VLADIMIR VORONIN a declarat război istoriei. Peste o mie de ani ai poporului român au devenit în mintea stricată a acestui bolşevic (acum, se spune, consiliat şi de comisarii internaţionalei troţchiste Vladimir Socor şi Mihnea Berindei) doar un câmp de război împotriva României. Marţi, 27 februarie 2007, într-un interviu acordat agenţiei oficiale de ştiri a republicii Moldova acest spion al interesului geopolitic la Gurile Dunării a vorbit deschis despre „Moldova de la Carpaţi la Marea Neagră” şi de „10 milioane” de moldoveni „care locuiesc în Moldova românească”. Aşa diversiunea toponimică din 1991 cu denumirea celui de al doilea stat românesc, pe care România a tolerat-o cu o prostie diplomatică proverbială, a devenit în februarie 2007 atac direct la siguranţa naţională a României. Abia acum politicienii români s-au apucat de cap şi au descoperit că de fapt României i se aplică scenariul lui Stalin din 1924 denumit „piemontul românesc” de la Balta.Aşadar, lăsând şa o parte sentimentalismul patriotard, trebuie să recunoaştem că şi România le-a permis acestor bezmetici comunişti să folosească contextul dur social din Basarabia postcomunistă şi să ajungă la putere în cel de al doilea stat românesc „pe cale democratică”. Atunci când o parte de deputaţi din primul parlament al republicii Moldova a vrut să voteze la 27 august 1991 Re-Unirea cu Ţara, chiar România lui Ion Iliescu şi Petre Roman i-a sfătuit să tacă şi să voteze doar Independenţa de URSS (fără Bucovina şi Basarabia de Sud). Totuşi, nesiliţi de nimeni, absolut democratic, basarabenii au votat atunci tricolorul şi „Deşteaptată-te, române”, au declarat (în Declaraţia de Independenţă) limba română drept limbă de stat, au lichidat partidul comunist, au condamnat pactul Ribbentrop-Molotov şi cotropirile basarabene ale Rusiei ţariste şi ale URSS şi au definit ca scop politic al republicii Moldova reîntregirea neamului şi integrarea europeană. Astea toate, repetăm, se întâmplau la 27 august 1991.

Cum a răspuns atunci România dorinţei basarabenilor de reîntregire? Nu a răspuns. Cum a răspuns România în 1991 cererilor masive ale basarabenilor de a redobîndi cetăţenia română? Negativ. Ce a făcut atunci România ca să se întâmple fericit integrarea culturală şi etnică? S-a ferit să facă ceva. La început ia fost frică de Moscova. Apoi ia fost frică de NATO. Apoi de UE. Acum, se pare, îi este frică şi Voronin, generalul care nu are altă armată decât consilierii săi Mark Tkaciuk şi Oleg Reidman.

Continuare »

Altfel decît o manifestaţie de greaţă a nebuniei şi prostiei nu pot fi numite prezentările făcute de către mediile informaţionale din România „evenimentului” ce s-a desfăşurat la 1 ianuarie. Halucinaţiile şi exaltarea mintală lipsită de orice limite sînt termenii care descriu starea în care se aflau majoritatea celor care vorbeau despre importanţa momentului pentru România.

Piruetele propagandistice cu care se stăruie în instituţionalizarea dizolvării României în „marea familie europeană” sînt pe cît de uimitoare, pe atît de murdare şi impertinente. Statele din cadrul Uniunii şi popoarele nominative ale acesteia nu sînt numite decît „ţări-surori” şi „fraţii noştri”. (Interesant, ca fraţi sînt consideraţi şi ungurii? Ca să ne amintim de sentimentele frăţeşti ale acestora nu trebuie să facem mari călătorii în adîncurile istoriei mai recente sau mai puţin recente sau să mergem în Ungaria. E destul să ne pomenim în inima pămînturilor româneşti, în zona Ardealului, unde locuiesc mai mult sau mai puţin compact respectivii fraţi, alături de secui. În toamna lui 2006, sentimentele frăţeşti ale acestora faţă de cei cărora le apraţine ţara, i-a făcut să organizeze un congres, un fel de Mare Adunare, în care s-a hotărît proclamarea autonomiei maghiare. Desigur că manifestaţiile s-au desfăşurat exlusiv sub drapelele Ungariei şi UE, vorbindu-se exlusiv în limba maghiară şi engleză… pentru corespondenţii străini. Mai pe scurt ca fraţii, ca europenii …)

Aflarea peste hotare la munci a cîtorva milioane de români şi cîştigul acestora prin îndeplinirea tuturor muncilor negre, la fel este una din realizările importante ale integrării … Costurile scăzute ale studiilor pentru cetăţenii europeni în universităţile din Occident este încă un succes al integrării. (La ce bun să investim în sistemul nostru românesc dacă se poate de învăţat în alte ţări … oricum sîntem inferiori …)

Continuare »

„REGIMUL COMUNIST din România a fost ilegitim şi criminal”, a decretat luni în Parlament preşedintele României Traian Băsescu. În baza acestui adevăr incontestabil el ar fi putut decreta fără ezitare că Basarabia şi Bucovina au fost ocupate ilegal de către URSS şi că aceste vechi teritorii aparţin de facto României, iar cetăţenii acestor regiuni istorice româneşti sunt în continuare cetăţeni români.

Cu părere de rău, chiar dacă a fost mai corect şi mult mai demn decât raportul comisiei Tismănenau, preşedintelui României „a uitat” să pomenească despre genocidul comunist din Basarabia şi Bucovina. Or, nimeni nu poate tăgădui că dezastrul comunist al României moderne s-a declanşat realmente în zilele de 26-28 iunie 1940 când sute (poate şi mii, că nimeni nu le-a numărat) de tancuri sovietice au trecut hotarul de stat al regatului românesc (în special pe podul de la Tighina, construit cu voia regelul Carol al II-lea). Discutarea ştiinţifică a dezastrului comunisto-bolşevic românesc nu poate categoric trece peste tratatul nazisto-bolşevic din ziua de 23 august 1939, nici peste faptul că regele Carol al II-lea ştia încă de la finele anului 1939 că Basarabia şi Bucovina vor fi ocupate de URSS, dar a tăcut, aşa cum s-a tăcut mult timp şi despre relaţia prietenească dintre Titulescu, ministrul de externe al României, şi Maxim Litvinenco, ministrul de externe al URSS, sau despre faptul că mişcarea legionară s-a fondat ca mişcare anticomunistă, orientată la începuturi exclusiv împotriva năvalei bolşevice şi a terorismului cominternist.

O cercetare cât de cât serioasă a fenomenului comunismului românesc nu poate trece cu vederea nici crearea RASS Moldoveneşti cu „stoliţa” (capitala) la Balta ca „Piemont românesc”, nici încercarea de a destabiliza politic România prin „revoluţiile populare” de la Tatarbunar şi Hotin în acelaşi an 1924. Nu s-a putut trece cu vederea mai ales faptul că partidul comunist român a creat ilegal până la 26 iunie 1940, pe teritoriul României, nenumărate bande de terorişti şi ucigaşi, pe conştiinţa lor fiind nenumărate crime (vezi Paul Goma, Săptămana Roşie).
Cum a putut, aşadar, să producă pretinsul istoric şi politolog V. Tismăneanu (şi comisia de la Preşidenţia României), un raport despre necesitatea condamnării regimului comunist românesc fără a arăta cauzele bolşevice ale acestui comunism, adevărat genocid şi etnocid, ruperea din teritoriul României a unor ample teritorii cu o populaţie de 3,2 milioane oameni către ziua de 28 iunie 1940, să nu indice oamenii reali care au planificat în exteriorul României (accentuăm lucrul acesta) destabilizarea statului constituţional românesc, modul criminal al introducerii regimului comunist în România şi încercarea lor (nereuşită!!!) de a distruge totalmente statul naţional român?

Continuare »

Cinemateca Romana va invita la un eveniment deosebit: proiectarea, pentru prima data dupa Al Doilea Razboi Mondial, a unei pelicule considerate definitiv pierdute: “Odessa in flacari”

“Odessa in flacari” - considerat in cronicile ramase drept “o capodopera” - are ca subiect drama refugiatilor din Basarabia, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, si ororile comise de trupele NKVD. Dupa 1944 filmul a fost interzis de ocupantii sovietici, fiind trecut la fondul filmelor total cenzurate, oprite atat de la difuzare, cat si de la vizionarea in cadru restrans, dupa care a disparut atat fizic cat si din evidentele arhivelor, fiind regasit intamplator in arhivele studiourilor “Cinecita” din Roma, in anul 2004.

Proiectie: vineri, 8 decembrie 2006, ora 19.00, sala Eforie a Cinematecii Romane (str. Eforie 2-4)
Coproductie romano-italiana, realizata in 1942
Regia: Carmino Galleone
Scenariu: Nicolae Kiritescu
Film distins cu Marele Premiiu la Festivalul international de film de la Venetia, 1942

Va invitam sa cititi o cronica a filmului, asa cum apare ea sub semnatura lui Gh. Bratescu in “Clipa”, nr. 643, din 25.03.2004.

Cinematografia romaneasca a primit un dar nesperat. De curand, presa italiana a scris despre un fapt cu totul inedit, anume descoperirea intamplatoare in arhivele studiourilor Cinecita din Roma a peliculei filmului “Odessa in flacari”, considerat definitiv pierdut. “Odessa in flacari”, realizat in anul 1942, intr-o coproductie romano-italiana este consemnat in istoria cinematografiei europene si nu numai, o capodopera a genului. Despre el au ramas doar cronici, unele consemnari, fotografii si afise.

Continuare »

Relaţii foarte contradictorii le au cele două state româneşti (România şi Republica Moldova) cu Ucraina. Aceasta este una dintre cele cincisprezece ţări care au apărut pe ruinele URSS şi unica dintre ele căreia continuă să-i aparţină întinse regiuni care au făcut odată parte din România Mare sau din arealul de etnogeneză a poporului român. În primul caz este vorba de Bucovina de Nord, ţinutul Herţa, Basarabia de Nord şi Basarabia de Sud. În al doilea – de Bugo-Nistria (numită greşit de către unii şi Transnistria (inclusiv în literatura de specialitate din România).

Spre deosebire de Ucraina, ţările româneşti au o istorie multiseculară, iar rădăcinile genealogice ale poporului român sînt într-atît de adînci, încît el poate pretinde la titlul unuia dintre cele mai vechi din lume. Ucraina, însă, nu poate să-şi vadă trecutul statalităţii sale mai adînc de 15 ani. Or, anii 1918 şi 1919 (cînd a existat efemera „Republică Populară Ucraineană”) nu pot fi puşi pe balanţa de greutăţi, căci în acest răstimp ţara a fost bîntuită de focul războiului civil. Guvernele şi stăpînirile autohtone şi străine se schimbau cu o iuţeală caleidoscopică (vezi filmul „Nunta în Malinovka”). În acest context este destul să ne amintim că însăşi capitala ţării, Kievul, a trecut de cîteva ori din mînă în mînă pe parcursul doar a cîtorva luni.

Mai mult decît atît, pe parcursul acestei scurte existenţe ca stat independent, Ucraina nu a existat nici un moment ca un stat unitar şi suveran pe întreg teritoriul său. Pe teritoriul Galiţiei Orientale, sub auspiciile austriecilor a fost formată Republica Populară a Ucrainei Apusene. Aceasta aşa şi nu a mai reuşit să se unească cu restul Ucrainei, fiind în curînd ocupată şi anexată de Polonia lui Pilsudski. Regiunile Harkov şi Doneţk au fost aproape în permanenţă sub ocupaţie sovietică. „Novorosia” şi Taurida au fost fiefurile albilor[1], iar Odesa pînă în anul 1920 a fost „porto-franco” sub tutela Antantei (prin acest oraş-port se efectua jefuirea ţării de către Occident şi aprovizonarea albilor cu armament).

Continuare »