Pogorârea Focului Sfânt pe Mormântul Domnului în Sâmbăta Mare

Din amintirile pelerinilor

Din acea dimineaţă după cum cântă Biserica, când apostolul Petru, a alergat la mormântul gol şi aplecându-se a „văzut lumină” în el, – Ortodoxia sărbătoreşte pogorârea focului ceresc deasupra Sfântului Mormânt al Domnului. Sărbătorirea Focului Sfânt aparţine în exclusivitate Ierusalimului şi nu se mai repetă nicăieri, exact la fel precum nu se sărbătoreau în afara Ierusalimului sărbătorile focului Testamentului Vechi.

Pogorârea Focului Haric în biserica din Ierusalim în Sâmbăta Mare este o dovadă uluitoare a adevărului şi măreţiei universale a Bisericii Ortodoxe.

La straja Sfântului Mormânt deja multe veacuri stau ierarhii ortodocşi. În diferite vremuri şi în perioada diverşilor conducători toţi veneau să primească Focul Sfânt. Califul însuşi venea şi sta cu lumânări chiar şi în timpul lui Saladin. Şi până acum vin musulmanii să primească Focul Sfânt – „focul din cer” – cum ei îl numesc, şi care este pentru ei o sfinţenie. Numai catolicii nu cred că acesta este Foc din cer.

Focul nematerialnic, lumina, potrivit mărturiilor Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi, a luminat Mormântul Domnului chiar în momentul Învierii Mântuitorului Hristos. La Sf. Grigore al Nisei citim: „Petru credea şi vedea nu numai cu ochii simţurilor, ci şi cu înalta minte Apostolească -Mormântul era plin de lumină, şi, cu toate că era noapte, totuşi, el a văzut în două chipuri cele dinlăuntru – prin simţuri şi sufleteşte”. Iar Sf. Ioan Damaschin scrie: „Stând Petru înaintea Mormântului şi văzând lumină în Mormânt, s-a spăimântat”.

Prima menţionare despre primirea Focului Sfânt s-a păstrat din sec. IV. Despre aceasta mărturiseşte istoricul Eusebie şi pelerinii evlavioşi. Chiar din timpul întemeierii bisericii (împărăteasa Elena a zidit Biserica Învierii Domnului în sec. IV), din acele vremuri îndepărtate există memorii despre primirea Focului Sfânt, adică într-adevăr, Harul a fost dat de Domnul chiar de la temelia construcţiei bisericii; în Paris a fost publicat studiul monahului Benedictin, prior al Abaţiei Franbriei, Don Cabroli, consacrată lucrării din sec. IV sau V, descoperite de el, intitulate „Pelerinajul Silviei”. În această lucrare, descoperită în biblioteca Abaţiei Rossano din Calabria, se comunică despre pogorârea Focului Sfânt în Sâmbăta Mare la Sf. Mormânt al Domnului.

Înainte datina primirii Focului Sfânt intra în componenţa cinului slujbei de seară din Sâmbăta Mare, iar în prezent s-a prefăcut într-o litanie a Mormântului Sfânt. Într-o atmosferă solemnă patriarhul însoţit de cler se deplasează spre Biserica Învierii. În altar Patriarhul se îmbracă în veşminte albe, în tot cinul luminos. Înainte de începerea procesiunii Drumului Crucii arabii ortodocşi într-un fel aparte (care le este permis lor din vremuri străvechi) îşi exprimă bucuria pentru arătarea Focului Sfânt: gloata gălăgioasă înconjoară de trei ori Cuvuclia, bat din palme, exclamând puternic: „Doamne miluieşte! Nu există altă credinţă decât credinţa Ortodoxă!” – „Volea din, ilea din El – Mesia” (arab.).

Se povesteşte că într-un an arabilor nu li s-a permis să intre în biserică şi Focul Sfânt nu a pogorât timp îndelungat. Se spune că ora primirii Focului Sfânt este cea când Domnul a pogorât în iad. Toţi creştinii ţin în mâini câte un mănunchi din 33 de lumânări. Pe la ora unu de zi din altarul Bisericii Învierii iese procesiunea Drumului Crucii în frunte cu Patriarhul, cântăreţii şi clerul, cântând: „Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule…” şi înconjoară de trei ori Cuvuclia. Apoi toţi participanţii la litanie intră în altar, doar Patriarhul rămâne la intrarea în Mormânt. El îşi scoate toate veşmintele şi rămâne numai în cămaşa de sub rasă. Se face examinarea oficială a patriarhului: dacă nu are chibrituri sau fosfor. Apoi se scoate de pe uşi sigiliul şi el, singur, intră în Mormântul întunecos, iar uşile Sf. Cuvuclii se închid.

Împreună cu Patriarhul grec intră şi Patriarhul armean, însă el rămâne în altarul Îngerului aproape de deschizătura sudică a lui, pe când Patriarhul ortodox se duce la locul unde a fost pus Mântuitorul şi, îngenunchind, cu lacrimi se roagă lui Hristos Mântuitorul pentru ca El să înnoiască cu bunătatea Sa de negrăit şi să-i lumineze cu lumina cunoştinţei Sale pe păgânii care sunt în întuneric şi prin pogorârea Sa în iad să se umple de lumină cele cereşti, cele pământeşti şi cele dedesubt, ca această lumină împărţită de la Mormânt Lui, Purtătorului de lumină, să le fie credincioşilor spre sfinţire, vindecare de boli, dracilor – urgie şi ca Mântuitorul să-i binecuvânteze şi să-i sfinţească pe cei care se apropie de El cu evlavie şi să le dăruiască lor, ca fiilor luminii, umblarea în lumina poruncilor Lui.

După zgomotele şi forfota de neînchipuit, în biserică se lasă o linişte de mormânt. Gândul, privirea rugătorilor tind să pătrundă în tainica profunzime a acestei scumpe Sfinţenii creştineşti, înfăşurate în întuneric, nutrind dorinţa ascunsă de a ridica măcar puţin de tot vălul misterioasei taine a pogorârii Focului Sfânt pe locul unde trei zile S-a aflat Mântuitorul… Toţi cei din biserică aşteaptă cu fiori în suflet şi cu strângere de inimă mult-aşteptatul moment al primei apariţii a Focului Sfânt din Mormântul Sfânt. În aşteptarea chinuitoare minutele par ceasuri, iar sfertul de oră a rugăciunii fierbinţi a Patriarhului – pare o veşnicie întreagă… Brusc, sub cupolele bisericii, răsună tunetul strigătului în mai multe limbi al mulţimii din mii de oameni, sunetele toacei şi dangătele asurzitoare ale clopotelor care bat din răsputeri şi aceasta pentru că din cele două deschizături laterale ale Cuvucliei a ţâşnit Sfântul Foc. Diaconul, ca un înger, aleargă cu torţa în altar, pentru a o transmite străjerului Mormântului Sfânt care împarte focul celor din jur. Din uşile deschise vraişte ale Cuvucliei iese, nu, mai degrabă este purtat pe sus de mâni puternice, Patriarhul, care ţine două torţe de foc nou şi spre care se îndreaptă toată mulţimea pentru a-şi aprinde lumânările anume de la el. Sfântul Foc într-o clipită se revarsă ca o mare prin tot spaţiul vast al bisericii, din pieptul a mii de rugători lui Dumnezeu izbucnesc strigăte entuziasmate de bucurie şi încântare neprefăcută. Iar în jur totu-i luminat şi încă o minune este faptul că în această zi niciodată nu a fost incendiu. Un triumf absolut! Focul e peste tot, în mâinile tuturor, în el îşi scaldă feţele şi bărbile, toţi se bucură, totul triumfă şi saltă de bucurie: „Astăzi toate s-au umplut de lumină: cerul şi pământul şi cele dedesubt”.

Entuziasmul credincioşilor, care acum nu mai este reţinut de nimeni şi de nimic, se revarsă fără limite. Tărăgănatul „Chirie eleison!” alternează cu exclamaţiile de bucurie despre superioritatea credinţei ortodoxe. Exclamaţiile frenetice şi strigătele de bucurie din interiorul bisericii se transmit mulţimii din afara bisericii şi se răspândesc departe pe străzile şi ulicioarele oraşului. Alergătorii numiţi din timp se îndreaptă spre Bethleem şi spre Lavra Sfântului Sava pentru a-i sfinţi cu lumină nouă şi pe locuitorii de acolo. Pe timpuri, se spune, aprindeau cu Sfântul Foc ruguri în piaţa din faţa Bisericii Învierii Mântuitorului şi pe străzile Ierusalimului şi aceste ruguri ardeau toată seara până la utrenia Pascală, adunând în jurul lor mulţime de popor cu dispoziţie sărbătorească.

La primirea harului mulţi plâng de bucurie, de umilinţă şi entuziasm, iar cei mai agitaţi şi exaltaţi dintre localnici, îşi pârlesc fruntea, capul, mâinile cu sfântul foc, îl iau în gură şi chiar îşi sting pe piept smocurile de lumânări. Ortodocşii din localităţile apropiate duc focul sfânt în felinare prin sate unde sunt întâmpinaţi cu aplauze, cu exclamări de bucurie şi cu diverse expresii specifice de entuziasm. Întâlnindu-se, toţi se felicită reciproc cu sărbătoarea.

În 1859 dna Varvara Briun Sent-Ipolit, aflându-se la Ierusalim a fost prezentă la pogorârea Focului Sfânt în Sâmbăta Mare. E remarcabilă amintirea ei despre această minune descrisă în scrisoarea adresată duhovnicului său, egumenul Antonie:

„În Sâmbăta Mare în Mănăstirea Feodorovsk, dis-de-dimineaţă toate pelerinele legau în mănunchiuri lumânări pestriţe mici astfel încât fiecare mănunchi să fie alcătuit din 33 de lumânări – în amintirea anilor Mântuitorului Hristos. La ora zece după Sfânta Liturghie ortodocşii noştri au stins toate candelele de la Mormântul Mântuitorului, iar în biserică au stins toate lumânările. În tot oraşul şi chiar în împrejurimi nu a rămas nici o scânteie de foc. Doar în casele catolicilor, evreilor şi protestanţilor ardea focul.

Chiar şi turcii urmează obiceiul ortodocşilor şi în această zi vin în Biserica Mormântului Domnului. Eu am văzut cum copiii lor ţineau în mâini mănunchiuri de lumânări şi am vorbit cu ei prin traducător. Copiii erau însoţiţi de maturi.

La ora 12 de zi uşile bisericii erau deschise şi catedrala era plină de lume. Toţi, fără excepţie – mic şi mare – se duc la biserică. Din cauza mulţimii am ajuns cu mare greu în biserică. Nu numai toate cele cinci etaje ale cafastrelor erau pline de mulţimea pelerinilor, ci şi pe pereţi, unde era posibil să te ţii cât de cât; peste tot şedeau arabi. Unul dintre ei m-a impresionat mult: s-a aşezat pe mânerul candelabrului din faţa icoanei ţinând-o pe genunchi şi pe fiică-sa, o fetiţă de vreo şapte ani, şi tot timpul a stat acolo. În biserică au dat buzna din munţi beduini cu capetele rase, femeile cu bani înşiruiţi pe cap şi pe nas şi acoperite cu văl. Cu dânşii erau şi copii de toate vârstele.

Toată lumea aceasta se îmbulzea şi se agita şi aştepta cu nerăbdare Focul Sfânt. Oamenii erau supravegheaţi de ostaşii turci, care cu armele îi potoleau pe arabii agitaţi. Acest tablou pestriţ era privit cu curiozitate de călugării catolici iezuiţi, printre ei era şi principele nostru Gagarin, care 18 ani în urmă a trecut la catolicism.

Uşile împărăteşti ale Catedralei Învierii erau deschise şi se vedea clerul de frunte al tuturor confesiunilor creştine.

Patriarhului din Ierusalim acum i s-a întâmplat pentru prima dată să fie prezent la acest eveniment, deoarece în anii precedenţi sanctitatea sa locuia la Constantinopol. Totuşi, în altar dădea indicaţii locţiitorul său, mitropolitul Petru Meletie care urma să primească Focul Sfânt. De duminică (Duminica Floriilor) el nu a gustat nimic, în afara prescurii, şi nici nu şi-a permis măcar să bea apă; de aceea era mai palid ca de obicei, totuşi, vorbea liniştit cu slujitorii.

Fiecare dintre cei prezenţi ţinea în mâini câte un mănunchi mare de lumânări, iar alţii, care erau în cafastre, au coborât frânghii cu câteva mănunchiuri şi ele atârnau pe pereţi în aşteptarea focului Ceresc. Toate candelele au fost umplute cu ulei proaspăt, iar în candelabre s-au înfipt lumânări noi, cu fitilurile neatinse de foc.

Eterodocşii neîncrezători şterg minuţios toate colţurile Cuvucliei şi personal pun vata pe lespedea din marmură a Mormântului Domnului…

Se apropie clipa solemnă, nevrând fiecăruia îi tresaltă inima… Aşa cum toate gândurile sunt concentrate asupra fenomenului supranatural, unii în aceste momente sunt încolţiţi de o îndoială puternică, alţii, care sunt mai evlavioşi, se roagă din tot sufletul cu o convingere fierbinte şi speranţă în mila lui Dumnezeu, iar ceilalţi, indiferenţi, aşteaptă doar din curiozitate să vadă ce se va întâmpla…”

Iată în sfârşit o rază de soare a strălucit în deschizătura de deasupra Cuvucliei şi a luminat acest tablou… Ziua e clară, în aer e fierbinţeala zilei de primăvară orientală! Deodată, a apărut un nor care a acoperit acea deschizătură în care cădea raza soarelui. Eu m-am speriat gândindu-mă că nu va mai fi Focul Sfânt şi lumea indignată îl va sugruma pe preasfinţitul mitropolit.

Îndoiala mi-a întunecat inima, am început să-mi reproşez, de ce am rămas, oare nu îmi este de ajuns că m-am închinat Mormântului Mântuitorului? De ce să aştept fenomenul ireal? Şi meditând astfel, eu tot mai mult mă îngrijoram. Deodată, în biserică s-a întunecat. M-am întristat până la lacrimi… mă rugam cu sârguinţă… Arabii au început să strige, să cânte, să se bată în piept, se rugau în glas, ridicau mâinile spre cer; soldaţii turci începură să-i liniştească. Tabloul era îngrozitor, larma – generală!.. Între timp în altar încep să-l îmbrace pe locţiitorul-mitropolitului – nu fără de participarea la aceasta a eterodocşilor. Clerul îl ajută să îmbrace stiharul din argint, îl încinge cu un cordon de argint, îl încalţă; toate acestea se săvârşesc în prezenţa clerului armean, romano-catolic şi protestant.

Îmbrăcându-l astfel, îl duc de subsuori cu capul descoperit printre două rânduri de soldaţi împodobiţi până la uşa Cuvucliei şi închid uşa după el. Şi iată-l singur la Mormântul Domnului. Iarăşi linişte. Asupra poporului pogoară un nor de rouă. Mi-a revenit şi mie, pe rochia mea albă de batist.

În aşteptarea minunii din cer totul înmărmureşte, însă nu pentru mult timp… Din nou agitaţie: strigă, freamătă, se roagă; pe cei agitaţi iarăşi îi calmează. Misiunea noastră se afla pe catedra de deasupra uşilor împărăteşti; văd aşteptarea pioasă a Preasfinţitului Kiril. Am aruncat o privire şi spre kneazul Gagarin, care se afla în mulţime.

Vedeam bine faţa lui; ea exprima tristeţe, Gagarin privea cu insistenţă spre Cuvuclie…

În prima cameră din ambele părţi ale Cuvucliei sunt în pereţi două deschizături rotunde prin care egumenii şi stareţii mănăstirilor din preajmă îi dau Preasfinţitului mitropolit lumânările.

Deodată, din deschizătura laterală apare un mănunchi de lumânări aprinse… Într-o clipită arhimandritul Serafim transmite lumânările poporului… Deasupra Cuvucliei totul se aprinde: candelele, candelabrele… Toţi strigă, se bucură, îşi fac cruce, plâng de bucurie; sute, mii de lumânări transmit lumina una alteia. Forfotă… Arabii îşi dau cu focul sfânt pe bărbi, femeile apropie focul de gâtul dezgolit. În această strâmtoare focul pătrunde înăuntrul mulţimii, însă niciodată nu s-a înregistrat vreun caz de incendiu. Entuziasmul general e de nedescris, să redai acest tablou este imposibil: aceasta e o minune nespusă.

După soare a urmat norul, apoi roua şi după rouă – focul. Roua cade pe vata de pe Mormântul Domnului şi, deodată, vata udă se aprinde cu o flacără albastră.

Mitropolitul apropie lumânările de vată şi ele se aprind cu o flacără slabă albăstruie. E remarcabil că la început în biserică de la atâta mulţime de lumânări domneşte semiobscurul; nu se văd feţele; tot poporul se află parcă într-o ceaţă albăstruie; iar apoi totul se luminează şi focul arde foarte viu.

Transmiţând tuturor focul, mitropolitul iese din Cuvuclie cu două mănunchiuri mari de lumânări aprinse ca nişte torţe. Arabii au vrut, ca de obicei, să-l ducă pe mâini, însă Vlădica s-a eschivat şi a mers singur ca prin ceaţă cu paşi rapizi din Cuvuclie spre altarul Învierii Domnului. Fiecare se străduia să-şi aprindă lumânarea de la lumânările lui. Eu eram în calea lui şi mi-am aprins lumânarea. El părea străveziu; părul alb îi flutura pe umeri; fruntea-i lată era netedă, fără riduri, iar faţa îi era de o paloare neobişnuită; era îmbrăcat totul în alb; în mâini avea două torţe; ochii îi erau îndreptaţi spre cer; privirea – plină de inspiraţie; poporul vedea în el un mesager ceresc. Toţi plângeau de bucurie… Dar, iată că din mijlocul poporului s-a auzit un sunet neclar…

Involuntar am privit spre kneazul Gagarin: faţa-i, scăldată de lacrimi, strălucea de bucurie…Cum ai putea să uneşti în acelaşi om această expresie a feţii cu discursul de ieri de pe Golgota rostit în franceză, pe care l-a încheiat cu cuvintele: „îmi rămâne doar să doresc un singur lucru – noi toţi să ne facem catolici şi să ne supunem papei!”. Ieri el ridica în slăvi priorităţile credinţei romano-catolice, iar astăzi, impresionat de vederea harului ceresc, dăruit doar ortodoxiei, varsă lacrimi. Oare acesta nu este elanul credinţei trădate de el, trezit de entuziasmul general? Oare acesta nu este cumva rodul căinţei întârziate şi o rezonanţă a sufletului oarecând ortodox, care s-a lepădat cu uşurinţă de Una adevărată şi mântuitoare Biserică a lui Hristos? Unde se află el, acest reprezentant al convingerii sale sincere? Acolo unde de la înălţimea catedrei se prezintă drept un partizan al papei sau aici, în mijlocul poporului, cu lacrimile ce-i şiroiesc pe faţă, ca un prinos involuntar adus sentimentului profund care-l îndeamnă să-i dea „lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu”.

Mi-am amintit un caz din Vieţile Sfinţilor. Oarecând pe părintele egumen Antonie l-au vizitat doi moşieri, unul dintre care se abătea spre volterianism şi în timpul discuţiei cu stareţul şi-a exprimat îndoiala cu privire la povestirea despre călătoria Sf. Ioan, arhiepiscopul Novgorodului, care s-a dus călare pe drac la Ierusalim (vezi Cetii-Minei, 7 septembrie). „Aceste lucruri sunt de necrezut”, zâmbind ironic a spus acest domn. „Da!, i-a răspuns stareţul, pe timpuri erau sfinţi şi printre curteni… şi călătoreau călare pe drac, iar acum dracul călătoreşte călare pe unii dintre ei”.

Acest cuvânt stareţul l-a rostit cu semnificaţie şi cu o tristeţe dojenitoare.

Dar să revenim iarăşi la alesul de Dumnezeu străjer al Mormântului Domnului. Trebuia să vezi cu câtă solemnitate Patriarhul l-a primit în braţele sale pe acest vestitor al Harului lui Dumnezeu, dar şi toţi ai noştri îl îmbrăţişau pe miropolitul-locţiitor şi primeau din mâinile lui sfinte lumânări aprinse. După aceasta a urmat liturghia pe care a slujit-o însuşi Patriarhul cu tot clerul îmbrăcat în veşminte strălucitoare de aur. Între timp beduinii se adună într-un entuziasm sălbatic în cerc şi dansează în mijlocul bisericii, într-o bucurie năvalnică ei urcă unii pe umerii altora, cântă şi se roagă, până ce cad istoviţi de puteri. Nimeni nu le interzice: ei ca nişte copii îşi exprimă în felul lor bucuria covârşitoare. După liturghie toţi aleargă să aprindă candelele: unii acasă, alţii la Ilie proorocul, în Mănăstirea Sf. Cruci, unii la Bethleem, alţii în Ghetsimani. Toată ziua pe străzile oraşului, în lumina soarelui vezi luminiţe – un tablou uluitor! Această prezenţă palpabilă a lui Dumnezeu Însuşi la Mormântul Fiului Său Unul-născut trezeşte o dragoste puternică faţă de Biserica Ortodoxă şi rămâne o amintire vie a inimii.

Preasfinţia sa, mitropolitul Petru Meletie spunea că deja pe parcursul a 30 de ani Dumnezeu îl învredniceşte să primească Focul Ceresc. Şi, cunoscând absoluta mea convingere în semnul Harului Dumnezeiesc, a spus: „De data aceasta când am intrat în Cuvuclie harul deja pogorâse pe Mormântul Mântuitorului: după cum se vede, toţi v-aţi rugat cu sârguinţă şi Dumnezeu a auzit rugăciunile voastre. Se întâmpla uneori să mă rog îndelung cu lacrimi şi Focul lui Dumnezeu nu venea chiar şi două ore, iar de data aceasta l-am văzut imediat după ce s-a închis uşa după mine! Peste tine a căzut roua harică?”

Eu am răspuns că şi acum sunt vizibile urmele de pe rochia mea, de parcă ar fi nişte pete de ceară. „Vor rămâne pentru totdeauna”, mi-a spus Vlădica. Aşa şi a fost: de 12 ori mi-am dat rochia la spălat, însă petele au rămas. Apoi l-am întrebat pe Preasfinţitul ce simţea el în momentul când ieşea din Cuvuclie şi de ce mergea atât de grăbit? „Parcă eram orb, nu vedeam nimic, a răspuns el, şi, dacă nu eram susţinut, aş fi căzut!” Acest lucru s-a şi observat: ochii lui parcă nu vedeau, cu toate că erau deschişi.

Iată o scurtă expunere a scrisorii dnei Varvara B. de S-I., la care pot fi adăugate cuvintele Vohodului Mare al Sâmbetei Mari: „Să tacă tot trupul omenesc!” – în faţa sfinţitei taine a Harului Dumnezeiesc.

(„Strannik, 1860, aprilie,

Culeg. „Torjestvo Pashi v Ierusalime”, pag. 115)

Şi monahul rasofor al Muntelui Sfânt Partenie îşi amintea despre sărbătorile din Ierusalim la care a fost prezent.

„… A trecut oarecare timp, nu ştiu – mult sau puţin – fiindcă eram înspăimântaţi, când deodată lângă Mormântul Domnului a strălucit lumina; peste puţin a apărut lumina şi în altar, ieşea din Uşile Împărăteşti, din deschizătură. Şi curgeau două râuri de foc – una de la apus, de la Mormântul Domnului, iar cealaltă de la răsărit, de la altar. O, ce mare bucurie şi triumfare s-a făcut în biserică! De parcă toţi erau îmbătaţi şi exaltaţi, nu-şi mai aminteau cine şi ce spune sau încotro aleargă… O, vedere străină şi minunată! Toată biserica s-a prefăcut în Foc; nu se mai vedea nimic în afară de lumina cerească.

…Mitropolitul de după Iordan, când intră înăuntrul Mormântului află acolo o candelă mare ce stă pe mormântul lui Hristos care s-a aprins singură; iar uneori se aprinde brusc în prezenţa lui. Însă el n-a văzut niciodată cum ea se aprinde. În Ierusalim am auzit de la mai mulţi oameni ce le-a mărturisit sincer Mitropolitul: „Uneori când intru, ea deja arde, atunci eu repede ies cu ea; alteori eu intru, iar candela încă nu arde; atunci eu cad la pământ de frică şi încep să cer cu lacrimi milă de la Dumnezeu. Când mă ridic candela deja arde şi eu aprind două mănunchiuri de lumânări, le scot şi le împart”.

După ce Patriarhul iese din Mormânt, mai bine-zis, îl duc în altar, unde el, asistă, parcă absent, la Liturghie, poporul năvăleşte înăuntrul Mormântului şi îl sărută; şi eu, (monahul Parfenie) m-am învrednicit să mă ating de el. Tot Mormântul lui Hristos era ud, parcă udat de ploaie; însă eu n-am reuşit să aflu de ce. În centrul Mormântului sta candela mare care s-a aprins singură şi ardea cu o lumină puternică.

(„Povestirea despre călătoria şi pelerinajul prin Rusia, Moldova, Turcia şi Ţara Sfântă”, pag. 118-119, M., 1855, partea a 4-a).

(Va urma)

http://www.danionvasile.ro/blog/