colaborare strînsa în vederea ameliorării situaţiei dezbinului bisericesc existent pe teritoriul Republicii Moldova.

În cuvîntul de la intronizare, Prea Fericirea Voastră aţi remarcat destul de optimist şi pentru Biserica noastră că speraţi ca dialogul, cooperarea şi respectul reciproc în raport cu alte Biserici şi cu alte culte religioase va continua, acordînd însă o atenţie deosebită păstrării dreptei credinţe şi tuturor valorilor tradiţionale ale Ortodoxiei. În acest sens, mulţumindu-le şi tuturor celor ce veghează cu multă rîvnă ca Biserica Ortodoxă să nu-şi piardă identitatea de credinţă şi viaţa spirituală, cînd dialoghează sau cooperează cu alte Biserici creştine, adaugînd că există dorinţa şi datoria de a ramîne statornici în unitatea dreptei credinţe. În acelaşi timp, considerînd că dragostea faţă de Ortodoxie nu trebuie exprimată doar în atitudini defensive şi in temeri excesive, ci mai ales în faptele lucrării pastorale şi misionare concrete.

Continuare »

Timpurile de azi, în care ne-a dat nouă Domnul să trăim, sînt fără precedent în istoria omenirii. Procesele globalizării au cuprins întreaga lume, trezind multe controverse, nelinişti şi chiar temeri. Ele vizează atît destinul Bisericii Ortodoxe în general, cît şi al fiilor ei duhovniceşti în particular.

Respectiv, Biserica, a cărei menire dintotdeauna a fost păstorirea fiilor săi pe calea mîntuirii, nu poate rămîne indiferentă la noile realităţi ale lumii contemporane. Ea trebuie să-şi expună propria viziune şi concepţie asupra acestui fenomen. Trebuie să răspundă la întrebarea: „Încotro mergem?” În ce direcţie se îndreaptă omenirea şi care este rolul Bisericii în această situaţie? Unde trebuie să răsune glasul ei? Dificultatea constă în faptul că sfinţii părinţi nu au scris la această temă. Pe atunci nu exista problema globalizării. Însă utilizarea spiritului Tradiţiei Bisericii este foarte necesară, nu în sensul citării textelor sfinţilor părinţi (cu toate că şi acest lucru este foarte important), ci, înainte de toate, trebuie să înţelegem spiritul Tradiţiei Apostoleşti şi pe acest temei să ne formăm concepţia.

Deseori în lumea modernă globalizarea este înţeleasă doar ca o integrare economică sau unificare economică. De fapt, au loc procese nu doar economice, ci de unificare a întregii omeniri, adică se realizează integrarea politică, destrămarea culturii autohtone, concentrarea surselor informaţionale. Are loc integrarea sistemelor politice şi economice care formează mari centre ale puterii mondiale, globale. Şi, în vîrful puterii, centre ale puterii economice, aşa zisele corporaţii supranaţionale, cu posibilităţi financiare ce depăşesc cu mult majoritatea ţărilor lumii.

Continuare »