Kosovo a făcut să explodeze din nou liniştea în Balcani după o perioadă de nouă ani de relativă acalmie. Din păcate, după cum au demonstrat evenimentele actuale, aceasta fost liniştea înainte de furtună. De fapt, numai cei naivi au putut să creadă asigurărilor date Serbiei de NATO în anul 1999 că suveranitatea ei asupra ţinutului Kosovo-Metohia va fi păstrată. Totuşi, cele întîmplate astăzi au surprins neplăcut o mare parte din ţările de pe glob. După ocuparea regiunii de trupele NATO (aşa zisele trupe KFOR), toţi credeau că, pur şi simplu, a mai apărut încă un conflict îngheţat ca atîtea altele care s-au ivit pe glob ca ciupercile după ploaie în perioada de după desfiinţarea sistemului geopolitic mondial bipolar ca urmare a destrămării URSS şi a Iugoslaviei.

Realitatea a fost, însă, cu mult mai crudă. Occidentul şi în primul rînd SUA au hotărît să dea pe exemplul Serbiei o lecţie de învăţătură pe viitor tuturor acelor state care vor îndrăzni să nu asculte de ordinele venite de la Washington. Ţările Europei Apusene nu ar trebui să se înşele în această privinţă, căci şi ele sînt vizate, poate într-o măsură şi mai mare decît cele din Europa Răsăriteană. Sîrbii au fost mai întîi eliminaţi din Croaţia (republica sîrbă Kraina şi Slavonia) şi marginalizaţi în Bosnia şi Herţegovina (acordurile de la Dayton din anul 1995). A urmat provocarea separatistă a albanezilor din Kosovo şi reacţia în forţă a Belgradului. Albanezii kosovari ameninţaţi, chipurile, de pericolul unui genocid din partea sîrbilor, au părăsit în masă regiunea, retrăgîndu-se în Macedonia şi Albania.

Ulterior s-a dovedit că mai mulţi albanezi şi-au pierdut viaţa în urma bombardamentelor NATO, decît în confruntările cu forţele de ordine şi armata sîrbă. În al doilea rînd, majoritatea albanezilor care şi-au părăsit  căminele au făcut-o de bună voie şi intenţionat, pentru a da posibilitate presei de buzunar a Washingtonului să-i învinuiască pe sîrbi de aplicarea politicii de genocid, „epurări etnice” şi deportări forţate. Continuare »

KISELEV ŞI REGULAMENTUL ORGANIC

(vezi partea I-a…)

În anul 1829, conducător al administraţiei militare de ocupaţie ruseşti este numit generalul Pavel Kiselev, unul dintre cei mai talentaţi administratori pe care i-a avut Rusia la acel moment. Kiselev a fost adeptul incorporării sub o formă sau alta a Principatelor Dunărene în Imperiul Rus. O soluţie ar fi fost simpla lor cumpărarea de la Imperiul Otoman în schimbul unei sume de circa 36.000.000 franci aur. Această sumă urma să fie rambursată în contul contribuţiei de război pe care trebuia să o plătească acesta Rusiei. Cunoscînd prea bine starea finanţelor otomane, era clar că această contribuţie niciodată nu ar fi putut fi plătită şi Principatele Dunărene urmau să devină un fel de „plată în natură” în locul banilor.

O altă soluţie ar fi putut fi simpla anexare a Ţărilor Româneşti, aşa cum au fost anexate anterior Basarabia şi gurile Dunării. Această acţiune ar fi trebuit să urmeze după o ocupaţie îndelungată a spaţiului nord-dunărean. Kiselev era sigur că ocupaţia militară se va perpetua şi mai departe, pînă cînd marile puteri se vor obişnui într-atît cu această stare de lucruri, încît incorporarea Principatelor Dunărene în Imperiul Rus să treacă neobservată sau să trezească doar unele proteste anemice.

Generalul rus era adînc convins că hotarele naturale ale Imperiului Rus ar fi trebuit să fie pe Dunăre, de aceea el a insistat pe lîngă ţar ca ocupaţia militară să continue cît mai mult. Nicolai I a hotărît însă că se poate şi fără o anexiune formală a Principatelor Dunărene. După natura sa el era un conservator idealist şi a crezut în loialitatea celorlalţi parteneri din Sfînta Alianţă. Chiar şi după înfrîngerea catastrofală a Turciei şi căderea Adrianopolului (ultima citadelă turcească în calea spre Istambul), el nu a cerut de la sultan alte concesii teritoriale decît delta Dunării. Continuare »

PACEA DE LA ADRIANOPOL

După anul 1821, s-ar fi părut că influenţa Rusiei în Principatele Dunărene a scăzut simţitor. Marile puteri i-au permis sultanului să înece în sînge Eteria şi să schimbe elita politică fanariotă din Ţările Româneşti pe una pămînteană. Era clar pentru toţi că Eteria şi pandurii lui Tudor Vladimirescu au fost creaturile Sankt-Petersburgului. Anglia, Franţa şi Austria au jubilat însă prea devreme, deoarece la moment numai Rusia era în stare să intervină efectiv în zonă pentru apărarea principiului legitimităţii proclamat de către Congresul de la Viena din anul 1815.

În anul 1826 a fost încheiat un acord anglo-rus care îi dădea mînă liberă Rusiei în Principatele Dunărene cu condiţia ca aceasta să refuze la pătrundere în Mediterană. Sfînta Alianţă a acceptat ca Rusia să devină arbitrul suprem în regiune, ceea ce i-a permis acesteia să-şi întărească poziţiile la nord de Dunăre. Ţarul rus a acceptat acest rol, sperînd ca în viitor să-şi atingă, totuşi, ţinta rîvnită – Constantinopolul.

După ce Rusia s-a lepădat de eterişti şi de Vladimirescu, ştafeta susţinerii cauzei Greciei a fost preluată de puterile occidentale care în anul 1821 au asistat impasibile la măcelărirea eteriştilor de către turci. După înăbuşirea Eteriei, în presa europeană, ca la comandă, s-a ridicat un val de proteste împotriva atrocităţilor săvîrşite de turci pe pămîntul vechii Elade. Sute de voluntari din toate colţurile Europei şi-au propus serviciile pentru a fi trimişi să lupte de partea grecilor răsculaţi. Pînă şi marele poet englez Charles Bayron şi-a părăsit jilţul comod din camera lorzilor (fiind de provenienţă dintr-o familie de mari nobili ereditari, el avea dreptul să facă parte din această cameră a parlamentului britanic) şi a plecat la Missolonghi-ul răsculat unde şi-a găsit moartea, contractînd o pneumonie. Continuare »

în care florin stuparu continuă arătarea despre cum a început la noi descompunerea programatică a societăţii tradiţionale

Florin Stuparu

(vezi partea V…)

Despre “naţionalismul cosmopolit” al ‘48-ului am mai vorbit şi o voi mai face. E cazul aici să aduc doar o lămurire în privinţa a ceea ce s-a numit “misionarism” paşoptist.

“Mesianismul” patronat de Lamartine, Michelet, Cremieux şi de alţi unşi ai lojilor francmasonice şi ai Alianţei Israelite nu are nimic a face cu naţia, ci este o componentă a “misticii” sociale internaţionaliste, ideologie egală cu ea însăşi, comună tuturor saint-just-ilor, fie ei filosofi ai “luminii”, jacobini, sanchiloţi de toate speţele sau neo-neo-umaniştii care încheie ciclul chiar în momentul istoric pe care îl trăim.

Spune comisarul: Revoluţia de la 1848 este acţia, dezvoltarea şi punerea în lucrare a dreptăţii, a căria fii sunt libertatea, egalitatea şi frăţia, care sunt toate cuprinse în sufragiul universal, şi ale căria arme puternice sunt solidaritatea popolilor, care este frăţia şi egalitatea simţită în toată întinderea ei simţită acum de toată lumea, proclamată pe baricadele Romei, ale Veneţiei, ale Vienii şi-ale Ungariei şi consacrată cu sîngele martirilor ce se varsă pe toată ziua pentru mîntuirea neamului omenesc. (ROS248)

Continuare »

în care florin stuparu continuă arătarea despre cum a început la noi descompunerea programatică a societăţii tradiţionale
Florin Stuparu

[vezi partea IV…]

Profeţii revoluţiei au conştiiinţa acută a eshatonului istoric, al mutaţiei pe care sînt pe cale să o înfăptuiască:

Trăind / într-o epocă de tranziţie, între trecutul care piere şi viitorul care începe a ne luci, pentru noi ideile bătrîne nu mai au nici o putere, şi ideile nouă, credinţă nouă, cei mai mulţi le presimţim. (BAL I/177)

Numai credinţa nezdruncinată a “vizionarilor” întreţine speranţa în victoria finală, de după “armaghedonul” democratic, cînd puterea “demonică” a monarhilor va fi fost în sfîrşit înlăturată şi în locul acestora se va fi instalat idolul libertăţii:

Fiii fărădelegii triumfează în toate părţile şi întemeiază spurcata lor tiranie, scrie Bălcescu la încoronarea lui Napoleon al III-lea, în 1851. Cu toate aceste temeiuri de descurajare, sufletu-mi te slăveşte încă, înzeită Libertate şi deşi oamenii sîngiurilor au învelit cu năframă dulce faţa ta, crede că va veni ziua fericită, ziua izbîndirii, cînd omenirea întreagă se va scula spre a sfîşia acest văl şi duşmanii tăi vor împietri la vederea chipului tău de lumină; atunci nu va mai fi om rob, nici naţie roabă, nici om stăpîn pe altul , nici popor stăpîn pe altul, ci domnia Dreptăţii şi a Frăţiei. Aceste cuvinte ce odată am dat ca deviză naţiei mele vor domni lumea. (BAL IV/29)

Continuare »

în care florin stuparu continuă arătarea despre cum a început la noi descompunerea programatică a societăţii tradiţionale

Florin Stuparu

[vezi partea III…]

Spre deosebire de Franţa catolică, unde Biserica se îndepărtase de credincioşi, şi unde anticlericalismul părea justificat, în ţările româneşti descreştinarea începe printr-o vastă campanie dusă în numele Mîntuitorului.

Din punct de vedere teologic, revoluţia “burgheză” în ansamblu, zborul către viitor, către perfecţie, către Dumnezeu (BAL II/27) reprezintă încercarea sistematică de protestantizare a conştiinţei ortodoxe, de absorbire a credinţei de către acţiunea politică şi socială.

Pervertirea dreptei credinţe, deturnarea sentimentului religios către lume este forma de înşelare demonică poate cea mai pernicioasă, mai distructivă spiritual decît oricare alta, pentru că are aparenţa unui rigorism moral greu de combătut fără riscul de a te plasa în afara “umanităţii”. Protestantismul, de toate nuanţele, începînd de la prima formă, aceea catolică, şi terminînd cu sincretismele actuale, protestantismul ca atitudine aşadar, nu este ateu, ci antihristic, pentru că se foloseşte de un discurs aparent creştin, schimbînd însă referentul: tot ceea ce desemna transcendenţa este răstălmăcit şi întors către imanenţă, ajungîndu-se la panteism şi la cultul omului.

Continuare »

ARMATA ŞI POLIŢIA ÎN PERIOADA FANARIOTĂ

Decăderea militară a Ţărilor Româneşti s-a început cu mult înaintea fanarioţilor. Ultimul domnitor care a mai convocat „oastea mare” [1] a fost Ioan Vodă cel Cumplit. După el, românii, practic, nu au mai purtat războaie de sine stătător. Dimitrie Cantemir, atunci cînd l-a chemat pe Petru I în ţară, promiţîndu-i o susţinere militară masivă, nu a mai fost în stare să strîngă sub steaguri decît cîteva mii de oameni. Totuşi, cel puţin ordinea internă şi paza graniţelor mai era încă înfăptuită de unităţile militare şi poliţieneşti (în măsura în care putem să vorbim despre aşa ceva în secolele XVII-XVIII – n. a.).După instaurarea regimului fanariot, Muntenia şi Moldova nu mai pot avea armată şi forţe poliţieneşti proprii. În locul lor, domnitorii fanarioţi aveau la dispoziţie „poterele de arnăuţi”: mici detaşamente de gardă personală alcătuite din lefegii (mercenari) albanezi care mai îndeplineau şi funcţii poliţieneşti. Apărarea (la fel ca şi relaţiile externe) a devenit o prerogativă a Porţii. Graniţele Ţărilor Româneşti au fost „împănate” cu raiale turceşti Hotin, Bender (Tighina), Akkerman (Cetatea Albă), Chilia, Izmail, Brăila, Giurgiu şi Turnu-Severin). Ele nu numai că erau avanposturi militare turceşti în afara hotarelor Imperiului Otoman, dar serveau şi în calitate de puncte de sprijin cu ajutorul cărora acesta ţinea sub control Ţările Româneşti.

Regiunile limitrofe de stepă (Edisan (Bugo-Nistria), Bugeac (Basarabia propriu-zisă) şi Dobrogea) au fost cedate pentru pază şi patrulare (dar şi pentru a trăi acolo) tătarilor nohai. Aceştia săvîrşeau, din ordinul sultanului (dar, de cele mai dese ori din proprie iniţiativă), raiduri de represalii şi de jaf în adîncul Ţărilor Româneşti care, fiind private de dreptul la apărare, erau o pradă uşoară pentru ciambulurile tătărăşti.

Continuare »

unde veţi întîlni un lucru uimitor: revoluţia paşoptistă are o cu totul altă poveste şi semnificaţii diametral opuse decît cele cunoscute şi acceptate actualmente de istoria românească oficială; toate acestea şi multe altele le arată mai jos

[vezi partea II...]

Încercările de parodiere a „marii revoluţii” începuseră în anii ‘20 prin proiectul din Constituţia cărvunărească a lui Ioniţă Tăutu, pe care Lovinescu l-a socotit adevăratul act politic al revoluţiei franceze de la noi, legătura dintre ideile cărvunarilor şi acelea ale revoluţiei franceze fiind evidentă pentru oricine compară unele articole ale proiectului cu Declaraţia drepturilor omului.(MAN/169).

Pînă la 1848 acestui proiect i-au urmat alte manifeste, dintre care mă voi opri la două dintre ele, din 1840, care mi se par semnificative pentru toată istoria românească viitoare. Este vorba de binecunoscuta Introducţie a Daciei literare şi de Constituţia elaborată de societatea secretă condusă de Mitiţă Filipescu, program al încercării de lovitură de stat pentru care va fi închis (la mănăstire!) şi minorul Nicolae Bălcescu, ce îşi va face astfel intrarea în istorie.Introducţia este prezentată peste tot ca program al paşoptismului şi al romantismului românesc, fiind văzută pînă astăzi ca reper al curentului „autohtonist”. Să vedem în ce măsură aceste locuri comune ale manualelor şcolare sînt şi adevărate.

În primul rînd, documentul fondator al Daciei literare este doar o parte a programului paşoptist, şi anume aceea culturală, singura ce putea trece de cenzura regulamentară. Pentru a obţine un program complet trebuie adăugată jumătatea politică, proiectul de constituţie al conspiratorilor din rîndul cărora, în acelaşi număr al revistei, Gr. Alexandrescu publica poemul 1840.

Constituţia „societăţii” lui Mitiţă Filipescu prevedea egalitatea tuturor cetăţenilor, desfiinţarea rangurilor şi a privilegiilor, libertatea persoanei, armată revoluţionară, toate într-un sistem republican-democratic. Preluarea puterii urma să se producă printr-o răscoală susţinută militar.

Continuare »

Trimiteti un text / Comentati »

27/12/2006

FANARIOTII - VI

Clasat in:

• Istorie alternativă

— @ 4:55 pm

REDUCEREA AUTONOMIEI EXTERNE A ŢĂRILOR ROMÂNEŞTI

[partea V...]

Prin capitulaţiile încheiate cu sultanii în secolele XVI-XVII, domnitorii Ţărilor Româneşti aveau o deplină libertate în relaţiile lor cu celelalte state cu condiţia ca acestea să nu aducă prejudicii Porţii Otomane. Domnitorii români însă de fiecare dată cînd se ivea vreo ocazie potrivită, se raliau la diferite blocuri şi alianţe antiotomane în speranţa că acestea îi vor ajuta să scape de jugul turcesc.

Ţările Româneşti nu mai puteau să promoveze o politică externă de sine stătătoare atît în plan politic, cît şi comercial. Acest domeniu a devenit un apanaj al Porţii Otomane. Pentru a nu permite posibilitatea de „hiclenie” (trădare) din partea domnitorilor, aceştia nu numai că erau nevoiţi să-şi lase un fiu în calitate de ostatic la Istambul, dar nu aveau voie să părăsească hotarele ţării. Această interdicţie se referea şi la ceilalţi locuitori ai Ţărilor Româneşti (în primul rînd – boierilor, căci anume ei erau dispuşi şi aveau posibilitate să uneltească împotriva stăpînirii otomane). Interdicţiile cu pricina nu i-au împiedicat pe aceştia să treacă în masă de partea inamicului în timpul operaţiilor militare care au avut loc pe teritoriul Ţărilor Româneşti.

Acest fapt s-a făcut observat chiar de la începutul domniilor fanariote, cînd boierii munteni, ostili lui Nicolae Mavrocordat, au trecut de partea austriecilor, iar domnitorul a fost dus în prizonierat în anul 1716 de către aceştia în Transilvania. El a fost eliberat abia după încheierea păcii de la Passarowitz din anul 1718, dar cu preţul cedării Olteniei Habsburgilor. Acelaşi lucru s-a petrecut şi în Ţara Moldovei cu ocazia războiului ruso-turc din anii 1736-1739, cînd generalul rus Munich a fost întîmpinat cu mare fast de către o deputăţie alcătuită din 11 feţe bisericeşti în frunte cu mitropolitul Antonie şi 11mari boieri conduşi de Sandu Sturdza. Munich i-a silit pe aceştia, sub ameninţarea că va pune pe foc Ieşii, să semneze un tratat înrobitor.

Continuare »

Trimiteti un text / Comentati »

21/12/2006

REVOLUŢIE, NAŢIONALISM, RURALITATE. 1848 ÎN PRINCIPATELE ROMÂNE – II

Clasat in:

• Istorie alternativă

— @ 12:11 pm

unde veţi întîlni un lucru uimitor: revoluţia paşoptistă are o cu totul altă poveste şi semnificaţii diametral opuse decît cele cunoscute şi acceptate actualmente de istoria românească oficială; toate acestea şi multe altele le arată mai jos

[partea I...]

Erodarea tradiţiei începuse, ca în toată Europa, încă din secolul 17, şi chiar mai înainte. Cauza directă a fost falimentul Imperiului Otoman care a antrenat, firesc, pe acela al hinterland-ului. Transformarea spre lumea modernă, în secolul 16, s-a produs sub presiunea unui factor extern, dominaţia otomană, care, prin exigenţele ei economice, a supus ţărănimea la o povară mult peste puterile ei. Obişnuiţi cu un schimb elementar de produse, lipsită de lichidităţi monetare, ţărănimea s-a găsit dezarmată faţă de asaltul fiscal al statului pentru plata tributului. (IOR 2/424).

Apăsarea pe care uriaşul în agonie o exercita asupra popoarelor pe care le exploata era imensă, principatele ajungînd la un moment dat să întreţină singure întreaga împărăţie. Situaţia aceasta a dus la alterarea structurii sociale, care era una funcţională, după formula încetăţenită de Dumezil: oratores, bellatores, laboratores categorii la care se adaugă, acea supraordonată a monarhului autocrat, în cazul nostru domnul.

Începînd cu domnul, care recunoaşte pe vecinul de la sud stăpîn şi e înzestrat de acesta cu o putere aproape deplină asupra supuşilor săi, şi pînă jos la ţăran, care la început plăteşte noile dări cu rodul muncii, apoi cu trupul şi cu demnitatea şi libertatea sa omenească, nimic nu mai seamănă cu trecutul. (IOR 1/355).

Continuare »

Trimiteti un text / Comentati »

SACRIFICAREA TISMANEANĂ A BASARABIEI ŞI BUCOVINEI

Clasat in:

• Celelalte românii
• Istorie alternativă

— @ 10:57 am

„REGIMUL COMUNIST din România a fost ilegitim şi criminal”, a decretat luni în Parlament preşedintele României Traian Băsescu. În baza acestui adevăr incontestabil el ar fi putut decreta fără ezitare că Basarabia şi Bucovina au fost ocupate ilegal de către URSS şi că aceste vechi teritorii aparţin de facto României, iar cetăţenii acestor regiuni istorice româneşti sunt în continuare cetăţeni români.

Cu părere de rău, chiar dacă a fost mai corect şi mult mai demn decât raportul comisiei Tismănenau, preşedintelui României „a uitat” să pomenească despre genocidul comunist din Basarabia şi Bucovina. Or, nimeni nu poate tăgădui că dezastrul comunist al României moderne s-a declanşat realmente în zilele de 26-28 iunie 1940 când sute (poate şi mii, că nimeni nu le-a numărat) de tancuri sovietice au trecut hotarul de stat al regatului românesc (în special pe podul de la Tighina, construit cu voia regelul Carol al II-lea). Discutarea ştiinţifică a dezastrului comunisto-bolşevic românesc nu poate categoric trece peste tratatul nazisto-bolşevic din ziua de 23 august 1939, nici peste faptul că regele Carol al II-lea ştia încă de la finele anului 1939 că Basarabia şi Bucovina vor fi ocupate de URSS, dar a tăcut, aşa cum s-a tăcut mult timp şi despre relaţia prietenească dintre Titulescu, ministrul de externe al României, şi Maxim Litvinenco, ministrul de externe al URSS, sau despre faptul că mişcarea legionară s-a fondat ca mişcare anticomunistă, orientată la începuturi exclusiv împotriva năvalei bolşevice şi a terorismului cominternist.

O cercetare cât de cât serioasă a fenomenului comunismului românesc nu poate trece cu vederea nici crearea RASS Moldoveneşti cu „stoliţa” (capitala) la Balta ca „Piemont românesc”, nici încercarea de a destabiliza politic România prin „revoluţiile populare” de la Tatarbunar şi Hotin în acelaşi an 1924. Nu s-a putut trece cu vederea mai ales faptul că partidul comunist român a creat ilegal până la 26 iunie 1940, pe teritoriul României, nenumărate bande de terorişti şi ucigaşi, pe conştiinţa lor fiind nenumărate crime (vezi Paul Goma, Săptămana Roşie).
Cum a putut, aşadar, să producă pretinsul istoric şi politolog V. Tismăneanu (şi comisia de la Preşidenţia României), un raport despre necesitatea condamnării regimului comunist românesc fără a arăta cauzele bolşevice ale acestui comunism, adevărat genocid şi etnocid, ruperea din teritoriul României a unor ample teritorii cu o populaţie de 3,2 milioane oameni către ziua de 28 iunie 1940, să nu indice oamenii reali care au planificat în exteriorul României (accentuăm lucrul acesta) destabilizarea statului constituţional românesc, modul criminal al introducerii regimului comunist în România şi încercarea lor (nereuşită!!!) de a distruge totalmente statul naţional român?

Continuare »

Trimiteti un text / Comentati »

20/12/2006

FANARIOTII - V

Clasat in:

• Istorie alternativă

— @ 8:12 pm

INSTITUŢIA DOMNIEI ŞI ELITA POLITICĂ (BOIERIMEA)

[partea IV...]

Încă în secolul XVII, instituţia domniei a început să-şi piardă treptat caracterul electivo-ereditar. Învestitura domnitorilor este din ce în ce mai mult uzurpată de Poartă. Sfaturilor boiereşti nu le mai rămînea decît să întărească formal domnitorii numiţi de către sultan printr-un firman. Tronurile Ţărilor Româneşti au devenit literalmente un obiect de mezat: ele erau ocupate de acei care puteau să plătească mai mult. După anul 1711, chiar şi ultimele rămăşiţe ale suveranităţii româneşti în acest domeniu sînt lichidate: sfaturile boiereşti (numite de-acum înainte divanuri) sînt pur şi simplu puse în faţa faptului împlinit fără a mai avea dreptul măcar să contrasemneze formal hotărîrea luată de sultan.

Mituirea factorilor de decizie de la Istambul (sultanul, valide-hanum[i], marele vizir[ii], haremul[iii], eunucii, dragomanii[iv] şi paşalele[v]) a devenit o practică nu numai obişnuită, dar şi obligatorie. Numai fanarioţii foarte bogaţi puteau să-şi permită luxul de a suporta uriaşele cheltuieli legate de cumpărarea acestei funcţii. Prin urmare nu este de mirare că tronurile Ţărilor Româneşti au ajuns fieful cîtorva familii de oligarhi din Fanar care s-au transformat în adevărate dinastii (Ghiculeştii, Mavrocordaţii, Racoviţeştii, Callimachi, Mavrogheni, Moruzii, Şuţu, Hangerli şi Ipsilanti). Sumele cheltuite de către pretendenţii la tron erau pe de-a dreptul astronomice, atingînd cifra de 2000-4000 de pungi (circa 1.000 000-2.000.000 de lei-aur).

Pentru a face faţă unor asemenea cheltuieli, domnitorii fanarioţi procedau la mărirea numărului impozitelor şi a cuantumului lor în numerar. Întrucît boierii şi clerul erau scutiţi de plata acestora, tot greul a apăsat asupra ţăranilor şi meşteşugarilor. Perceperea dărilor era încredinţată rudelor şi oamenilor de încredere din anturajul domnitorilor. Aceştia dădeau dovadă de abuzuri şi samavolnicii nemaivăzute.

Continuare »

Trimiteti un text / Comentati »

Pagina urmatoare »

0.544 || Powered by AlterMedia