Kosovo a făcut să explodeze din nou liniştea în Balcani după o perioadă de nouă ani de relativă acalmie. Din păcate, după cum au demonstrat evenimentele actuale, aceasta fost liniştea înainte de furtună. De fapt, numai cei naivi au putut să creadă asigurărilor date Serbiei de NATO în anul 1999 că suveranitatea ei asupra ţinutului Kosovo-Metohia va fi păstrată. Totuşi, cele întîmplate astăzi au surprins neplăcut o mare parte din ţările de pe glob. După ocuparea regiunii de trupele NATO (aşa zisele trupe KFOR), toţi credeau că, pur şi simplu, a mai apărut încă un conflict îngheţat ca atîtea altele care s-au ivit pe glob ca ciupercile după ploaie în perioada de după desfiinţarea sistemului geopolitic mondial bipolar ca urmare a destrămării URSS şi a Iugoslaviei.

Realitatea a fost, însă, cu mult mai crudă. Occidentul şi în primul rînd SUA au hotărît să dea pe exemplul Serbiei o lecţie de învăţătură pe viitor tuturor acelor state care vor îndrăzni să nu asculte de ordinele venite de la Washington. Ţările Europei Apusene nu ar trebui să se înşele în această privinţă, căci şi ele sînt vizate, poate într-o măsură şi mai mare decît cele din Europa Răsăriteană. Sîrbii au fost mai întîi eliminaţi din Croaţia (republica sîrbă Kraina şi Slavonia) şi marginalizaţi în Bosnia şi Herţegovina (acordurile de la Dayton din anul 1995). A urmat provocarea separatistă a albanezilor din Kosovo şi reacţia în forţă a Belgradului. Albanezii kosovari ameninţaţi, chipurile, de pericolul unui genocid din partea sîrbilor, au părăsit în masă regiunea, retrăgîndu-se în Macedonia şi Albania.

Ulterior s-a dovedit că mai mulţi albanezi şi-au pierdut viaţa în urma bombardamentelor NATO, decît în confruntările cu forţele de ordine şi armata sîrbă. În al doilea rînd, majoritatea albanezilor care şi-au părăsit  căminele au făcut-o de bună voie şi intenţionat, pentru a da posibilitate presei de buzunar a Washingtonului să-i învinuiască pe sîrbi de aplicarea politicii de genocid, „epurări etnice” şi deportări forţate. Continuare »

În articolul precedent am încercat să analizăm punctul de vedere al doctorului habilitat Alexandru Burian asupra unor probleme care se refereau la istoria românilor în general şi a Republicii Moldova – în special. Din păcate, însă, şi în această situaţie ne-am convins că, vorba Eclesiastului, nimic nu este nou sub soare. În escapadele sale istorice, dl Burian (în calitate de absolvent şi al facultăţii respective – n. a.).nu a făcut altceva decît să repete vechile şabloane şi slogane sovietice, false pînă în măduva oaselor. „Argumentele” burian-oase vin şi ele în sprijinul teoriei aberante a celor două popoare şi limbi est-romanice (se are în vedere poporul şi limba română şi, respectiv, „poporul” şi limba „moldovenească” – n. a.).

(vezi epizodul VI…)

Pentru a părea mai convingător şi „obiectiv”, dl Burian (fiind şi preşedinte al Asociaţiei de Drept Internaţional din Republica Moldova – n. a.) a făcut uz şi de cazuistică juridică. După părerea dumnealui, actul Marii Uniri de la 1918 ar fi fost o încălcare a normelor dreptului internaţional, iar porcăria din anul 1940 – un triumf al ordinii de drept.

ADEVĂRUL DESPRE SFATUL ŢĂRII ŞI PLEBISCIT

În anul 1924, un emigrant rus, care a preferat să rămînă anonim, a publicat la Berlin o lucrare întitulată „Istoriceskaia pravda po Bessarabskomu voprosu”(„Adevărul istoric în chestiunea Basarabiei”). Mai mult ca sigur că acest emigrant nu a avut titlu de doctor habilitat şi nici nu a fost specialist cu renume mondial în materie de drept internaţional, dar, să cităm cele scrise de el privitor la reprezentativitatea şi legitimitatea „Sfatului Ţării” şi la renumita problemă a plebiscitului propus de către Rusia sovietică (invocate în calitate de argumente „imbatabile” de către A. Burian): Continuare »

POŢI SĂ ROSTEŞTI DE UN MILION DE ORI HALVIŢĂ, DE LA ACEASTA, DULCE ÎN GURĂ NU SE FACE!

(vezi epizodul V…)

Dl Burian vede principala greşeală politică pe care a comis-o conducerea de atunci a Moldovei a fost aceea că în anul 1991 nimeni nu a formulat ideea cu caracter civic general care ar uni societatea şi statul: toţi cei care trăiesc în Moldova sînt moldoveni, deoarece toţi sînt cetăţeni ai Moldovei, deşi toţi au origini etnice diferite”. „Deja vue!” [1], dle doctor habilitat! Oare în „Regatul Coroanei Sfîntului Ştefan” (denumirea Ungariei în cadrul monarhiei dualiste austro-ungare – n. a.), nu toţi locuitorii ei alolingvi au fost declaraţi „maghiari vorbitori de alte limbi”? Benito Mussollini în Italia interbelică declarase şi el că în ţara sa nu mai sînt italieni, germani, evrei, albanezi, burghezi sau muncitori, ci numai italieni! S-a schimbat oare ceva de la aceasta? „Ungaria Milenară” s-a redus în dimensiuni aproape de trei ori, fiind părăsită de către „fraţii mai mici” vorbitori ai altor limbi, iar Italia a avut probleme nu numai cu iredentismul germanilor din Tirolul de Sud, dar şi cu separatismul confraţilor de limbă (drept că vorbitori ai altui dialect) din Sicilia.

Un punct cam nevralgic pentru dl Burian este cel al „ideii naţionale moldoveneşti”. El susţine că „…din momentul proclamării Republicii Moldova, nimeni nu a formulat ideea cu caracter civic general care ar uni societatea şi statul: toţi cei care trăiesc în Moldova sînt moldoveni, deoarece toţi sînt cetăţeni ai Moldovei, deşi toţi au origini etnice diferite”. Laurii în acest domeniu ai Marii Revoluţii Franceze se vede că nu-i dau pace dlui doctor-habilitat. Dar, dacă îmi permiteţi să întreb, care ar fi acel ţel „luminos şi înălţător” care i-ar uni pe toţi şi l-ar face pe un găgăuz, bulgar, rus sau ucrainean de prin părţile noastre să afirme, precum odată marele Napoleon: „Eu, mai întîi sînt francez şi pe urmă corsican!!!” (deşi şi acesta a făcut-o mai mult din considerente egoiste, dictate de interese politice legate de lupta pentru putere, decît dintr-o chemare a inimii, căci iniţial Napoleon a fost partizanul independenţei Corsicii de Franţa). La noi ar suna al naibii de hazliu să-l auzi pe unul dintre acei enumeraţi mai sus (Klimenko, Formuzal, Reidman etc.), zicînd, de pildă: „Ia mai lăsaţi-mă în pace Domnilor cu Rusia (respectiv Israel) voastră căci eu mi-s moldovean!”. Continuare »

Pene de curent, coruptie, mafii. Cum se poate construi un stat pe aceasta ”gaura neagra” a Balcanilor care este Kosovo?, se întreaba ziarul elvetian de limba franceza[1] Le Temps.

In Kosovo, electricitatea este un barometru al confuziei. La intrarea în Pristina, centrala termica ”Kosovo A” simbolizeaza tot ceea ce provincia ar dori sa uite înainte de a obtine independenta: mostenirea Iugoslaviei socialiste ca bijuterie energetica a acesteia; oprimarea anilor Milosevic care a determinat NATO, la începutul lui 1999, sa bombardeze infrastructurile provinciei, pentru a o elibera de menghina sârbilor; si risipa financiara a ultimului deceniu, caracterizata printr-un aflux de trupe si capitaluri straine, dar si print-o coruptie generalizata si o cârpeala politico-economica dezastruoasa.

Lazer Krasniski, fostul director al KEC - Kosovo Energy Corporation - a tinut registrul acestei risipe, pastrata sub tacere de o comunitate internationala constrânsa, de la punerea sub tutela ONU, în iunie 1999, sa se eschiveze de la lucrurile cele mai presante si sa închida ochii asupra derivelor, comenteaza le Temps.

Reteaua electrica a fost conceputa la scara nationala a fostei Iugoslavii, care a cunoscut însa, cu începere din 1989, din cauza betiei nationaliste a lui Slobodan Milosevic, convulsiile politice ale Balcanilor. Instalatii furate, reparate, abandonate. Penele de curent sunt o garnitura inerenta a tuturor razboaielor. La aproape 9 ani de la punerea în aplicare a salvarii internationale a Kosovo, ele au devenit endemice, aruncând cartiere întregi din Pristina în întuneric, în timp ce generatoare puternice si zgomotoase ilumineaza instalatiile KFOR - forta NATO - si MINUK - autoritatea civila a ONU. Continuare »

SFATUL ŢĂRII, UNIREA ŞI OCUPAŢIA SOVIETICĂ

(vezi epizodul IV…)

D- Burian critică cu vehemenţă şi Sfatul Ţării care a cerut unirea cu Ţara, sub motiv, că vedeţi dumneavoastră, el nu ar fi avut legitimitatea deplină, fiind un organ provizoriu al puterii numit de „reprezentanţii soldaţilor, muncitorilor şi ţăranilor”, care nu au fost aleşi, ci s-au autoproclamat. Totul, însă, se cunoaşte prin comparaţie: în acest organ al puterii de stat al Basarabiei erau reprezentate destul de proporţional nu numai toate păturile sociale (şi nu doar „ţăranii, muncitorii şi soldaţii”, precum în Rusia sovietică – n. a.), dar şi etniile şi partidele politice din regiune.

În acelaşi timp, majoritatea absolută a CC al Partidului Comunist (al bolşevicilor) din Rusia care, de fapt, deţinea puterea reală în Rusia Sovietică, era alcătuită din evrei şi alţi minoritari naţionali. Unicul reprezentant al naţiunii titulare era V. Molotov! În Comitetul Executiv Central al Sovietului din Petrograd (organ similar cu Sfatul Ţării) erau reprezentate numai partidul bolşevicilor şi cel al eserilor de stînga (interzişi şi ei în anul 1918 – n. a.). Cît despre reprezentarea altor pături sociale în afară de „clasele exploatate” – nici vorbă!

Prin contrast cu Unirea, mîrşăvia din anul 1940 este calificată de către Burian drept o „înţelegere” şi „tranzacţie legitimă”. Chiar dacă ar fi să lăsăm  la o parte emoţiile şi atunci se vede de la o poştă că a fost un act de şantaj şi jaf la drumul mare. În primul rînd, este vorba de protocolul adiţional secret al pactului Ribbentrop-Molotov prin care el a fost pus la cale, sau poate că şi acesta se afla „în concordanţă cu dreptul internaţional” (este o „înţelegere” şi aceasta, nu?)? Continuare »

 „PACTA SUNT SERVANDA” – PRINCIPIUL DE BAZĂ AL DREPTULUI INTERNAŢIONAL

(vezi epizodul III…)

Domnul Burian este certat nu numai cu logica, dar şi cu istoria (deşi, după cum am mai menţionat, a a făcut şi facultatea respectivă a USM). Astfel, la pagina 339, dumnealui afirmă că Basarabia în anul 1918 nu a fost transmisă României în corespundere cu normele dreptului internaţional. Or, după părerea preşedintelui Asociaţiei de Drept Internaţional din Republica Moldova (alias – A. Burian), ar fi fost necesară:

-    O înţelegere între aceste state (se are în vedere Rusia Sovietică şi România Regală – n. a.) referitoare la transmiterea teritoriilor respective.

-    Voinţa clar exprimată a populaţiei care trăieşte pe teritoriul dat obţinută prin plebiscit (referendum).

Această situaţie aminteşte de dezbaterile din  fostul Soviet Suprem al fostei Uniuni Sovietice pe marginea Protocolului Adiţional Secret al pactului Ribbentrop-Molotov din anul 1990. Imediat după adoptarea rezoluţiei care recunoştea drept autentic acest act criminal (pînă atunci istoriografia sovietică susţinea că este vorba de un fals grosolan – n. a.), delegaţia RSS Estone a părăsit sala de şedinţe, declarînd că Estonia iese din componenţa Uniunii Sovietice: M. S. Gorbaciov le-a strigat din urmă: „Tovarăşi, dacă este vorba de divorţ, atunci ar trebui să o facem în mod civilizat!”. Estonienii au răspuns: „Dacă nu a fost încheierea căsătoriei, atunci nici de divorţ nu poate fi vorba!”.

Se impune logic următoarea întrebare: În anul 1812 a fost oare vorba de vre-o înţelegere între Ţara Moldovei şi Rusia, atunci cînd aproape o treime din teritoriul ei a fost „transmis” Imperiului Rus sau, poate, s-a petrecut un referendum în rîndurile populaţiei băştinaşe privitor la această „transmitere”? Imperiul Otoman, în calitate de putere suzerană, nu a fost în drept să cedeze Rusiei teritoriul statului său vasal, teritoriu al cărei integritate se obliga să o apere.

Continuare »

NU POŢI SĂ FII UN PIC GRAVIDĂ: ORI EŞTI – ORI NU EŞTI! (V. I. Lenin)

[vezi epizusul precedent…]

Autorul face partizanat prorus ieften de tot, jonglînd cu termenii istorico-politici, compromiţînd lamentabil preferinţele sale proruseşti şi Rusia totodată. Se cunoaşte că dl Burian a făcut şi facultatea de drept, căci frazele sale sînt pe cît se poate de lunecoase şi ambigue. El se fereşte a spune lucrurilor pe nume, deşi, făcînd atîtea facultăţi şi avînd acces direct la izvoare, era imposibil să nu cunoască adevărul. Dl Burian afirmă că „…lupta dintre marile puteri de-a lungul secolelor XVIII-XIX a avut ca urmare dezmembrarea Principatului Moldovei în trei părţi: în anul 1775 Moldova de Nord (Bucovina) a fost cucerită de Imperiul Austriac, în 1812 Moldova de Est (Bassarabia) a fost cucerită de Imperiul Rus, Moldova de Vest (Moldova dintre Prut şi Carpaţii Orientali) a rămas în continuare sub suzeranitatea Imperiului Otoman”[1].

În anul 1775 Moldova de Nord (pe atunci încă „Ţara Şepeniţului” şi nu „Bucovina”, căci aşa au numit-o mai tîrziu austriecii – n. a.) a fost ocupată (şi nu cucerită) de către austrieci cu concursul trădător al Imperiului Rus. Oare dl Burian nu ştie că prin tratatul de la Kuciuk-Kainargi din anul 1774, Rusia garanta integritatea teritorială a Ţărilor Româneşti (inclusiv a Moldovei)? În anul 1812, Rusia, încălcînd de această dată ea însăşi obligaţiile luate, a răşluit de la Moldova ţinutul dintre Prut şi Nistru.

Despre cucerire nici nu poate fi vorba! Se cucereşte un teritoriu de la o ţară cu care o alta s-a aflat în stare de război. Cînd Rusia a purtat război cu Principatul Moldovei? Sau, poate, este vorba numai de raialele turceşti din Basarabia? Ce facem atunci cu tratatul de la Luţk din anul 1711 prin care Rusia le recunoştea ca teritoriu al Moldovei şi se obliga să o ajute să şi le restituie (declaraţii de acest gen au fost făcute şi mai tîrziu)? Şi, apoi, aceste raiale nu alcătuiau decît o treime din teritoriul regiunii răpite. Cu atît mai mult cu cît în Manifestul ţarului din anul 1806 s-a declarat că scopul armatei ruse a fost doar de a-i restabili pe tron pe domnitorii maziliţi de sultan. Despre careva pretenţii teritoriale nu s-a pomenit nimic. Continuare »

„TOŢI MERG CU DREPTUL, NUMAI EU - CU STÎNGUL!”

(frază rostită de celebrul dictator african din Republica Malawi (ţară situată în sudul Africii,) Hastings Kamuzu Banda care s-a autoîntitulat, „Preşedinte pe viaţă” şi „Ngwazi” (în traducere din limba bantu – „leul naţiunii”)

[vezi epizusul precedent...]

La pagina 337, autorul „primului manual de geopolitică din Republica Moldova” dă „lovitura de graţie” românismului, afirmînd că: „…Abia din acest moment, din anul 1862, încep să circule termenii „român”, popor român”naţiune română”, limbă română etc., dar nu din perioada preistorică, cum afirmă unii „savanţi” români şi moldoveni”.

Păcat că vechii cronicari moldoveni (secolele XVI-XVIII – Gr. Ureche, M. Costin, I. Neculce, N. Costin ş.a.), mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei (secolul XVII), guvernatorii ruşi ai Basarabiei (secolul XIX-1917), clasicii literaturii româneşti originari din Moldova (Eminescu, Alecsandri, Alecu Russo şi mulţi alţii) sau „părintele-fondator” al RASS Moldoveneşti, Gr. I. Kotovski („Scrisoarea grupului de iniţiativă”) nu au citit aceste paginii pline de patos patriotic. Poate, atunci nu aveau să mai vorbească despre LIMBA ROMÂNĂ ca despre unica limbă vorbită de locuitorii autohtoni în spaţiul dintre Carpaţi şi Bugul de Sud şi nu mai pomeneau despre moldoveni, munteni şi ardeleni ca despre un singur popor –cel ROMÂN.

Academicianul rus L. S. Berg (1876-1950), originar din localităţile moldoveneşti din Bugo-Nistria (Ananiev – Nani), în studiul „Êðàòêèå ñâåäåíèÿ î ïëåìåíàõ, íàñåëÿþùèõú Áåññàðàáñêóþ ãóáåðíèþ” („Informaţii privind etniile ce populează gubernia Basarabia”) inclus în lucrarea „Áåññàðàáèÿ. Ñòðàíà – ëþäè – õîçÿéñòâî” (Basarabia. Ţara – oamenii – economia”), s-a exprimat univoc atunci cînd a fost vorba despre limba şi naţionalitatea populaţiei autohtone. El scria: „Moldovenii sînt românii care locuiesc în Moldova, Basarabia şi în guberniile Podolsk şi Herson, într-un număr nu prea mare locuiesc şi în gubernia Ekaterinoslav” [1]. Generalul rus A. N. Kuropatkin, scria şi el în anul 1910: „Poporul român din Basarabia, anexată acum o sută de ani, trăieşte şi astăzi izolat, la mare distanţă de populaţia rusă” [2]. Continuare »

LIMBA NOASTRĂ-I O COMOARĂ, LIMBA VECHILOR CAZANII CARE-O STRÎMBĂ ŞI O STRICĂ PE LA VETRE MITOCANII

În prima parte a articolului consacrat manualului „Geopolitica lumii contemporane”, pe care îl datorăm penei doctorului habilitat Alexandru Burian, am vorbit despre faptul că autorul , pur şi simplu, a tradus mecanic pagini întregi din autorii ruşi Gadjiev şi Nartov. Lipsa neştirbită a unor idei originale sau măcar a unei atitudini critice faţă de izvoarele din care „s-a inspirat” dumnealui, ne-a făcut să ne limităm doar la analiza unor exemple de erori pe lîngă care un istoric de rangul dumnealui nu putea să treacă fără a lăsa vreo observaţie. Burian, însă, nu a reacţionat la ele nicidecum, ceea ce dovedeşte că cele nouă capitole ale manualului consacrate problemelor generale ale geopoliticii nu sînt decît o compilaţie ordinară a cărei alcătuire nu necesită un titlu ştiinţific.

Cu toate acestea, credem că autorul mai bine făcea dacă se limita numai la problemele date, căci ceea ce a urmat nu se înscrie nu numai în limitele adevărului istoric, dar nici măcar în cele ale bunului simţ. Este vorba, desigur, despre locul Republicii Moldova în geopolitica mondială. Se creează impresia că paginile cu pricina au fost scrise prin anii şaptezeci ai secolului trecut în plină „înflorire a naţiunii sovietice socialiste moldoveneşti” şi nu la începutul mileniului III.

Stupoarea provocată de faptul cum de a ieşit la lumina tiparului o asemenea „operă” dispare atunci cînd citim cu atenţie foaia de titlu din care aflăm că ea a fost aprobată de către Senatul Academiei de Administrare Publică. Este foarte semnificativ şi faptul că în calitate de recenzenţi dl Burian şi-a ales doctori în drept şi ştiinţe istorice de la Academia naţională de Drept din Odesa. Desigur, în Republica Moldova s-ar fi găsit „specialişti în materie”, precum patriotarzii de genul lui Stati, Sprînceană, Nazaria sau „istoricul-lăutar” cu mandat parlamentar, V. Stepaniuc. În asemenea caz, însă, credem că puţini ar fi fost aceia care ar fi luat în serios o asemenea „operă”. Mai poate fi la mijloc şi problema concurenţei: sus-numiţii pretind la întîietate în materie de „moldovenism”, iar concurentul şi în Africa tot concurent rămîne. Oricum ar fi, dar ne-am pomenit cu o nouă culegere de enormităţi. Continuare »

STATELE-TAMPON ŞI NU PREA… TAMPON

(vezi epizodul precedent…)

Trezesc îndoieli şi următoarele pasaje, cu referire la statele-tampon: „Asemenea puncte în Europa au fost, din cele mai vechi timpuri, regiunile situate în zonele cursului inferior al Rheinului şi în defileurile elveţiene. Devine, astfel, clar rolul Elveţiei, Olandei, mai tîrziu al Belgiei care au împiedicat trecerea liberă dintre Germania şi Franţa.” [15] şi: „Un asemenea tip de rivalitate (se are în vedere rivalitatea frontală) nu numai că poate duce la crearea unor state-tampon (Finlanda, Austria, Iugoslavia), dar şi la separare în adevăratul sens al cuvîntului a unor state întregi (Germania, Coreea, Vietnam)”[16].

Dacă am răsfoi cu atenţie paginile de istorie ale ţărilor calificate mai sus ca „state-tampon”, atunci am vedea că majoritatea dintre ele au luat fiinţă atunci, cînd lumea nu avea habar de geopolitică şi, în genere, de stat. Cantoanele alpine Schwyz, Uri şi Unterwalden s-au unit într-o confederaţie pentru a-i alunga pe seniorii din casa de Habsburg (în anul 1291), dar nu pentru a-i împiedica pe nemţi şi francezi să „contacteze” unii cu alţii.

Ciracii lui Wilchelm Thell nu au avut nevoie de ajutorul nimănui pentru a-i alunga pe Habsburgi din castelele lor dinastice[17]. Infanteria elveţiană (alcătuită din ţărani şi ciobeni), pentru neîntrecutele sale calităţi de luptă, era căutată de către toţi monarhii Europei medievale. Astfel, în anul 1792, cei 700 de mercenari elveţieni din garda regală l-au apărat pînă la ultimul om pe regele Ludovic XVI de gloata lepădăturilor pariziene (să am pardon, dle Burian, am vrut să zic: „de furia şi dreapta indignare revoluţionară a maselor largi de oameni ai muncii din Paris”) care au luat cu asalt palatul regal Tuilleries.

Continuare »

TRADUCERE MECANICĂ?

(vezi partea I…)

Dl Burian nici măcar nu a încercat să aibă o atitudine cît de cît critică faţă de unele inepţii expuse de „clasici”. Să fie aceasta o reminescenţă a timpurilor cînd a schimba măcar un cuvînt sau a face vreo observaţie în textele celor trei „apostoli” ai comunismului ştiinţific (Marx, Engels şi Lenin) era egalată cu „laise-majestas”[12] şi prompt pedepsită? Autorul (sau, poate, mai bine zis - traducătorul?) a expus totul pînă la ultima virgulă fără să facă măcar vreo remarcă.

Astfel, la p. 179 al manualului, putem citi: „…Occidentul, în ansamblu şi SUA, în special, au demonstrat că posibilităţile lor sînt limitate, nefiind în stare să-l învingă pe Hussein” şi că „Se impune concluzia că cineva subapreciază tributul pe care conducătorii lumii în curs de dezvoltare ar fi gata să-l plătească, apărîndu-şi independenţa”. Se creează impresia că autorul s-a inspirat direct din ziarele irakiene ale timpului. Acestea calificau „modest” retragerea americană din Irak după „Furtuna în deşert” drept: „Mama tuturor victoriilor” (deşi, această „victorie” irakiană s-ar fi putut întitula la fel ca şi un capitol din nemuritorul roman „Peripeţiile bravului soldat Şvejk” al lui Jaroslav Haşek: „…Şi iar bătuţi măr sub semnul gloriei!”).

Să admitem că manualul este deja cam vechi şi autorul nu a avut de unde să cunoască soarta lui Saddam după cel de-al II-lea Război din Golf, dar un adevărat geopolitician şi analist trebuia să ştie, că:

Continuare »

DESPRE CINE ŞI CUM FACE GEOPOLITICĂ ÎN BASARABIA NOASTRĂ SAUDITĂ

În spaţiul ex-sovietic geopolitica a fost recunoscută drept ştiinţă abia către sfîrşitul anilor 80 ai secolului trecut. Prin urmare, ea este încă un obiect nou şi puţin studiat. Vinovat de această stare de lucruri a fost regimul comunist sovietic care a declarat geopolitica drept o ştiinţă fascistă, rasistă şi reacţionară. Ea s-a făcut vinovată de faptul că Hitler iubea să opereze cu termeni geopolitici împrumutaţi de la părinţii şcolii geopolitice germane Haushoffer, Kjellen şi Ratzel[1]. Teoria lui Lenin despre partinitatea literaturii s-a răsfrînt şi asupra ştiinţei[2]. În consecinţă, Uniunea Sovietică a rămas la nivelul epocii de piatră în aşa domenii precum: genetica şi geopolitica ş. a.

Dat fiind faptul că geopolitica către anii nouăzeci ai secolului trecut era o adevărată „terra incognita” [3] pentru ştiinţa sovietică, în ea s-au grăbit să-şi facă un nume toţi cui nu i-a fost lene: de la politicaştrii liberaşti - pînă la comentatorii şi gazetăraşii de mahala. Această ţelină s-a dovedit a fi deosebit de fertilă pentru foştii secretari de partid şi secretari ai „veşnic tînărului” komsomol. Acestora în şcolile de partid li se aduceau la cunoştinţă noţiunile geopolitice elementare, pornind de la maxima: „Pentru a-l învinge pe duşman, trebuie să-i cunoşti armele!”. Nici unul dintre ei, însă, aşa şi nu a căpătat cunoştinţe în domeniu[4], deoarece accesul la izvoare era permis numai unui cerc foarte restrîns de funcţionari superiori ai KGB-ului.

O situaţie cu mult mai complicată s-a creat la periferiile naţionale ale fostului imperiu sovietic, unde chiar şi kaghebiştii locali nu prea au fost iniţiaţi în ale geopoliticii. În faţa „geopoliticienilor” nou-născuţi de pe malurile Bîcului a apărut o problemă: cum să-şi facă un nume în această ştiinţă, dacă la capitolul „cunoştinţe” situaţia era mai mult decît catastrofală? Soluţia a fost găsită foarte repede: compilaţia şi plagiatul. În trecutul sovietic nu prea depărtat la aceste metode au apelat aproape toţi „doctorii” şi „candidaţii” în „ştiinţele” marxist-leniniste (deveniţi peste noapte „politologi”, „analişti politici” şi „geopoliticieni”). Cu atît mai mult, că era de unde de ales: Kjellen, Haushoffer, Mahan, Spykman, Vidale de la Blache, Huntington, Brzezinski, Gumiliov, Danilevski, Saviţki, Dughin, Nartov etc, etc.

Continuare »