Vezi partea a III-a

Cărţi de credit, linii de credit etc. – tot acest sistem pare a fi o mână întinsă celor mulţi şi nevoiaşi care fără acest sistem nu ar putea să-şi asigure un cămin pentru familie. Totuşi efectul nu prea pare a fi aşa de roz. Bunicii au reuşit plecând de la zero ca până la vârsta de 30 de ani să-şi facă casă şi să-şi încropească o gospodărie suficientă fără nici un sistem bancar de creditare, într-o ţară nevoiaşă.

 Eu, la 30 de ani încă mai locuiam în apartamentul părinţilor. Acum, trăind într-o ţară “civilizata” (n.n. Canada), cu ajutorul sistemului de credit mi-am cumpărat o casă, dar care de fapt nu-i a mea până nu o plătesc integral (adică în 25 de ani dacă totul merge bine), ci a băncii care m-a creditat. Şi în situaţia asta sunt cei mai mulţi care au salarii bune în ţările civilizate. Adică se înhamă la un credit pe viaţă pentru a avea o casă. Dar de ce nu ar putea să-şi construiască singuri casă fără a apela la credite? Pentru că tocmai acest sistem de creditare a dus la creşterea artificială a preţului caselor. Astfel dacă acum 60 de ani până pe la 30 de ani omul putea să-şi facă casă şi era a lui, acum până pe la 30 de ani omul poate avea o casă dar nu-i a lui, ci trebuie să muncească o viaţă pentru a o câştiga.

Mai mult, pe lângă faptul că preţul casei este în mod artificial umflat, cu tot cu dobânzi, omul ajunge să plătească în 25 de ani mai mult decât dublu preţul iniţial al casei. Cel mai îngrijorător aspect totuşi nu este acesta, ci starea permanentă de stres pe care o induce omului. Odată angajat la un credit pentru casă, omul nu-şi poate permite să-şi piardă serviciul pentru că ar ajunge în imposibilitatea de a plăti ratele, iar banca i-ar lua casa fără nici o urmă de regret. Şi uite aşa se înregimentează încet dar ferm şi fără întoarcere în sistemul economic şi devine o rotiţă care se învârte după cum dictează alţii. Sună ca un fel de formă de sclavie împachetată în roz.

Un alt aspect ciudat al acestui sistem economic este abstractizarea responsabilităţii sistemului. Dacă ai o nevoie particulara, de exemplu banca la care ţii banii a dat faliment şi ai pierdut investiţiile, nu te poţi duce la angajatul băncii sa-i ceri socoteală, pentru că nu-i răspunderea lui, e sistemul, acest impersonal şi abstract sistem. Şi nu găseşti pe nimeni pe care să-l tragi de barbă, pentru că răspunderea e de fapt diluată în spatele sistemului. În schimb, daca ai făcut un împrumut de la bancă şi nu-l poţi întoarce, ei te găsesc şi te execută silit. Care ei? Tot sistemul, nu un om anume.

La fel e şi cu guvernul. Dacă vrei să ceri socoteală guvernului pentru cine ştie ce nedreptate, nu găseşti decât angajaţi ai guvernului care nu au nici o răspundere. În schimb dacă furi tu guvernul, nu scapi. Te găseşte el pe tine. Care el? Păi, guvernul.

Dacă guverne sunt câte unul în fiecare ţară, sistemul economico-financiar este cam unul pentru toată lumea. Pentru că situaţia asta se mai poate simplifica, poate că nu mai e mult până şi guvernul devine doar unul pentru toată lumea şi se integrează cu sistemul economic.

Şi cine stă totuşi în spatele sistemului?????

Şi mai mult de-atât, pentru cei care nu vor să vadă aceste lucruri s-a inventat şi răspândit deja noţiunea de “Teoria Conspiraţiei” pentru ca oricine doreşte să doarmă liniştit să poată, fără mult efort de gândire, arăta cu degetul pe cel care încearcă să-l trezească.

http://florinm.wordpress.com/