(Vezi partea a II-a)

Din vremuri vechi norodul rus tindea să ajungă în Ţara Sfântă, patria duhovnicească a tuturor creştinilor, să se închine Mormântului de Viaţă Purtător al Domnului şi să se roage în locurile Sfinte. Nu a dispărut nici în zilele noastre această dorinţă fierbinte a sufletului rus de a ajunge într-o lume cu totul deosebită – în Ţara Sfântă – leagănul duhovnicesc al creştinismului. Cu o pioşenie adâncă şi cu freamăt interior a pornit şi grupul nostru de pelerini spre cea mai mare sfinţenie din lume din oraşul Ierusalim. Anul 1988.

Şi iată privirilor noastre s-au înfăţişat Pământul Făgăduinţei, Pământul Sfânt, în care curge miere şi lapte.

Din timpurile vieţii pământeşti ale Domnului nostru Iisus Hristos au trecut mai mult de XIX secole. Multe evenimente s-au întâmplat în Ţara Sfântă pe parcursul secolelor. Multe s-au distrus, multe s-au zidit. Însă a rămas acelaşi Pământ pe care a mers Domnul, acelaşi cer, aceiaşi munţi şi aceleaşi câmpii la care au privit ochii Lui. Fiecare părticică de pământ, fiecare pietricică mărturiseşte acest adevăr.

Aici, pe Pământul Sfânt Arhanghelul Gavriil a descoperit Fecioarei Maria Sfatul cel Mai-înainte de veci despre naşterea Fiului lui Dumnezeu. Aici, nu într-un leagăn bogat, nu pe o pânză scumpă, ci în peştera săracă a Betleemului a răsărit Soarele Dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru. Aici în Pământul Făgăduinţei a trăit Domnul, a săvârşit minuni, a fost răstignit pentru mântuirea lumii, a treia zi a Înviat, s-a înălţat cu slavă la ceruri şi le-a trimis ucenicilor săi Duhul Mângâietor. . . În Pământul Sfânt a trăit şi Maica Domnului şi aici a fost şi minunata Ei Adormire. De aici au ieşit la predică Sf. Apostoli, aici s-a vărsat sângele primilor mucenici pentru Hristos. Toate aceste evenimente Evanghelice pe care le ştim din Sfânta Scriptură cu claritate s-au descoperit privirii noastre interioare. Aici, pe Pământul Sfânt nu simţi multiseculara îndepărtare de la acele evenimente sfinţite care s-au săvârşit pe aceste meleaguri. Dispar toate hotarele dintre veacurile istorice care ne despart pe noi de la acele vremuri pline de har, când pe acest Pământ a trăit chiar Mântuitorul.

Aici le vezi pe toate real, distinct, simţi cu claritate omniprezenţa lui Dumnezeu, prezenţa lui Hristos, iată El e aici, alături de tine, Hristos Însuşi!

Sfinţitul oraş Ierusalim necontenit este vizitat de credincioşii ţărilor întregii lumi. Acest loc este venerat de toată lumea. Nimănui nu-i este interzis să vină aici.

La ora 7 dimineaţa s-a slujit Te Deumul de mulţumire. Toţi pelerinii cu lacrimi au mulţumit lui Dumnezeu pentru sosirea în Pământul Sfânt. Profund emoţionaţi, ne-am îndreptat pe ulicioarele Sf. Oraş către măreaţa Biserică a Învierii – primul şi cel mai sfânt loc vizitat de fiecare pelerin. Nici o biserică din lumea creştină nu a avut şi nu va avea o astfel de istorie pe care o are această slăvită şi cinstită de către toţi biserică – biserica Învierii Domnului. În anul 326 după Naşterea lui Hristos Sf. Împărăteasă Elena a întemeiat pe locul mântuirii noastre această măreaţă biserică pe care o vedem. Biserica a fost sfinţită pe 13.09.395.

Intrând în pridvorul semiobscur al acestei măreţe biserici cu adâncă evlavie ne închinăm Primului Loc Sfânt – Piatra Ungerii. Se varsă primele lacrimi de pocăinţă şi mulţumire Domnului pentru mila lui mare şi negrăită faţă de noi, păcătoşii, pentru faptul că avem posibilitatea să ne atingem de cele mai sublime Sfinţenii ale lumii.

Piatra Ungerii – este o stâncă naturală pe care fericitul Iosif cu Nicodim au pus Preacuratul Trup al Domnului după scoaterea lui de pe Cruce şi, ungându-l cu mir aromat, după obiceiul iudaic, şi în giulgiuri înfăşurându-l în „mormânt nou” L-au pus. Pe stâncă, din vremuri străvechi, a fost pusă o lespede din marmură roz-albă alungită cu lungimea de 3 metri şi lăţimea de 1 metru, aşa cum se vede acum. În părţile laterale ale acestei sfinţenii stau candelabre impunătoare şi atârnă candele nestinse ce aparţin ortodocşilor, catolicilor, armenilor şi copţilor.

Mai departe, mergând în stânga pe sub arcadele coloanelor, vedem sub cupola înaltă a bisericii capela de marmură, în greacă – Cuvuclia.

Aceasta şi este peştera Mormântului Mântuitorului. Aici se află cea mai mare Sfinţenie a lumii, aici a răsărit Învierea lui Hristos. La intrarea în Cuvuclie se află un număr impunător de candelabre şi o mulţime de candele. În Cuvuclie sunt două altare. Primul este altarul Îngerului (care stă pe piatra Mormântului). O parte a acestei pietre este scobită într-o vază din marmură aflată în centru altarului. Şi al doilea altar – Însuşi Mormântul Purtător de viaţă al Domnului unde a fost pus Trupul Preacurat al Dumnezeului-om.

Plini de emoţii cucernice şi o bucurie de nedescris am îngenunchiat la acest loc Purtător de viaţă unde a fost pus Mântuitorul nostru, aflându-se aici trei zile. În suflet – o bucurie şi un freamăt de neînchipuit… doar aici e Însuşi Domnul…

Cu un fior lăuntric înşirui numele tuturor celor apropiaţi, prietenilor şi neprietenilor şi ai celor care au cerut să fie pomeniţi în acest loc al Măreţii Sfinţenii. Iarăşi şi iarăşi îngenunchind la Mormântul Dătător de Viaţă şi sărutându-l cu lacrimi în ochi ne ducem mai departe în semiobscurul grandioasei biserici.

Mergând pe scara abruptă din marmură, din dreapta Pietrei Ungerii, plini de înfiorare intrăm pe Sfânta Golgotă, sfinţenia universală. Sfântul Munte Golgota era locul de execuţie al criminalilor care fiind aduşi aici, erau răstigniţi. Pe Sf. Golgotă „Cel ce a zidit lumea cu cuvântul este răstignit pe lemn, ocărât, defăimat”. „Să tacă tot trupul omenesc”, cheamă Biserica. „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor vine să se junghie şi să se dea spre mâncare credincioşilor” (cântarea Sâmbetei Mari).

Cu emoţii adânci şi cu fior sufletesc îngenunchem la Sfinţenia care a încăput în sine Lemnul Crucii Dătător de viaţă. Lacrimile curg şuvoi, abia de reuşeşti să repeţi – „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”.

Aici s-a săvârşit Jertfa de Răscumpărare a întregii omeniri! Aici Domnul Şi-a vărsat Preacuratul Său Sânge pentru fiecare dintre noi. „Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta” – involuntar răzbate din interiorul sufletului. În partea dreaptă de la Locul Răstignirii în stâncă se vede o crăpătură adâncă formată în rezultatul cutremurului care s-a întâmplat la răstignirea Mântuitorului. „Şi iată, catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat şi mormintele s-au deschis…” (Mat. 27, 51). Golgota în traducere înseamnă „locul căpăţânii”, iar potrivit predaniei strămoşul Adam a fost înmormântat pe dealul Golgotei şi Cinstitul Sânge al Mântuitorului curgând prin crăpătura formată la moartea Lui a spălat de păcatul strămoşesc osemintele lui Adam. Această crăpătură din stâncă, care se începe chiar din vârful Golgotei, poate fi văzută prin ferestruica din adâncimea capelei lui Adam. Adică capela lui Adam se află chiar sub Sfânta Golgotă. „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii cu Cinstitul Tău Sânge”, cântă Sf. Biserică. Patriarhul şi arhiereii slujesc Dumnezeiasca Liturghie pe Sfânta Golgotă fără mitre în amintirea defăimării lui Hristos în acest loc.

Vizavi de Golgota, la câţiva paşi de ea, se află o piatră numită „Lanţurile Mântuitorului”. Acesta este altarul „Temniţei lui Hristos” cu două deschizături scobite. În timpul pregătirii uneltelor de chinuri Preacuratele picioare ale Mântuitorului au fost ferecate în chingi de piatră, păstrate aici până în prezent sub altar. Le-am sărutat cu dragoste şi am luat pietricele de la Sfinţenie, ca să le avem întotdeauna cu noi.

Nu departe de temniţa lui Hristos venim la altarul mucenicului Longhin-sutaşul care a crezut văzând semnele din timpul morţii Dumnezeului-om. Potrivit predanie altarul este construit în locul aflării capului Sf. Mc. Longhin.

Făcând înconjurul de mai departe al Bisericii Învierii lui Hristos ne oprim la altarul „Defăimării şi Cununii de spini”. Aici, sub prestol, se găseşte o porţiune din piatra pe care L-au biciuit pe Hristos şi unde El a şezut în momentul când i s-a pus pe cap cununa de spini.

Multe altare şi Sfinţenii tăinuieşte în sine biserica măreaţă a Învierii Domnului, pe care le-am sărutat cu evlavie şi am cântat cântările corespunzătoare acestor Locuri Sfinte. În Sâmbăta Mare (pe stilul vechi) pogoară Focul Sfânt. În timpul acesta Domnul a pogorât în iad şi i-a scos pe cei întemniţaţi.

Pelerinii cucernici din Grecia vin de cu seară şi toată noaptea stau în biserică pentru a vedea Cuvuclia şi a ocupa un loc mai aproape. Noaptea întreagă o petrec în biserică în aşteptarea acestei mari triumfări.

Fac mănunciuri speciale din lumânărele mici; 33 – anii de viaţă ai Mântuitorului. Iată aşa o înainte-aşteptare. În seara din ajun se sting toate focurile, toate candele, în biserică e întuneric.

Harul coboară ziua, aproximativ la ora unu. Nu este un timp concret: uneori aşteaptă 10 minute, uneori – 5 minute, 20 de minute, au fost cazuri, când au aşteptat şi două ore; plângând şi suspinând, nervii sunt încordaţi la limită – doar se binecuvântează tot anul. Solemnitatea propriu-zisă începe cu procesiunea Drumului Crucii din curtea Patriarhiei din Ierusalim prin biserica Sf. Iacov şi vine chiar în altarul bisericii Învierii.

Apoi iese prin uşile împărăteşti: Patriarhul îmbrăcat în toate veşmintele, clerul, cântă solemn şi încet: „Învierea Ta Hristoase Mântuitorule…”, înainte sunt duse 12 steaguri. Procesiunea se îndreaptă spre Sf. Cuvuclie şi o înconjoară de trei ori. Se opreşte în faţa uşilor Cuvucliei. Uşile sunt închise.

Încă din ajun, conform datinei, pun pecetea din ceară. Simbolic pecetluiesc Mormântul. Patriarhul îşi scoate veşmintele şi rămâne doar în tunică, face închinăciune poporului, în momentul cântării „Lumină lină” se deschid uşile şi Patriarhul intră în Cuvuclie. În toate vremurile se urmărea foarte strict, chiar îl percheziţionau pe Patriarh şi pe cei din preajma lui. Intră Patriarhul. I se permite şi arhiereului armenesc să intre în Cuvuclie, însă doar în altarul Îngerului, unde el rămâne cu lumânările la uşa peşterii Domnului.

Patriarhul Ortodox intră în genunchi la Mormânt şi aici noi nu ştim ce se întâmplă. Din cele povestite de un pelerin, episcopul Meletie nu putea ridica capul, iar când a ridicat capul a văzut roua de foc – nişte sfere mici, ca apa, de culoare albăstruie – acesta nu e foc, este o oarecare substanţă. Se pune vata, ea se aprinde, arde, însă nu frige. Este un foc de o altă natură.

Când se aprinde vata, Patriarhul, aprinde candela, lumânările şi le împarte poporului. Şi iată impresiile interesante al fiecărui om; în măsura inimii omeneşti, cât omul poate percepe. Fiecare simte Harul în mod diferit. Unii văd cum din Golgota vine un şuvoi de Har de culoare albăstruie sau ca un nor şi întreaga Cuvuclie e învăluită în acest nor. Uneori fenomenul apare în formă de fulgere – fulgerul loveşte în perete şi luminează totul. Lumina este albăstruie. Alteori ca o auroră boreală deasupra cupolei Cuvucliei.

O soră povestea cum o grecoaică ce sta alături când văzu şuvoiul Haric a strigat de bucurie şi a aruncat lumânările în sus; înapoi ele s-au întors deja aprinse. Această bucurie nu o poţi reda.

Înseşi aşteptarea este atât de deosebită, încât începi să simţi şi să înţelegi sobornicitatea. Iată aici stă o româncă, acolo o grecoaică, aici o rusoaică, dincolo o americancă şi toţi au aceiaşi rugăciune, toţi cer una – Harul. Senzaţia este înduioşătoare, puternică – o singură rugăciune!

Alături stătea un bărbat care începu să plângă. Un om în etate, cu capul alb plângea ca un copil. În acest an am aşteptat 8 minute, însă mi-a părut o veşnicie. Stăteam, epuizaţi şi el văzând că nu pogoară Harul a început să plângă. Iar când vine Harul, e o mare de foc şi închipuiţi-vă, niciodată nu s-a întâmplat vreun incendiu, niciodată. Chiar au fost şi aşa cazuri: s-a aprins mantia sau o maică şi-a ars caftanul, vine acasă caută gaura, iar gaura nu-i. Când vine Harul, se revarsă o mare de foc. Unii plâng, alţii strigă, alţii râd. Acest sentiment trebuie să-l trăieşti, el nu poate fi redat. Şi simţi foarte clar că Însuşi Hristos este aici. Toate neplăcerile şi necazurile noastre, tot ce îndură omul pare atât de neînsemnat. Pe lângă acest Har mare totul e neînsemnat.

În afara bisericii ne-au arătat coloana răspicată. S-a întâmplat odată ca armenii să pretindă la întâietatea primirii Focului Sfânt. Au mituit turcii şi venind mai înainte au închis uşile. Armenii s-au închis în biserică, iar ortodocşii au venit mai târziu şi s-au oprit în faţa uşilor închise: şi episcopii, şi clerul, şi poporul care îi însoţea. Stând în faţa uşilor bisericii ei se rugau cu umilinţă. Iar armenii cântau şi se rugau în felul său înăuntru aşteptând Harul. Focul Sfânt a ieşit din această coloană, a spintecat-o, s-a revărsat şi a aprins toate lumânările ortodocşilor. De atunci nimeni nu mai pretinde la întâietatea primirii Focului Haric.

Pogorârea Focului Sfânt se petrece anual la Mormântul Sfânt sfinţit de trupul lui Hristos, ca semn al Adevărului Ortodoxiei. Focul Sfânt este întreţinut în Biserica Sfântului Mormânt până la următorul an.

Gândeşte-te acum singur, cititorule! Dacă crezi în Dumnezeu şi în Cel trimis de El – Unul-născut Fiul Lui, Domnul nostru Iisus Hristos noi ne vom înţelege unul pe altul… Minunea vădită, minunea aceasta se întâmplă doar la ortodocşi şi la nimeni alţii. Mare este puterea lui Dumnezeu şi nemăsurată, mai presus de pricepere, neajunsă cu mintea noastră mărginită!

Nemăsurat de mare este dragostea lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii

„Cine e Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?

Tu eşti Dumnezeu Carele faci minuni!”.

(materialele sunt extrase din volumul – Păstraţi stilul vechi, tipărit în limba română la Editura Lavrei Poceaev)

http://www.danionvasile.ro/blog/