O analiză asupra deciziei papei Benedict al XVI-lea
de a dona organe după moartea sa

- Partea I -

Odată cu trecerea timpului în lume sporeşte tot mai mult ştiinţa. În cartea sfântului prooroc Daniel se spune că în decursul veacurilor „va creşte ştiinţa”,1 ceea ce se poate vedea astăzi. Cine s-a mai gândit acum câteva decenii că viaţa unui om poate fi prelungită printr-un transplant de organe? În cazul transplantului ca şi în orice altă problemă socială, medicală, pastorală, etc., Biserica îşi pronunţă punctul de vedere numai şi numai în vederea folosului duhovnicesc al omului, avându-şi ca punct de reper mântuirea sufletului.

Viaţa fiecărui om este un timp de mântuire, de apropiere de Dumnezeu, un timp prielnic pentru rugăciune. Dacă omul nu-L cunoaşte pe Dumnezeu moartea este pentru el o încheiere definitivă a vieţii. Atâta timp cât omul fuge de Dumnzeu, de credinţă şi de adevăr el nu va putea niciodată să învingă frica morţii şi de aceea va face tot posibilul ca să mai trăiască măcar o zi sau să-şi prelungească cât mai mult viaţa. El este obişnuit cu lumea cea văzută, iar istorisirile biblice despre lumea nevăzută sunt aşezate de el în rândul poveştilor de seară.

Totuşi omul contemporan nu ştie şi nu cunoaşte care este sensul adevărat al bolii şi a suferinţei. Rămânând cu sine însuşi, cu suferinţa care-i macină viaţa, el se întreabă: „Doamne, de ce eu?” De ce tocmai eu m-am îmbolnăvit de această boală? De ce trebuie să mor aşa de repede?”.

Sfântul Serafim de Sarov spune că numai prin boală „omul îşi revine în sine”.2 Iar Sfântul Isaac Sirul învaţă că „Dumnezeu trimite bolile pentru sănătatea sufletului”, adică pentru curăţirea şi ispăşirea păcatelor săvârşite în cursul vieţii.3 „Dumnezeu ştie mai bine decât noi cele de care avem nevoie, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. „El dă fiecăruia ceea ce-i este mai de folos din punct de vedere duhovnicesc. Dacă El foloseşte adesea pentru această lucrare boala, face aceasta deoarece ea este prin natura ei un mijoc deosebit de puternic de a-l trezi pe omul al cărui duh este adormit de păcat”.4

Astăzi oamenii de ştiinţă se luptă pentru a prelungi cât mai mult viaţa omului, dar puţini dintre aceşti oameni de ştiiinţă se luptă pentru înduhovnicirea şi mântuirea umanităţii de moartea ce veşnică, pentru mântuirea oamenilor. Cercetările lor ţin de lumea aceasta, de trup dar nu şi de suflet. Totuşi trebuie să spunem că Biserica nu condamnă nicidecum ştiinţa medicinei, ci condamnă urmările ei amorale.  

Poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de transpantul de organe este pozitivă în cazul în care se respectă toate normele morale şi drepturile celui ce donează organe. În primul rând este vorba de acordul benevol al celui de donează organul, care trebuie să fie o expresie a iubirii jertfelnice faţă de cel suferind.

În urma şedinţelor Sinodului episcopal jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse de la Moscova din 13-16 august 2002 s-a conchis că într-adevăr: „Transplantologia5 contemporană face posibilă ajutorarea efectivă a multor bolnavi care odinioară erau sortiţi morţii timpurii sau unor grave invalidităţi. (Dar) în acelaşi timp, o dată cu creşterea nevoii de organe, dezvoltarea acestui domeniu al medicinii dă naştere unor probleme de natură etică şi poate constitui o ameninţare pentru societate. Astfel, propaganda fără scrupule a donării şi comercializarea transplanturilor creează toate condiţiile unui comerţ cu părţi ale trupului omenesc, ameninţând viaţa şi sănătatea oamenilor.

Biserica socoteşte că organele omului nu pot fi privite drept obiecte de vânzare – cumpărare. Transplanturile de organe de la donatorii vii se poate întemeia numai pe sacrificiul de bunăvoie al cuiva de dragul salvării vieţii altuia. În acest caz, acordul la explant (prelevarea unui organ) este o manifestare a iubirii şi compasiunii. Potenţialul donator trebuie să fie însă pe deplin informat despre consecinţele posibile ale explantului organelor sale pentru propria lui sănătate.

Explantul care constitue o ameninţare directă a vieţii donatorului este inadmisibil moral.
Practica cea mai comună este cea a prelevării de organe de la oameni imediat după moartea acestora. În aceste cazuri, trebuie exclusă orice incertitudine cu privire la determinarea momentului morţii. Este inacceptabilă scurtarea vieţii unui om prin refuzul procedurii de resuscitare (reînviere, reanimare) în scopul prelungirii vieţii altcuiva.

Pe baza Revelaţiei Dumnezeieşti, Biserica îşi mărturiseşte credinţa în Învierea trupească a morţilor (Isaia 26, 19; Romani 8, 11; I Corinteni 15, 42- 44; 52-54; Filipeni 3, 21). În slujba înmormântării creştine, Biserica îşi exprimă cinstirea cuvenită trupului omului decedat. Donarea postumă de organe şi ţesuturi poate fi însă o manifestare a unei iubiri care se întinde şi dincolo de moarte. O astfel de donare sau dorinţă nu poate fi considerată o obligaţie a omului.

De aceea, condiţia legalităţii şi admisibilităţii etice a explantului este acordul de bunăvoie al donatorului încă din timpul vieţii sale. În cazul în care medicii nu cunosc manifestarea dorinţei unui potenţial donator, ei trebuie să afle voinţa unui om muribund sau mort adresându-se neapărat rudelor lui. Aşa-zisul acord prezumtiv (închipuit sau probabil) al unui donator potenţial la prelevarea organelor şi a ţesuturilor trupului său, în vigoare în legislaţia unor ţări este considerat de către Biserică drept o încălcare inadmisibilă a libertăţii omului.

Organele şi ţesuturile donatorului sunt asimilate de omul (receptorul) care le primeşte şi intră în sfera unităţii sale sufletesc-trupeşti personale. De aceea, transplantul care ameninţă identitatea primitorului, afectându-i unicitatea ca persoană şi reprezetant al speciei, nu poate fi justificat moral în nici o împrejurare. Este deosebit de important ca, în rezolvarea problemelor pe care le implică transplantul de ţesuturi şi organe vii, să nu fie uitată această condiţie.

Biserica consideră absolut inadmisibilă folosirea aşa-numitelor metode de terapie la baza căreia stă prelevarea şi valorificarea de ţesuturi şi organe ale unor oameni sănătoşi avortaţi în diferite faze ale dezvoltării lor ca fetuşi pentru încercări de a trata diverse  maladii şi a „întineri organismul”. Condamnând avortul ca păcat de moarte, Biserica nu-i poate găsi o justificare nici măcar în cazul în care de pe urma suprimării unei vieţi umane concepute cineva ar avea un folos pentru sănătate.

Biserica condamnă transplantul pentru că acesta poate încuraja avorturile prin care sunt prelevate şi valorificate ţesuturi şi organe ale unor oameni sănătoşi avortaţi în diferite faze ale dezvoltării lor ca fetuşi pentru încercări de a trata diverse  maladii şi a „întineri organismul”. 

Contribuind în mod inevitabil la o mai largă răspândire şi comercializare a avortului, această practică (chiar dacă eficienţa sa încă ipotetică ar putea fi demonstrată ştiinţific) oferă un exemplu de imoralitate revoltătoare şi poartă un caracter criminal.

Practica prelevării de organe omeneşti necesare pentru transplant şi dezvoltarea reanimării şi terapiei intensive ridică problema constatării exacte a momentului morţii. Odinioară, criteriul era încetarea ireversibilă a respiraţiei şi a circulaţiei sanguine. Datorită perfecţionării tehnologiilor de reanimare, aceste funcţii vitale por fi însă întreţinute artificial multă vreme. Actul morţii se trasformă astfel într-un proces terminal dependent de decizia medicului, fapt care impune o responsabilitate calitativ nouă medicinii contemporane.

În Sfânta Scriptură moartea e prezentată ca separare a sufletului de trup (Ps. 146, 4; Luca 12, 20). În acest fel se poate vorbi despre prelungirea vieţii atât cât organismul fucţionează ca întreg. Prelungirea vieţii prin mijloace artificiale, prin care de fapt numai unele organe continuă să funcţioneze, nu poate fi privită drept o sarcină obigatorie a medicinii şi de dorit în toate cazurile.

Încercările de amânare a clipei morţii prelungesc uneori numai agonia unui bolnav, privându-l astfel pe om de dreptul la un sfârşit demn, „neruşinat şi paşnic”, pentru care creştinul ortodox se roagă la Liturghie. Când terapia intensivă devine imposibilă, locul ei trebuie luat de ajutorul paliativ (anestezie, îngrijire şi sprijin social şi psihologic) şi de grija pastorală. Toate acestea au ca scop asigurarea unui sfârşit al vieţii autentic uman încălzit de milă şi iubire.

Concepţia ortodoxă despre „sfârşitul neruşinat” al vieţii include pregătirea pentru ieşirea din ea prin moarte care e privită ca o etapă însemnată duhovniceşte a vieţii omului. Bolnavul înconjurat de grija creştină poate experimenta în ultimele zile ale existenţei pământeşti o schimbare harică legată de o nouă reflecţie asupra  căii străbătute şi o anticipare prin pocăinţa a veşniciei. Pentru rudele unui muribund şi pentru lucrători medicali şansa de a-l îngriji devine o posibilitate de a a sluji Domnului: „Întrucât aţi făcut unuia din aceştia mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40)”.6

Din cele spuse în „Fundamentele Concepţiei Sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse” despre transplantul de organe  (cap. XII.7) putem concluziona că transplantul de organe este condamnat de Biserică în următoarele cazuri sau pentru următoarele motive:

1. În cazul în care este transformat în comerţ. Odată cu creşterea nevoii de organe, dezvoltarea acestui domeniu al medicinii dă naştere unor probleme de natură etică şi poate constitui o ameninţare pentru societate. Astfel, propaganda fără scrupule a donării şi comercializarea transplanturilor creează toate condiţiile unui comerţ cu părţi ale trupului omenesc, ameninţând viaţa şi sănătatea oamenilor.

2. În cazul în care îl ameninţă pe donator cu moartea înainte ca aceasta să survină în mod firesc şi natural. Explantul, în cazul în care constitue o ameninţare directă a vieţii donatorului este inadmisibil moral. Au fost cazuri în care, chiar la noi în republica Moldova un tânăr de exemplu a fost înşelat, promiţându-i-se o sumă considerabilă de bani contra unui rinichi. Desigur el a rămas şi fără bani şi fără rinichi plângându-şi necazul şi ajungând invalid pe viaţă.

3. În cazul în care ameninţă identitatea primitorului. Organele şi ţesuturile donatorului sunt asimilate de omul (receptorul) care le primeşte şi intră în sfera unităţii sale sufletesc-trupeşti personale. De aceea, transplantul care ameninţă identitatea primitorului, afectându-i unicitatea ca persoană şi reprezetant al speciei, nu poate fi justificat moral în nici o împrejurare.  

4. Biserica Ortodoxă condamnă transplanturile în cazul în care acestea încurajează şi promovează avorturile ca pe nişte metode de selectare de organe pentru prelungirea altor vieţi. Biserica condamnă transplantul pentru că acesta poate încuraja avorturile prin care sunt prelevate şi valorificate ţesuturi şi organe ale unor oameni sănătoşi avortaţi în diferite faze ale dezvoltării lor ca fetuşi pentru încercări de a trata diverse  maladii şi a „întineri organismul”. 

5. Biserica Ortodoxă condamnă transplanturile de organe în cazul în care momentul morţii donatorului este hotărât de medic şi nu de Dumnezeu. Dacă până acum momentul morţii era constatat prin încetarea respiraţiei şi a circulaţiei sangvine, acum se pune în discuţie constatarea morţii prin încetarea activităţii creierului. Şi acest lucru rămâne iarăşi la decizia doctorului. Medicul ar putea fi ispitit printr-o sumă de bani „să constate” mai repede moarte cerebrală a donatorului de cât momentul real al morţii lui.

6. Prelungirea vieţii prin mijloace artificiale, prin care de fapt numai unele organe continuă să funcţioneze, nu poate fi privită drept o sarcină obigatorie a medicinii şi de dorit în toate cazurile.

7. Biserica condamnă transplantul de organe întrucât încercările de amânare a clipei morţii prin transplant prelungesc uneori numai agonia* unui bolnav, privându-l astfel pe om de dreptul la un sfârşit demn, „neruşinat şi paşnic”.

Cunoaştem că acum două săptămâni în urmă papa Benedict al XVI şi-a făcut publică hotărârea de a dona din organele sale după moartea sa.7 Decizia papei din punct de vedere ortodox poate fi pusă la îndoială în ceea ce priveşte canonicitatea gândirii Sfântului Scaun având în vedere cinci aspecte ale problemei:

1. Intangibilitatea slujitorilor Sfântului Altar după moartea lor. 2. Cazul transplantului de organe după moartea donatorului (şi mai ales la bătrâneţe) nu poate fi perceput ca pe o adevărată jertfire de sine. 3. Milostenia, chiar şi cea cu organe umane trebuie să fie ascunsă şi nu trâmbiţată înaintea oamenilor (Matei 6, 3).8 4. Transplantul de organe reprezintă uneori o punte şubredă peste prăpastia morţii. 5. Transplantul de organe reprezintă reprezintă o cale de negljare a rugăciunii şi a puterii divine de vindecare a oamenilor.
   
Despre aceasta vom discuta în a doua parte a articolului nostru.

Note:

1  “Iar tu, Daniele, ţine ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea până la sfârşitul vremii. Mulţi vor cerceta-o cu de-amănuntul şi va creşte ştiinţa” (Daniel 12, 4).
2 Transplantologia este teoria şi practica transplantării de organe şi ţesuturi.
3 Învăţături duhovniceşti,la I. Gorainov, Seraphim de Sarov, Paris, 1979, p. 208.
4 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, 8.
5 Sf. Ioan Hrisostom, Omilie despre slăbănog, apud. Jean-Claude Larchet, Teologia Bolii, Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997, p. 63.
6  Vezi:  „Fundamentele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse” formulate la Sinodul Episcopal Jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse din 13-16 august 2000 (Ioan Ică jr & Germano Marani, Gândirea socială a Bisericii. Fundamente – documente – analize – perspective, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 185-266). 
* Agonia  – stare patologică a organismului care precedă moartea.
7 Анатолий Холодюк, Папа Римский Бенедикт ХVI в случае своей кончины готов завещать свои внутренние органы для трансплантации больным, Мюнхен, 09.09. 2008. Vezi acest articol pe situl:  www. седмица.ру.
8 „Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Matei 6, 3).

Bibliografie:

1. Ioan Ică jr. & Germano Marani, Gândirea socială a Bisericii. Fundamente – documente – analize – perspective, Editura Deisis, Sibiu, 2002.
2. Molitfelnic, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1976, p. 202.
3. Ieromonahul Nicodim Sachelarie, Pravila Bisericească, Edit. Valea Prahovei, Jud. Prahova, 1999, p. 349.
4. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, III, 5, Bucureşti 1987.
5. Jean-Claude Larchet, Teologia Bolii, Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 1997.
6. Transplantul de organe, text aprobat de Sfântul Sinod în sesiunea 15-17 iunie, Bucureşti 2004.