Comparativ cu perioada analogică a anului 2006 (22.964), e o micşorare cu 4,4%. În scădere cu 7,7% sînt infracţiunile excepţional de grave, cu 15,4% - infracţiunile deosebit de grave, cu 13,3% - infracţiunile uşoare.

Aproape 1/4 dintre acestea - 5.104 - au fost săvîrşite în teritoriul mun. Chişinău, unde ele constituie cu 15,9% mai puţine decît în anul trecut.

Numărului fraudelor este în scădere şi în raioanele:

Donduşeni – cu 29,4 %;

Hînceşti – cu 17,5 %;

Taraclia – cu 13,5 %;

Criuleni – cu 13,4 %;

Briceni – cu 12,3 %.

La fel, în UTA Găgăuzia scăderea procentului infracţional este de 3,3 %, inclusiv în mun. Comrat - 12,0 %.

Totodată, în unele raioane ale republicii a sporit numărul de infracţiuni: Continuare »

PE HARTA globalizarii, paradisele fiscale au devenit zone cheie ale finantelor prin care tranziteaza neingradit si continuu fluxuri financiare atrase ca un magnet de facilitatile oferite de acestea.

Ceea ce poarta numele generic de paradis fiscal acopera de fapt o serie diversificata si complexa de teritorii, tari si institutii care ofera avantajele secretului asupra operatiunilor financiare si comerciale desfasurate in cadrul lor, impozitarea redusa sau, in unele cazuri inexistenta a veniturilor firmelor si a persoanelor.

Ele nu sint o inventie a globalizarii recente, zone libere de taxe au aparut odata cu dezvoltarea comertului, dar astazi ele joaca un rol mult mai important decit in trecut in functionarea finantelor si a comertului mondial. Regimuri fiscale preferentiale aplicate firmelor sau cetatenilor sint de altfel acordate in anumite conditii de tari precum Irlanda sau Anglia, dar sintagma de “paradis fiscal” pare inadecvata in aceste cazuri, multe din statele lumii cautind sa atraga investitii straine prin avantaje fiscale.

In timp ce numeroase paradise fiscale sint situate in minuscule insule raspindite in Marea Caraibelor sau in Pacific, altele se afla in mijlocul sau apropierea unor regiuni bogate ale lumii din Europa sau Asia, era informaticii si a telecomunicatiilor facilitind transferul de fonduri inspre si dinspre aceste centre oriunde s-ar afla pe mapamond. Continuare »

La Chişinău a început campania de desfiinţare a pieţelor neguţătoreşti. La sfîrşitul iernii, sub pretextul transformării localului în salon auto, a fost închisă piaţa „Total” din sectorul Rîşcani şi sute de mici întreprinzători au fost aruncaţi de-a dreptul în stradă. Urmează curînd să fie închisă şi piaţa de pe strada Bogdan-Voievod din acelaşi sector sub pretextul lăţirii peste piaţă a blocurilor de apartamente elitiste. Soarta pieţelor din celelalte sectoare asle Chişinăului este pecetluită şi ea, pretextele variind de la caz la caz.

Ţăranii care sînt acum nevoiţi să vîndă bruma lor de marfă pe la colţuri de stradă sînt hăituiţi de poliţia „naţională” ca formă, dar europeană ca conţinut. Ţi se frînge inima de milă pentru aceşti oameni muncitori care îşi vînd rodul muncii lor cinstite şi de ruşine pentru băieţii carabinieri puşi de duşmani să-şi prigonească conaţionalii.

Micii întreprinzători care lucrează ca persoane fizice, în baza patentei, - circa 44 de mii în toată ţara - trebuie să facă o alegere între următoarele posibilităţi oferite lor de către autorităţile statului: ori să se înregistreze ca persoane juridice, ori să-şi shimbe îndeletnicirea, ori să fugă peste hotarele ţării să robească la străini, ori să moară de sărăcie (adică de boli, foame, tîlhărie). La prima vedere, e un evantai larg de opţiuni. Dar să le privim puţin mai pe îndelete fiecare dintre variantele propuse de către stat acestor oameni şi să vedem care sînt efectele imediate şi cele finale ale acestei campanii ruşinoase, de fapt, după cum se va vedea în continuare, profund anticreştine şi antinaţionale.

Continuare »

Cristian Muresanu

COMBINAŢIA NEFASTĂ dintre creşterea nevoii de apă potabilă şi micşorarea drastică a resurselor de apă potabilă a stârnit interesul corporaţiilor multinaţionale care vând apă pentru sume mari de bani. Industria apei este speculată de Banca Mondială ca o industrie potenţială cu profituri de ordinul trilioanelor de dolari. Astfel, apa a devenit “aurul albastru” al secolului XXI (pe locul 2 după petrol, considerat aurul negru).

Privatizarea apei reprezintă unul dintre obiectivele de la Washington, care fac parte din filosofia economiei unice mondiale. În baza acestei filosofii, se stipulează liberalizarea oricăror tranzacţii, investiţii şi privatizări. Maude Barlow, membru în Consiliul Canadei şi Tony Clarke, director al Institutului Polaris sunt coautori ai unui studiu intitulat: „Aurul albastru: Marea hoţie corporatistă a resurselor mondiale de apă potabilă”. În cele ce urmează, prezentăm un rezumat al mai multor conferinţe desfăşurate la New York în septembrie 2003, cunoscute sub numele „Apă pentru Viaţă”, cosponsorizate de editura revistei Resurgence Magazine şi Institutul Omega.

Tratatele mondiale comerciale au devenit, probabil, cea mai importantă unealtă a corporaţiilor multinaţionale în ceea ce priveşte resursele de apă potabilă. Toate conducerile marilor corporaţii, precum NAFTA (Trustul Liber Comercial Nord American), GATT (Monopolul American al Preţurilor şi Comerţului) şi WTO (Organizaţia Mondială a Comerţului) au stabilit că apa este o marfă. Din momentul adoptării acestor tratate, apa va fi vândută şi distribuită în baza legilor specifice petrolului şi gazelor naturale. Sub impactul combinat al acestor legi, o ţară nu are dreptul să interzică sau limiteze exportul apei fără aprobările severe ale WTO.

În baza clauzei proporţionalităţii, stabilită de NAFTA, dacă o ţară are dreptul să exporte resursele naturale, ea nu va avea dreptul să oprească exportul decât în momentul în care se dovedeşte că toate resursele sale interne au fost epuizate, inclusiv cele ale populaţiei. În plus, dacă NAFTA sau alte organizaţii similare descoperă prezenţa unor resurse naturale importante pe teritoriul unei ţări, ea poate cere guvernului să exporte aceste resurse spre alte teritorii (probabil tot în virtutea aşa-zisei clauze a proporţionalităţii).

Continuare »

Din momentul declarării independenţei în 1991, sarcina de bază a guvernărilor care s-au perindat la cîrma ţării a fost reorientarea economiei naţionale de la sistemul centralizat de administrare prin ordine a întreprinderilor de stat („socialism”) la sistemul de gestiune prin reglementări a agenţilor economici privaţi, sistem cunoscut în special ca „economie de piaţă,” capitalism. În acest sens au fost întreprinse un şir de reforme, care, în scurt timp, urmau să asigure constituirea unui sistem economic bazat pe principiile economiei de piaţă, adică protecţia dreptului de proprietate privată şi libera circulaţie a mărfurilor.

Primul Program de tranziţie la o economie de piaţă reglementată, reprezentînd şi o primă încercare de reorientare economică, a fost adoptat de către Parlament în 1990. Conform autorilor programului „..calea grea a tranziţiei spre o economie de piaţă va fi finalizată într-o perioadă scurtă de timp, aproximativ 1,5 - 2 ani”[1]. Însă, acest program, ireal din faşă, a rămas la nivel de declaraţie a intenţiilor.

Primii ani de independenţă s-au caracterizat prin haos politic şi economic ceea ce a redus eficienţa statului şi a generat perturbări sociale.

Politica social-economică a guvernelor din perioada anilor 1990-1994 (guvernele fiind conduse succesiv de către Mircea Druc, Valeriu Muravschi şi Andrei Sangheli), a pus bazele instituţionale ale unei orînduiri social-economice care a generat o sărăcie general-naţională, a creat premisele necesare pentru formarea în perioada următoare a unui decalaj ameţitor (statistic şi moral) dintre veniturile beneficiarilor „reformelor” şi populaţia în ansamblu; totodată a dezvoltat în ritmuri spectaculoase aşa-numita „economie subterană” ca unic şi complex produs al principalei activităţi de stat în Moldova post-sovietică – corupţia.

Continuare »