Pene de curent, coruptie, mafii. Cum se poate construi un stat pe aceasta ”gaura neagra” a Balcanilor care este Kosovo?, se întreaba ziarul elvetian de limba franceza[1] Le Temps.

In Kosovo, electricitatea este un barometru al confuziei. La intrarea în Pristina, centrala termica ”Kosovo A” simbolizeaza tot ceea ce provincia ar dori sa uite înainte de a obtine independenta: mostenirea Iugoslaviei socialiste ca bijuterie energetica a acesteia; oprimarea anilor Milosevic care a determinat NATO, la începutul lui 1999, sa bombardeze infrastructurile provinciei, pentru a o elibera de menghina sârbilor; si risipa financiara a ultimului deceniu, caracterizata printr-un aflux de trupe si capitaluri straine, dar si print-o coruptie generalizata si o cârpeala politico-economica dezastruoasa.

Lazer Krasniski, fostul director al KEC - Kosovo Energy Corporation - a tinut registrul acestei risipe, pastrata sub tacere de o comunitate internationala constrânsa, de la punerea sub tutela ONU, în iunie 1999, sa se eschiveze de la lucrurile cele mai presante si sa închida ochii asupra derivelor, comenteaza le Temps.

Reteaua electrica a fost conceputa la scara nationala a fostei Iugoslavii, care a cunoscut însa, cu începere din 1989, din cauza betiei nationaliste a lui Slobodan Milosevic, convulsiile politice ale Balcanilor. Instalatii furate, reparate, abandonate. Penele de curent sunt o garnitura inerenta a tuturor razboaielor. La aproape 9 ani de la punerea în aplicare a salvarii internationale a Kosovo, ele au devenit endemice, aruncând cartiere întregi din Pristina în întuneric, în timp ce generatoare puternice si zgomotoase ilumineaza instalatiile KFOR - forta NATO - si MINUK - autoritatea civila a ONU. Continuare »

PE HARTA globalizarii, paradisele fiscale au devenit zone cheie ale finantelor prin care tranziteaza neingradit si continuu fluxuri financiare atrase ca un magnet de facilitatile oferite de acestea.

Ceea ce poarta numele generic de paradis fiscal acopera de fapt o serie diversificata si complexa de teritorii, tari si institutii care ofera avantajele secretului asupra operatiunilor financiare si comerciale desfasurate in cadrul lor, impozitarea redusa sau, in unele cazuri inexistenta a veniturilor firmelor si a persoanelor.

Ele nu sint o inventie a globalizarii recente, zone libere de taxe au aparut odata cu dezvoltarea comertului, dar astazi ele joaca un rol mult mai important decit in trecut in functionarea finantelor si a comertului mondial. Regimuri fiscale preferentiale aplicate firmelor sau cetatenilor sint de altfel acordate in anumite conditii de tari precum Irlanda sau Anglia, dar sintagma de “paradis fiscal” pare inadecvata in aceste cazuri, multe din statele lumii cautind sa atraga investitii straine prin avantaje fiscale.

In timp ce numeroase paradise fiscale sint situate in minuscule insule raspindite in Marea Caraibelor sau in Pacific, altele se afla in mijlocul sau apropierea unor regiuni bogate ale lumii din Europa sau Asia, era informaticii si a telecomunicatiilor facilitind transferul de fonduri inspre si dinspre aceste centre oriunde s-ar afla pe mapamond. Continuare »

E limpede pentru toti cei zdraveni la cap: “ecumenismul” nu este credinta, ci politica. Or politica se bazeaza nu pe Adevar, ci pe interese. Iar cine sta in calea unei politici, deci a unei maniere de satisfacere a unor interese de catre o entitate anume, se expune unui risc major.

“Ecumenismului” i se opun in general cei inarmati duhovniceste. Represaliile asupra lor nu intirzie. Exemplu recent: ieromonahul Eftimie Mitra, egumenul Schitului Huta - Bihor. Parintele a fost schimbat din functie si oprit sa slujeasa si sa predice in satele invecinate, pentru ca a ridicat glas contra “ecumenismului”. Pretextul a fost ca parintele Eftimie Mitra nu are studii teologice, ca si cum asta primeaza in monahism (parintele Cleopa si alti sfintiti slujitori ai nostri n-au avut scoala mai de loc, dar s-au dovedit mari duhovnici si stareti iubiti). Parintele Eftimie este cunoscut pentru activitatea sa publicistica bazata pe invatatura crestina adevarata, nutrita din Sfinta Scriptura si din Sfinta Traditie, ca si pentru atitudinea antiecumenista fatisa. Pentru ca incercat sa vorbeasca pe aceeasi tema la sedinta cu preotii de la Beiusi, din 13 noiembrie a.c., parintele Eftimie a fost admonestat de PS Sofronie Drincec, Episcopul Oradei, care a doua zi l-a demis si i-a interzis sa mai slujeasca si sa mai predice in satele bihorene.

PS Sofronie este cea mai proaspata surpriza neplacuta a Sfintului Sinod. Afirmat ca un episcop traditionalist, patriot si vrednic la Giula, in Ungaria, PS Sofronie a fost sustinut pentru a deveni episcop al Oradei de catre unii dintre cei mai induhovniciti si cu autoritate ierarhi ai nostri. Insa, imediat dupa ce a fost ales la Oradea, PS Sofronie a inceput sa-si dea arama pe fata. Mai ca l-a pus sub arest la domiciliu pe fostul episcop Ioan Mihailtan, pensionat si restras din scaun din pricina bolii, l-a exilat intr-un capat de judet pe Episcopul Vicar Petroniu Salajanul si a inceput sa tune si sa fulgere impotriva calugarilor antiecumenisti.
Continuare »

Miercuri, 31 octombrie 2007, la manastirea Sf Cruce din Oradea a avut loc intrunirea ecumenica la nivel de dialog interconfesional intre ortodocsi si greco-catolici.

Inainte de inceperea conferintei, episcopul greco-catolic unit cu Roma a salutat preotii prezenti, iar maica Mina Badila, stareta manastirii gazda, a cerut binecuvantarea arhiereasca a acestuia, dupa care i-a sarutat mana. Cand episcopul unit a ajuns in dreptul meu, l-am intrebat: “Cu ce ganduri ati venit?”, iar el mi-a raspuns ca a venit cu ganduri bune. Bineînteles ca gandurile lui bune erau cele ce ne tulburau pe noi de ani de zile, si anume PROCESELE. Intrebarea mea a fost catalogata de catre PS Sofronie ca “obraznicie” la adresa musafirului.

In introducere, s-a citit cererea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea de restituire a unor imobile (case parohiale, biserici etc.) de catre Biserica Ortodoxa. In timpul conferintei, mi-am manifestat nemultumirea, vorbind cu un preot care statea langa mine, fata de pretentiile exagerate ale greco-catolicilor dar mai ales fata de procesele pe rol. Fiind in randul din fata, cele ce am spus s-au auzit pana la masa Prea Sfintitului Sofronie.

Pentru acest motiv am fost criticat de catre ierarhul ortodox, ceea ce l-a satisfacut pe episcopul greco-catolic. Mi-am cerut scuze pentru ca am vorbit neîntrebat. As fi dorit sa iau si eu cuvantul, dar nu s-a putut; au avut dreptul la cuvant doar cei randuiti. Continuare »

MOTIVAŢIA AUTOCEFALIEI MITROPOLIEI MOLDOVEI

(vezi partea II)

În atare situaţie, care ar fi motivaţia pentru a năzui spre autocefalie ? Sintetizînd cele expuse în primele alineate ale acestui articol, putem să enumerăm asemenea motivaţii:

1. Autocefalia este unica formă potrivită pentru situaţia Bisericii din Moldova, deoarece tocmai această formă ar fi în stare să ţină echilibrul în ţinutul nostru dintre influenţa Patriarhiei Moscovei şi cea a Patriarhiei Române, dată fiind alcătuirea etno-culturală a populaţiei ortodoxe din Republica Moldova.

Totodată, autocefalia i-ar dezarma pe cei care continuă să învinovăţească Mitropolia Moldovei de supuşenie faţă de o Biserică „străină”, „asupritoare”, care s-a compromis faţă de creştinii din Moldova nu numai în perioada ţaristă, dar şi în istoria recentă – în cazul conflictului de la Nistru luînd făţiş partea agresorilor ateist-comunişti împotriva binecredinciosului popor al Moldovei.

2. Patriarhia Moscovei se confruntă cu o mulţime de probleme interne şi nu are nici timp, nici resurse, nici dorinţă să se ocupe şi de buna orînduire a vieţii bisericeşti din Moldova. În particular, Biserica Rusă nu are putere – morală şi organizatorică – de a asigura reunificarea Mitropoliei Moldovei cu „mitropolia Basarabiei”, iar autocefalia ar scoate piedicile în calea reunificării. Continuare »

Timpurile de azi, în care ne-a dat nouă Domnul să trăim, sînt fără precedent în istoria omenirii. Procesele globalizării au cuprins întreaga lume, trezind multe controverse, nelinişti şi chiar temeri. Ele vizează atît destinul Bisericii Ortodoxe în general, cît şi al fiilor ei duhovniceşti în particular.

Respectiv, Biserica, a cărei menire dintotdeauna a fost păstorirea fiilor săi pe calea mîntuirii, nu poate rămîne indiferentă la noile realităţi ale lumii contemporane. Ea trebuie să-şi expună propria viziune şi concepţie asupra acestui fenomen. Trebuie să răspundă la întrebarea: „Încotro mergem?” În ce direcţie se îndreaptă omenirea şi care este rolul Bisericii în această situaţie? Unde trebuie să răsune glasul ei? Dificultatea constă în faptul că sfinţii părinţi nu au scris la această temă. Pe atunci nu exista problema globalizării. Însă utilizarea spiritului Tradiţiei Bisericii este foarte necesară, nu în sensul citării textelor sfinţilor părinţi (cu toate că şi acest lucru este foarte important), ci, înainte de toate, trebuie să înţelegem spiritul Tradiţiei Apostoleşti şi pe acest temei să ne formăm concepţia.

Deseori în lumea modernă globalizarea este înţeleasă doar ca o integrare economică sau unificare economică. De fapt, au loc procese nu doar economice, ci de unificare a întregii omeniri, adică se realizează integrarea politică, destrămarea culturii autohtone, concentrarea surselor informaţionale. Are loc integrarea sistemelor politice şi economice care formează mari centre ale puterii mondiale, globale. Şi, în vîrful puterii, centre ale puterii economice, aşa zisele corporaţii supranaţionale, cu posibilităţi financiare ce depăşesc cu mult majoritatea ţărilor lumii. Continuare »

Timpurile de azi, în care ne-a dat nouă Domnul să trăim, sînt fără precedent în istoria omenirii. Procesele globalizării au cuprins întreaga lume, trezind multe controverse, nelinişti şi chiar temeri. Ele vizează atît destinul Bisericii Ortodoxe în general, cît şi al fiilor ei duhovniceşti în particular.

Respectiv, Biserica, a cărei menire dintotdeauna a fost păstorirea fiilor săi pe calea mîntuirii, nu poate rămîne indiferentă la noile realităţi ale lumii contemporane. Ea trebuie să-şi expună propria viziune şi concepţie asupra acestui fenomen. Trebuie să răspundă la întrebarea: „Încotro mergem?” În ce direcţie se îndreaptă omenirea şi care este rolul Bisericii în această situaţie? Unde trebuie să răsune glasul ei? Dificultatea constă în faptul că sfinţii părinţi nu au scris la această temă. Pe atunci nu exista problema globalizării. Însă utilizarea spiritului Tradiţiei Bisericii este foarte necesară, nu în sensul citării textelor sfinţilor părinţi (cu toate că şi acest lucru este foarte important), ci, înainte de toate, trebuie să înţelegem spiritul Tradiţiei Apostoleşti şi pe acest temei să ne formăm concepţia.

Deseori în lumea modernă globalizarea este înţeleasă doar ca o integrare economică sau unificare economică. De fapt, au loc procese nu doar economice, ci de unificare a întregii omeniri, adică se realizează integrarea politică, destrămarea culturii autohtone, concentrarea surselor informaţionale. Are loc integrarea sistemelor politice şi economice care formează mari centre ale puterii mondiale, globale. Şi, în vîrful puterii, centre ale puterii economice, aşa zisele corporaţii supranaţionale, cu posibilităţi financiare ce depăşesc cu mult majoritatea ţărilor lumii.

Continuare »

CÎTEVA ASPECTE ALE GEOPOLITICII MARITIME ÎN GENERAL ŞI A CELEI PONTICE, ÎN SPECIAL

Geopolitica este ştiinţa despre lupta pentru controlul asupra spaţiului planetar. Pînă nu demult, obiectul geopoliticii îl constituiau spaţiul terestru, maritim şi aerian. Progresul tehnico-ştiinţific din a doua jumătate a secolului XX a făcut ca la aceste spaţii să se mai adauge şi cel cosmic. Desigur, mileniul trei care şi-a luat startul a mai schimbat accentele, însă, unul dintre obiectele geopolitice prioritare ale marilor puteri rămîne a fi spaţiul maritim.

Mările şi oceanele acoperă mai mult de două treimi din suprafaţa globului pămîntesc. Pe ele trec principalele căi de transport, căci mările nu cunosc posturi vamale şi graniţe de stat. Cu excepţia fîşiei de 12 mile maritime de-a lungul coastelor, circulaţia maritimă este liberă (aşa numitele „ape internaţionale”). În Oceanul Planetar se ascund uriaşe rezerve rămase încă neexplorate de produse biologice bune pentru alimentarea populaţiei în creştere a Terrei şi de materie primă pentru industrie. Astăzi, de pildă, o bună parte din ţiţeiul şi gazele naturale sînt extrase de pe platformele continentale maritime.

Geopoliticienii au inventat termene speciale pentru ţările lumii în funcţie de faptul dacă au sau nu ieşire la mare: state enclavizate (lipsite complet de litoral maritim), tallasocraţii (marile puteri care deţin controlul asupra principalelor căi maritime) şi tellurocraţii (state preponderent terestre). „Monştrii sacri” ai geopoliticii, precum Mackinder, Mahan, Spykman, Haushofer ş. a., au acordat o atenţie primordială luptei pentru controlul asupra căilor de comunicaţie maritimă. De aceeaşi părere sînt şi o pleiadă întreagă de geopoliticieni contemporani, printre care se deosebesc: Brzezinski, Kissinger, Dughin, etc.

Continuare »

[ Cititi episodul anterior…] [ Descarcati materialul integral in format .rar]

Românii şi integrarea – încheiere

Iată aşadar ce e „Europa” în care tocmai ne-am „integrat”, cu sau fără voia noastră; noi, cărora ne place să credem că sîntem creştinaţi chiar de cel dintîi dintre Apostolii lui Hristos. Însă acum, mai mult ca niciodată, sîntem puşi să alegem între a fi împotriva Lui sau a fi cu El pînă la capăt, adică să alegem între a fi oameni „europeni” sau a fi oameni cu adevărat, adică oameni ai Dumnezeu-Omului Hristos. Iar ce înseamnă aceasta ne spun tot sfinţii Lui:

„În faţa omului umanist şi a progresului său, stă omul lui Hristos cu progresul său dumnezeiesc-omenesc. Principiul de temelie al progresului dumnezeiesc-omenesc: omul e om adevărat numai prin Dumnezeu, numai prin Dumnezeu-Omul; cu alte cuvinte, omul e om adevărat numai prin nemurire, adică prin biruinţa asupra a tot ce este muritor şi a tot ce este supus morţii, prin biruinţa asupra morţii. Biruind în sine păcatul şi răul, omul lui Hristos biruie moartea şi murirea în conştiinţa sa şi în simţirea sa şi se uneşte cu Cel ce singur e fără de moarte: Dumnezeu-Omul Hristos. Unit cu Dumnezeu-Omul, el se face în lumea aceasta nemuritor: mintea lui gîndeşte cu gîndirea lui Hristos, gîndire nemuritoare şi veşnică; iar inima lui simte deja în sine viaţa lui Hristos, viaţa nemuritoare şi veşnică. […]

Continuare »

„Europa” şi împãrãţia Antihristului celui mare

[Cititi episodul anterior…]

Din toate cele arãtate pînã acum, se desprinde încheierea vãditã cã zisa „Europã”, avîndu-şi capitala ecumenistã la Roma [53] , este o împãrãţie antihristicã. Dacã vom citi însã ultima carte a Noului Testament, Apocalipsa Sfîntului Ioan Teologul (şi numai tîlcuitã de Sfinţii Pãrinţi), vom înţelege cã „Europa” este chiar modelul împãrãţiei Antihristului celui mare. Adicã a acelui „Hristos” mincinos - vrãjmaş şi „înlocuitor” (cãci anti are în elinã amîndouã înţelesurile) al Dumnezeului-Om Hristos [54] - care va împãrãţi peste tot pãmîntul vreme de trei ani şi jumãtate înainte de a doua venire a Mîntuitorului, de reînnoirea lumii, de învierea morţilor şi de înfricoşata judecatã cea de obşte. Sã citim aşadar din descoperirea fãcutã de Însuşi Hristos „ucenicului Sãu cel iubit” (Ioan). Astfel, la capitolul 17 se zice:

(stihurile 1-3) „Apoi, a venit unul din cei şapte Îngeri care aveau cele şapte cupe, şi a grãit cãtre mine, zicînd: «Vino sã-ţi arãt judecata curvei celei mari, care sãlãşluieşte pe ape multe! Cu care au curvit împãraţii pãmîntului, şi cei care locuiesc pe pãmînt s-au îmbãtat de vinul curviei ei.»”

Continuare »

 cititi epizodul anterior…

IAR DESPRE „creştinismul” apusean, acelaşi pãrinte purtãtor de Duh Sfînt zice aşa:

„În Apusul european, creştinismul s-a schimbat încet-încet în umanism. […] Multã vreme şi în chip stãruitor, [Apusenii] L-au restrîns pe Dumnezeu-Omul şi în cele din urmã L-au micşorat, mãrginindu-L la un simplu om: la omul fãrã greşealã al Romei [Papa] şi la acel nu mai puţin fãrã greşealã om [Luther] al Berlinului. În felul acesta, s-a înfãţişat pe de o parte maximalismul apusean creştin-umanist (Papismul), care înlãturã totul de la Hristos, iar pe de altã parte - minimalismul apusean creştin-umanist (Protestantismul), care cere de la Hristos cît se poate de puţin, iar adeseori nimic. În amîndouã, ca valoare desãvîrşitã şi ca ultim criteriu, este aşezat omul în locul Dumnezeu-omului şi individualismul de diferite nuanţe în locul societãţii dumnezeiesc-omeneşti. S-a sãvîrşit în felul acesta dureroasa «corectare» a Dumnezeu-Omului, a lucrãrii Lui şi a învãţãturii Lui! […]

Creştinismul apusean, în esenţa lui, este cel mai radical umanism, pentru cã l-a propovãduit pe om ca fiind fãrã pãcat şi a prefãcut societatea dumnezeiesc-omeneascã într-o societate umanistã. […] Aceastã înlocuire a Dumnezeu-Omului prin om s-a lucrat în chip practic prin înlocuirea cãii creştine dumnezeiesc-omeneşti cu aceea omeneascã. De aici izvorãsc: poziţia hotãrîtoare a filosofiei aristotelice în scolasticism, cazuistica şi inchiziţia în eticã, diplomaţia papalã în legãturile internaţionale, statul papal, individualismul ca principiu social şi aşa mai departe. Cu actul acesta al micşorãrii şi mãrginirii creştinismului în umanism, s-a simplificat în chip neîndoielnic şi creştinismul. Dar totodatã s-a şi distrus. Apusul a pierdut Biserica şi pe Dumnezeu-Omul; pentru aceasta, el a pierdut şi societatea dumnezeiesc-omeneascã, în care omul este frate veşnic al omului. […] Creştinismului umanist, care a pãrãsit valorile dumnezeiesc-omeneşti şi mãsurile dumnezeiesc-omeneşti, se înfundã acum în deznãdejde şi impas, în vreme ce din adîncul veacurilor rãsunã cuvintele aspre ale mîhnitului prooroc al lui Dumnezeu Ieremia: «Blestemat este omul care nãdãjduieşte în om!» (Ieremia 17:5). […]

Continuare »

Cititi episodul anterior…

DAR LUCRURILE nu au mers atît de repede pe cît s-ar fi dorit şi, în timp, s-au fãcut nenumãrate „proiecte de instaurare a pãcii generale. Cel mai cunoscut [dintre ele], care a devenit un important punct de referinţã pentru generaţiile Epocii Luminilor, este cel elaborat în 1712 de cãtre abatele de Saint-Pierre [35] , membru al Academiei franceze din anul 1695 […], intitulat Proiect pentru o pace perpetuã […]. Proiectul abatelui de Saint-Pierre s-a bucurat şi de aprecierea lui Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1716), filosof, promotor al enciclopedismului, ecumenismului, federalismului şi universalismului [36] , care adãuga la aspectele politico-juridice, preponderente la abatele de Saint- Pierre, şi pe cele privitoare la o Academie Europeanã, care sã grupeze savanţii continentului şi sã coordoneze cãutãrile privind o limbã universalã. El propune, de asemenea, ideea unui tribunal catolic european, cu centrul la Lucerna, prezidat de Papa, care sã medieze între principii Europei, sã asigure contribuţia lor comunã la lupta antiotomanã şi sã atragã Rusia [37] , în numele ideii creştine, ca un posibil liant între Europa şi China” (LGY). [38] Pe marginea acestor rînduri, nici cã se poate gãsi cu uşurinţã o înfãţişare mai desãvîrşitã a „raiului” noului Babel visat de umanişti: „luminã” (aceea a Francmasoneriei), „limbã universalã”(!), „ecumenism”, „federalism”, „universalism” (unirea „spiritualitãţii europene” cu aceea zen-budhistã chinezeascã, de ce nu?). Dar despre Europa ca rezidire a Babelului cel vechi vom vorbi la vremea potrivitã. Pînã atunci, sã vedem ce a mai fost.

Aşadar, nu mult mai tîrziu, Revoluţia Francezã a însemnat un mare pas cãtre întemeierea unei împãrãţii „europene” (adicã a unui „eden” al „libertãţii, egalitãţii şi fraternitãţii” propovãduite cu ghilotina), mai ales dupã ce aceasta fusese încercatã prin Revoluţia americanã, adicã europeanã pe pãmînt american. [39] „Marea revoluţie” a dat „sentimentul şi speranţa - citim - cã sosise vremea punerii vieţii întregului continent pe alte baze […]. [Acestea] genereazã formularea unor noi proiecte de asigurare a pãcii şi unitãţii Europei prin reorganizarea ei radicalã. Cel mai cunoscut dintre acestea este proiectul de pace perpetuã formulat în 1795 de către marele filosof Immanuel Kant (1724- 1804). Aceastã societate urma sã se realizeze în mod treptat, pornind de la un nucleu puternic, asigurat de un popor cu sistem de stat republican, extinzîndu-se apoi la nivel continental şi, în final, la întreaga lume” (LGY).

Continuare »