Kosovo a făcut să explodeze din nou liniştea în Balcani după o perioadă de nouă ani de relativă acalmie. Din păcate, după cum au demonstrat evenimentele actuale, aceasta fost liniştea înainte de furtună. De fapt, numai cei naivi au putut să creadă asigurărilor date Serbiei de NATO în anul 1999 că suveranitatea ei asupra ţinutului Kosovo-Metohia va fi păstrată. Totuşi, cele întîmplate astăzi au surprins neplăcut o mare parte din ţările de pe glob. După ocuparea regiunii de trupele NATO (aşa zisele trupe KFOR), toţi credeau că, pur şi simplu, a mai apărut încă un conflict îngheţat ca atîtea altele care s-au ivit pe glob ca ciupercile după ploaie în perioada de după desfiinţarea sistemului geopolitic mondial bipolar ca urmare a destrămării URSS şi a Iugoslaviei.

Realitatea a fost, însă, cu mult mai crudă. Occidentul şi în primul rînd SUA au hotărît să dea pe exemplul Serbiei o lecţie de învăţătură pe viitor tuturor acelor state care vor îndrăzni să nu asculte de ordinele venite de la Washington. Ţările Europei Apusene nu ar trebui să se înşele în această privinţă, căci şi ele sînt vizate, poate într-o măsură şi mai mare decît cele din Europa Răsăriteană. Sîrbii au fost mai întîi eliminaţi din Croaţia (republica sîrbă Kraina şi Slavonia) şi marginalizaţi în Bosnia şi Herţegovina (acordurile de la Dayton din anul 1995). A urmat provocarea separatistă a albanezilor din Kosovo şi reacţia în forţă a Belgradului. Albanezii kosovari ameninţaţi, chipurile, de pericolul unui genocid din partea sîrbilor, au părăsit în masă regiunea, retrăgîndu-se în Macedonia şi Albania.

Ulterior s-a dovedit că mai mulţi albanezi şi-au pierdut viaţa în urma bombardamentelor NATO, decît în confruntările cu forţele de ordine şi armata sîrbă. În al doilea rînd, majoritatea albanezilor care şi-au părăsit  căminele au făcut-o de bună voie şi intenţionat, pentru a da posibilitate presei de buzunar a Washingtonului să-i învinuiască pe sîrbi de aplicarea politicii de genocid, „epurări etnice” şi deportări forţate. Continuare »

Pene de curent, coruptie, mafii. Cum se poate construi un stat pe aceasta ”gaura neagra” a Balcanilor care este Kosovo?, se întreaba ziarul elvetian de limba franceza[1] Le Temps.

In Kosovo, electricitatea este un barometru al confuziei. La intrarea în Pristina, centrala termica ”Kosovo A” simbolizeaza tot ceea ce provincia ar dori sa uite înainte de a obtine independenta: mostenirea Iugoslaviei socialiste ca bijuterie energetica a acesteia; oprimarea anilor Milosevic care a determinat NATO, la începutul lui 1999, sa bombardeze infrastructurile provinciei, pentru a o elibera de menghina sârbilor; si risipa financiara a ultimului deceniu, caracterizata printr-un aflux de trupe si capitaluri straine, dar si print-o coruptie generalizata si o cârpeala politico-economica dezastruoasa.

Lazer Krasniski, fostul director al KEC - Kosovo Energy Corporation - a tinut registrul acestei risipe, pastrata sub tacere de o comunitate internationala constrânsa, de la punerea sub tutela ONU, în iunie 1999, sa se eschiveze de la lucrurile cele mai presante si sa închida ochii asupra derivelor, comenteaza le Temps.

Reteaua electrica a fost conceputa la scara nationala a fostei Iugoslavii, care a cunoscut însa, cu începere din 1989, din cauza betiei nationaliste a lui Slobodan Milosevic, convulsiile politice ale Balcanilor. Instalatii furate, reparate, abandonate. Penele de curent sunt o garnitura inerenta a tuturor razboaielor. La aproape 9 ani de la punerea în aplicare a salvarii internationale a Kosovo, ele au devenit endemice, aruncând cartiere întregi din Pristina în întuneric, în timp ce generatoare puternice si zgomotoase ilumineaza instalatiile KFOR - forta NATO - si MINUK - autoritatea civila a ONU. Continuare »

CÎTEVA ASPECTE ALE GEOPOLITICII MARITIME ÎN GENERAL ŞI A CELEI PONTICE, ÎN SPECIAL

Geopolitica este ştiinţa despre lupta pentru controlul asupra spaţiului planetar. Pînă nu demult, obiectul geopoliticii îl constituiau spaţiul terestru, maritim şi aerian. Progresul tehnico-ştiinţific din a doua jumătate a secolului XX a făcut ca la aceste spaţii să se mai adauge şi cel cosmic. Desigur, mileniul trei care şi-a luat startul a mai schimbat accentele, însă, unul dintre obiectele geopolitice prioritare ale marilor puteri rămîne a fi spaţiul maritim.

Mările şi oceanele acoperă mai mult de două treimi din suprafaţa globului pămîntesc. Pe ele trec principalele căi de transport, căci mările nu cunosc posturi vamale şi graniţe de stat. Cu excepţia fîşiei de 12 mile maritime de-a lungul coastelor, circulaţia maritimă este liberă (aşa numitele „ape internaţionale”). În Oceanul Planetar se ascund uriaşe rezerve rămase încă neexplorate de produse biologice bune pentru alimentarea populaţiei în creştere a Terrei şi de materie primă pentru industrie. Astăzi, de pildă, o bună parte din ţiţeiul şi gazele naturale sînt extrase de pe platformele continentale maritime.

Geopoliticienii au inventat termene speciale pentru ţările lumii în funcţie de faptul dacă au sau nu ieşire la mare: state enclavizate (lipsite complet de litoral maritim), tallasocraţii (marile puteri care deţin controlul asupra principalelor căi maritime) şi tellurocraţii (state preponderent terestre). „Monştrii sacri” ai geopoliticii, precum Mackinder, Mahan, Spykman, Haushofer ş. a., au acordat o atenţie primordială luptei pentru controlul asupra căilor de comunicaţie maritimă. De aceeaşi părere sînt şi o pleiadă întreagă de geopoliticieni contemporani, printre care se deosebesc: Brzezinski, Kissinger, Dughin, etc.

Continuare »

[ Cititi episodul anterior…] [ Descarcati materialul integral in format .rar]

Românii şi integrarea – încheiere

Iată aşadar ce e „Europa” în care tocmai ne-am „integrat”, cu sau fără voia noastră; noi, cărora ne place să credem că sîntem creştinaţi chiar de cel dintîi dintre Apostolii lui Hristos. Însă acum, mai mult ca niciodată, sîntem puşi să alegem între a fi împotriva Lui sau a fi cu El pînă la capăt, adică să alegem între a fi oameni „europeni” sau a fi oameni cu adevărat, adică oameni ai Dumnezeu-Omului Hristos. Iar ce înseamnă aceasta ne spun tot sfinţii Lui:

„În faţa omului umanist şi a progresului său, stă omul lui Hristos cu progresul său dumnezeiesc-omenesc. Principiul de temelie al progresului dumnezeiesc-omenesc: omul e om adevărat numai prin Dumnezeu, numai prin Dumnezeu-Omul; cu alte cuvinte, omul e om adevărat numai prin nemurire, adică prin biruinţa asupra a tot ce este muritor şi a tot ce este supus morţii, prin biruinţa asupra morţii. Biruind în sine păcatul şi răul, omul lui Hristos biruie moartea şi murirea în conştiinţa sa şi în simţirea sa şi se uneşte cu Cel ce singur e fără de moarte: Dumnezeu-Omul Hristos. Unit cu Dumnezeu-Omul, el se face în lumea aceasta nemuritor: mintea lui gîndeşte cu gîndirea lui Hristos, gîndire nemuritoare şi veşnică; iar inima lui simte deja în sine viaţa lui Hristos, viaţa nemuritoare şi veşnică. […]

Continuare »

„Europa” şi împãrãţia Antihristului celui mare

[Cititi episodul anterior…]

Din toate cele arãtate pînã acum, se desprinde încheierea vãditã cã zisa „Europã”, avîndu-şi capitala ecumenistã la Roma [53] , este o împãrãţie antihristicã. Dacã vom citi însã ultima carte a Noului Testament, Apocalipsa Sfîntului Ioan Teologul (şi numai tîlcuitã de Sfinţii Pãrinţi), vom înţelege cã „Europa” este chiar modelul împãrãţiei Antihristului celui mare. Adicã a acelui „Hristos” mincinos - vrãjmaş şi „înlocuitor” (cãci anti are în elinã amîndouã înţelesurile) al Dumnezeului-Om Hristos [54] - care va împãrãţi peste tot pãmîntul vreme de trei ani şi jumãtate înainte de a doua venire a Mîntuitorului, de reînnoirea lumii, de învierea morţilor şi de înfricoşata judecatã cea de obşte. Sã citim aşadar din descoperirea fãcutã de Însuşi Hristos „ucenicului Sãu cel iubit” (Ioan). Astfel, la capitolul 17 se zice:

(stihurile 1-3) „Apoi, a venit unul din cei şapte Îngeri care aveau cele şapte cupe, şi a grãit cãtre mine, zicînd: «Vino sã-ţi arãt judecata curvei celei mari, care sãlãşluieşte pe ape multe! Cu care au curvit împãraţii pãmîntului, şi cei care locuiesc pe pãmînt s-au îmbãtat de vinul curviei ei.»”

Continuare »

 cititi epizodul anterior…

IAR DESPRE „creştinismul” apusean, acelaşi pãrinte purtãtor de Duh Sfînt zice aşa:

„În Apusul european, creştinismul s-a schimbat încet-încet în umanism. […] Multã vreme şi în chip stãruitor, [Apusenii] L-au restrîns pe Dumnezeu-Omul şi în cele din urmã L-au micşorat, mãrginindu-L la un simplu om: la omul fãrã greşealã al Romei [Papa] şi la acel nu mai puţin fãrã greşealã om [Luther] al Berlinului. În felul acesta, s-a înfãţişat pe de o parte maximalismul apusean creştin-umanist (Papismul), care înlãturã totul de la Hristos, iar pe de altã parte - minimalismul apusean creştin-umanist (Protestantismul), care cere de la Hristos cît se poate de puţin, iar adeseori nimic. În amîndouã, ca valoare desãvîrşitã şi ca ultim criteriu, este aşezat omul în locul Dumnezeu-omului şi individualismul de diferite nuanţe în locul societãţii dumnezeiesc-omeneşti. S-a sãvîrşit în felul acesta dureroasa «corectare» a Dumnezeu-Omului, a lucrãrii Lui şi a învãţãturii Lui! […]

Creştinismul apusean, în esenţa lui, este cel mai radical umanism, pentru cã l-a propovãduit pe om ca fiind fãrã pãcat şi a prefãcut societatea dumnezeiesc-omeneascã într-o societate umanistã. […] Aceastã înlocuire a Dumnezeu-Omului prin om s-a lucrat în chip practic prin înlocuirea cãii creştine dumnezeiesc-omeneşti cu aceea omeneascã. De aici izvorãsc: poziţia hotãrîtoare a filosofiei aristotelice în scolasticism, cazuistica şi inchiziţia în eticã, diplomaţia papalã în legãturile internaţionale, statul papal, individualismul ca principiu social şi aşa mai departe. Cu actul acesta al micşorãrii şi mãrginirii creştinismului în umanism, s-a simplificat în chip neîndoielnic şi creştinismul. Dar totodatã s-a şi distrus. Apusul a pierdut Biserica şi pe Dumnezeu-Omul; pentru aceasta, el a pierdut şi societatea dumnezeiesc-omeneascã, în care omul este frate veşnic al omului. […] Creştinismului umanist, care a pãrãsit valorile dumnezeiesc-omeneşti şi mãsurile dumnezeiesc-omeneşti, se înfundã acum în deznãdejde şi impas, în vreme ce din adîncul veacurilor rãsunã cuvintele aspre ale mîhnitului prooroc al lui Dumnezeu Ieremia: «Blestemat este omul care nãdãjduieşte în om!» (Ieremia 17:5). […]

Continuare »

Cititi episodul anterior…

DAR LUCRURILE nu au mers atît de repede pe cît s-ar fi dorit şi, în timp, s-au fãcut nenumãrate „proiecte de instaurare a pãcii generale. Cel mai cunoscut [dintre ele], care a devenit un important punct de referinţã pentru generaţiile Epocii Luminilor, este cel elaborat în 1712 de cãtre abatele de Saint-Pierre [35] , membru al Academiei franceze din anul 1695 […], intitulat Proiect pentru o pace perpetuã […]. Proiectul abatelui de Saint-Pierre s-a bucurat şi de aprecierea lui Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1716), filosof, promotor al enciclopedismului, ecumenismului, federalismului şi universalismului [36] , care adãuga la aspectele politico-juridice, preponderente la abatele de Saint- Pierre, şi pe cele privitoare la o Academie Europeanã, care sã grupeze savanţii continentului şi sã coordoneze cãutãrile privind o limbã universalã. El propune, de asemenea, ideea unui tribunal catolic european, cu centrul la Lucerna, prezidat de Papa, care sã medieze între principii Europei, sã asigure contribuţia lor comunã la lupta antiotomanã şi sã atragã Rusia [37] , în numele ideii creştine, ca un posibil liant între Europa şi China” (LGY). [38] Pe marginea acestor rînduri, nici cã se poate gãsi cu uşurinţã o înfãţişare mai desãvîrşitã a „raiului” noului Babel visat de umanişti: „luminã” (aceea a Francmasoneriei), „limbã universalã”(!), „ecumenism”, „federalism”, „universalism” (unirea „spiritualitãţii europene” cu aceea zen-budhistã chinezeascã, de ce nu?). Dar despre Europa ca rezidire a Babelului cel vechi vom vorbi la vremea potrivitã. Pînã atunci, sã vedem ce a mai fost.

Aşadar, nu mult mai tîrziu, Revoluţia Francezã a însemnat un mare pas cãtre întemeierea unei împãrãţii „europene” (adicã a unui „eden” al „libertãţii, egalitãţii şi fraternitãţii” propovãduite cu ghilotina), mai ales dupã ce aceasta fusese încercatã prin Revoluţia americanã, adicã europeanã pe pãmînt american. [39] „Marea revoluţie” a dat „sentimentul şi speranţa - citim - cã sosise vremea punerii vieţii întregului continent pe alte baze […]. [Acestea] genereazã formularea unor noi proiecte de asigurare a pãcii şi unitãţii Europei prin reorganizarea ei radicalã. Cel mai cunoscut dintre acestea este proiectul de pace perpetuã formulat în 1795 de către marele filosof Immanuel Kant (1724- 1804). Aceastã societate urma sã se realizeze în mod treptat, pornind de la un nucleu puternic, asigurat de un popor cu sistem de stat republican, extinzîndu-se apoi la nivel continental şi, în final, la întreaga lume” (LGY).

Continuare »

Cititi episodul anterior…

DAR, DACA bãtrînul Leon III (in imagine) a ştiut sã se împotriveascã în ce priveşte credinţa, i-a îngãduit totuşi lui Karol cel Mare sã repurteze o victorie decisivã în plan politic, încoronîndu-l în anul 800 «împãrat al Romanilor», cu alte cuvinte îngãduindu-i «volens nolens» sã uzurpe oficial legitimitatea dominaţiei împãratului de la Constantinopol asupra populaţiilor romanice ale Apusului. Versiunea franko-germanã a încoronãrii lui Karol cel Mare gãsitã în manualele de istorie e o veritabilã mistificare, pentru cã se întemeiazã numai pe relatarea ideologului Frank Eginhard, care zice cã Leon III l-ar fi încoronat din proprie iniţiativã pe un Karol cel Mare nehotãrît. De fapt, prin aceastã ceremonie în care puterea regelui Frank s-a impus cu violenţã Papei Ortodox Leon III, Karol voia sã instaureze o nouã concepţie despre legitimitate. Relatarea lui Eginhard, care nu îndrãzneşte sã-i atribuie lui Karol responsabilitatea faptului, dovedeşte dimpotrivã, cã în veacul al IX-lea Frankii nu izbutiserã sã instaureze încã în Apus o altã legitimitate decît cea a poporului Roman. Dar concepţia karolingianã despre putere şi teologia pretenţioasã a lui «Filioque» - legate amîndouã de teoria augustinianã a predestinaţiei [24] , care pãrea sã vorbeascã de rasa predestinatã a Frankilor - au pus în cele din urmã bazele şi principiile întemeietoare ale «Evului Mediu» [25] apusean.

Trebuinţa de a lupta împotriva Arabilor în Italia de sud şi ocupaţia Frankilor asupra Romei celei Vechi au fãcut sã se nascã aici o situaţie similarã în mic celei a întregului Apus: o partidã frankã şi o partidã romanã bãtîndu-se una cu alta neîncetat. De la moartea lui Leon III (în 816) şi pînã în 858, poporul Ortodox al Romei izbutise de fiecare datã sã impunã un candidat al partidei romane, în ciuda ameninţãrilor împãraţilor Franko-Germani (chiar şi la alegerea lui Leon III existase la Roma teama de represaliile Frankilor). Alegerea lui Benedict III (855-858) a fost întreruptã de partida germanofilã, care l-a impus pentru o clipã pe candidatul sãu, Anastasie, dar mulţimea a asediat porţile bisericii în care se ţinea sinodul însãrcinat cu alegerea noului papã, impunîndu-l pe Benedict III. La moartea acestuia însã, a fost ales primul papã germanofil, Nicolae I (858-867). Regele Franko-German Ludovic Germanicul (843-876) a alergat repede la Roma îndatã dupã moartea lui Benedict III, pentru ca alegerea sã se facã în prezenţa sa.

Continuare »

Cititi episodul anterior…

DAR SA CITIM mai departe din aceeaşi lucrare, urmînd sã dãm mai multe lãmuriri dupã aceea: „Unitatea spaţiului european catolic - zice - aflat sub autoritatea spiritualã a papalitãţii, se realizeazã pentru prima oarã în jurul anului 800 în formula imperialã a lui Carol cel Mare (in imagine in dreapta), care - prin includerea în imperiul sãu a teritoriilor situate între Pirinei, Oder, Tisa şi Marea Adriaticã - îşi cîştigă din partea contemporanilor titlul de «pãrinte al Europei». Creaţia sa, realizatã prin cucerire, [a fost] înnobilatã prin virtuţile a ceea ce s-a numit «renaştere spiritualã carolingianã» şi printr-o politicã de toleranţã a alteritãţii (iudaice sau islamice) [!!].”

În aceastã frazã avem numãrate - precum se vede - toate trãsãturile împãrãţiei europene: „spaţiului european” este „catolic, aflat sub autoritatea spiritualã a papalitãţii”; el este locul „renaşterii spirituale”, adicã al reînvierii (pentru rãu-credincioşi) a duhului înşelãciunii pãgîneşti, omorît prin propovãduirea bunei-vestiri a lui Hristos-Dumnezeu şi prin lucrarea Sfintelor Sale Taine în Bisericã; în sfîrşit, „Europa” este locul „toleranţei” curat „creştine” faţã de vrãjmaşii lui Hristos (acum, aceasta se mai numeşte şi „ecumenism”, despre care vom vorbi pe larg mai departe).

Ce s-a petrecut cu adevãrat cu împãrãţia (creştinã) romanã de Apus ne lãmureşte o foarte întemeiatã carte ortodoxã, Noul catehism catolic contra Sfinţilor Pãrinţi (Ed. Deisis, 1994, notatã în continuare NCS). Pentru început, sã vedem cum şi de ce a fost nevoie ca Romanii creştini din Rãsãrit sã fie numiţi „Bizantini” sau „Greci”, împotriva adevãrului istoric şi teologic:

Continuare »

Cititi introducerea…

Un cuvînt înainte

Începînd cu anul ‘90 al veacului de-abia trecut, România (adică noi, cetăţenii ei mai mult sau mai puţin Români), România se întoarce deci (după 45 de ani), din împărăţia sovietică, în „Europa”, aceea care între cele două războaie a toată lumea o „înfiase”, după un veac de revoluţii liberal-democratice.

Aşadar, după ocolul istoric prin pustia comunismului bolşevic (ocol care a avut scopurile lui), România aleargă (se prăbuşeşte, mai bine zis) la sînul mamei „Europa”, şi aceasta se numeşte „integrare”. În ce şi cum? Despre aceasta urmează să vorbim neîncetat de acum înainte. Dar, pînă atunci, să lămurim (pe cît ne stă în putinţă) ce se află sub eticheta cu inscripţia „Europa”. [1]

Aşadar, ce este „Europa”?

La întrebarea aceasta nu vom putea aduce un răspuns cu adevărat întemeiat, dacă nu gîndim istoria europeană (şi istoria îndeobşte) teologic. Căci ceea ce numim „istorie” - adică petrecerea omului în această lume, aşa cum e ea de la căderea părintelui Adam din starea în care a fost zidit şi cum va fi pînă la a doua venire a lui Hristos-Dumnezeu, cînd toate se vor face din nou [2] - ceea ce numim prin urmare „istorie” nu este doar o lucrare omenească, aşa cum ne spune „sănătoasa” noastră necredinţă; ci, mai întîi, o împreună-lucrare a îngerului cel căzut cu omul (ca unii ce s-au ridicat împotriva Făcătorului lor), iar apoi o împreună-lucrare a Dumnezeului a toate cu omul, pentru izbăvirea lui din stăpînirea diavolului şi a morţii. Dacă ţinem seama de acestea, atunci tot ceea ce se întîmplă în această istorie se luminează, capătă un înţeles.

Continuare »

Nota red.: Revelionul integrarii s-a incheiat, sarmalele s-au digerat, aburii tuicii s-au risipit, iar romanul s-a trezit la realitate. Tanara domnisoara, curtata atatia ani, s-a dovedit de fapt o curva batrana si perversa, obraznica si poruncitoare. Mintea romanului e chinuita de o noua intrebare: am intrat in Europa; cum ies din ea? Dar mai intai, cine este „Europa”? Consecventa principiilor sale, Altermedia incepe azi sa difuzeze in serial, reunite sub titlul „România – judeţ al Republicii Socialiste Europa”, o serie de materiale despre structura politico-masonica numita „Uniunea Europeana”. Mai informati despre originile „Europei” vom intelege mai usor ce e de facut pentru a ne repara greseala savarsit la 1 ianuarie 2007…Materialele reunite in acest serial sunt semnate Florin Stuparu si apar in versiune tiparita, in revista Oglinda vremii – publicatia partidului politic „Miscarea Conservatoare”, al carei prim numar se afla sub tipar. Episoadele se vor difuza in fiecare marti si vineri.

ROMÂNIA – JUDET AL REPUBLICII SOCIALISTE EUROPA (I)INTRODUCERE: PRINŢESA EUROPA ŞI MINOTAURUL. SCURTĂ POVESTIRE ZOOFIL ZOOTEHNICĂFlorin Stuparu

Învăţaţi să cinstim „cultura clasică greco-romană” încă din primele zile ale vieţii, noi nici nu ne putem închipui ce însemna lumea păgînă înainte de întruparea Dumnezeu-Cuvîntului şi de propovăduirea în toată lumea a bunei Sale vestiri (Evanghelia).

Continuare »

„Este greu de admis, dar saizeci de ani doar dupa Holocaust, poporul evreu este, din nou, pe cale de a fi distrus – cel putin in propriul lui stat, in care 40% din evreii din lume sunt concentrati. Dovezi ale gravitatii pericolului pot fi gasite nu numai in amenintarile explicite ale presedintelui Iranului, intarite de un program de armament care i-ar putea pune la dispozitie mijloacele pentru a-si indepilni amenintarile; se pot gasi de asemeni in articolele recent publicate in presa europeana, care dezbat posibilitatea „disparitiei” Israelului, prezentata ca o „ipoteza rezonabila de lucru”. Dovezi suplimentare privitoare la nivelul acestei amenintari sunt faptele ca Israel nu numai ca este singura tara din lume amenintata de distrugere, dar si singura al carei drept la existenta face obiectul unor sondaje de opinie internationale, la care multe dintre persoanele intrebate raspund negativ. Este o cinste la care nici macar Iranul, Coreea de Nord si Africa de Sud sub regimul apartheid-ului nu au putut ajunge” (Yair SHELEG, Ha’aretz).

Chiar daca multe persoane ar putea gasi provocator sau amuzant faptul ca nici macar un israelian de dreapta nu poate vedea cea mai mica raza de lumina la capatul tunelului sionist, a citi ca israelienii au inceput de pe-acum sa se gandeasca foarte serios la urmatoarea lor Shoah este totusi destul de surprinzator. Voi demonstra aici ca aceasta forma precisa de meditatie macabra face din Israël, din israelieni, din sionistii si neoconservatorii din intreaga lume cei mai periculosi dusmani ai pacii mondiale.

Intr-adevar, cei care doresc sfarsitul Israelului, al JOS-ului (Jewish Only State), sunt din ce in ce mai numerosi. Cu toate astea, nimeni nu se intrece in proiecte asasine sau „finale” impotriva evreimii mondiale, nici macar a dragului ei stat evreu. In sferele mediatice sau politice, nimeni nu impinge catre un homicid impotriva evreilor sau impotriva statului evreu. Pornind de aici, tendinta iudeo-centrica bine stabilita, constand in interpretarea oricarei critici politice sau ideologice legitime ca o perpetrare a unui iudeocid viitor, trebuie interpretata ca o forma acuta de paranoia, apropiata de psihoza colectiva, pe care o definesc ca sindrom al stresului pre-traumatic (SSPT).

Continuare »