(Vezi partea a II-a)

Interviu cu Părintele Nichifor MANEA de la Izvoarele de Ioan Enache

- Mai înainte aţi prezentat o realitate care a fost anticipată acum două mii de ani de Sfântul Apostol Pavel. El a zis că Antihristul nu se va instala până când nu vor fi daţi la o parte cei care se opun. Aminteaţi de patriarhii Serbiei şi Bulgariei, cărora li se adaugă mulţi alţi dreptcredincioşi, aflaţi în pustie sau ascunşi în lume, ca oponenţi ai lucrării fărădelegii. Or, momentul când aceşti ortodocşi vor fi daţi la o parte se apropie, deoarece, se vede, Satana cu oştile lui se grăbesc foarte tare pentru instaurarea imperiului mondial păgânesc.

- Vor ajunge la o unitate de voinţă la vârf, vor finaliza un sinod panortodox, adică vor mondializa şi bisericile care vor cădea de acord în anumite puncte. Tendinţa aceasta de stăpânire a lumii dintr-un singur centru de putere vine din fervoarea lui Antihrist. Cucerirea lumii, prin orice mijloace, este boala lui de a stăpâni peste tot şi peste toate. Vor găsi oameni stăpâniţi de acelaşi duh de mărire şi de slavă deşartă care vor grăbi lumea spre paşii finali. E o glorie falsă pe care o vânează nebuneşte. Ba se cred şi stăpâni ai lumii. Viaţa creştină este la polul opus, ţinteşte ispăşirea de păcate, eliberarea de patimi, smerenia, să te vezi cât mai mic în lumea asta, să faci totul pentru împărăţia lui Dumnezeu, să te lauzi în crucea Domnului. Oameni de acest fel vor fi până la sfârşit, iar ceilalţi, lucrătorii împărăţiei antihristice se vor ruşina, toată strădania lor va fi un eşec usturător, va fi o ratare şi ecumenismul, va fi cea mai mare înfrângere a masoneriei unitatea asta a lor complet falsă. Ultimul cuvânt de spus îl are Dumnezeu.

- Trăim cu adevărat vremuri grele, după toate semnele sunt vremurile de pe urmă. Ce credeţi că ar trebui să facă astăzi creştinul ortodox pentru a se menţine totuşi pe calea mântuirii?

- Necazurile, bolile, întristările sunt partea creştinilor din vremurile de apoi. La acestea se adaugă încercarea mărturisirii de credinţă. Să ştiţi, în momentul în care un creştin va fi dat afară de la serviciu sau va fi lipsit de nişte drepturi pentru că refuză actele biometrice, refuză microcipul cu însemnele satanice, va suferi pentru mântuirea lui. Călugării care vor rămâne statornici în dreapta credinţă şi vor fi prigoniţi, alungaţi, închişi, vor suferi toate acestea spre mântuirea lor. Veţi vedea atunci, şi nu e departe momentul acela, lucrarea lui Dumnezeu prin aceşti oameni, le va da cuvânt cu mare putere. Veţi vedea şi minuni! Omul strâmtorat de constrângerile antihristice să se retragă din calea lor, mai la pădure, mai la râpă. Cu o coajă de pâine şi cu un cartof şi fără acces la medicamente, vor fi mai sănătoşi decât cei hrăniţi de la supermarketuri. O să-i ţină Dumnezeu. Iar dacă se vor îmbolnăvi, suferinţa lor va fi mântuitoare. Să vă prezint un caz de Pateric. Doi părinţi, la o chilie, se nevoiau. Duhovnicul, mai vârstnic, avea o boală foarte gravă, suferise mulţi ani fără să cârtească. La un moment dat, a murit. După ce l-a îngropat pe stareţ, ucenicul s-a îmbolnăvit şi el. S-a panicat, nu fusese niciodată bolnav, şi a vrut să plece din pustie ca să se trateze. Atunci i s-a arătat stareţul: „Ce vrei să faci? Cât am stat aici, de nimic nu m-am folosit ca de boala pe care am avut-o. Stai şi rabdă! Îţi va fi spre folos”. S-a întărit. A rămas pe loc şi s-a mântuit. La fel va fi şi pentru noi. Nu vom primi ale lor, ne vom îmbolnăvi, nu-i nimic, să stăm şi să răbdăm. Dacă nu primim lepădarea e lucrul cel mai bun iar răbdarea care urmează este mântuitoare. Iată, mi-am amintit acum încă o situaţie din vieţile părinţilor noştri. La o chilie, doi părinţi se nevoiau. Unul din ei s-a îmbolnăvit. Celălalt se ruga la Sfântul Pantelimon, care era protectorul chiliei lor, ca să-l vindece pe fratele. El spunea astfel: „Părinte Pantelimoane, fă-l sănătos pe părintele meu sau ia-i viaţa, ca să nu mă mai chinuiesc cu el atâta!” I s-a arătat Sfântul Mucenic Pantelimon: „De ce-mi ceri mie aceasta? Nu ştii că eşti gol de virtuţi? Prin puţina ta răbdare cu aproapele te mântuieşti şi tu”. S-a întărit ucenicul acela şi şi-a schimbat complet atitudinea. Spun aceasta pentru cei care îi vor avea în grijă pe alţii, căzuţi la pat în boli apăsătoare. Cel bolnav va primi suferinţa, fără cârtire, spre mântuire, cel care se nevoieşte cu îngrijirea lui în sărăcie primeşte răbdarea spre mântuire. Părintele Metodie de la Chilia Valahilor, relatează Părintele Paisie Aghioritul, povestea de stareţul său că a murit îngrijorat de mântuirea fiilor duhovniceşti, pentru că nu prea făceau ascultare. După o oarecare vreme i se arată Părintelui Metodie în vis. Când l-a văzut acesta a strigat: „Părinte, cum eşti acolo?” „Sunt bine. M-am mântuit. Dar numai eu ştiu cum a fost. După ce mi-a ieşti sufletul din trup, îngerul mi-a spus cu asprime: Ai vreo faptă bună? Înfricoşat, i-am răspuns că nu am nici o faptă bună, afară numai de neascultări faţă de stareţul meu şi nădăjduiesc în mila lui Dumnezeu. Îngerul a plecat şi, după o vreme, apărut spunând: Drept ai zis că nu ai nici o faptă bună, dar fiindcă ai nădăjduit în mila lui Dumnezeu, El te-a mântuit. Atunci, Metodie i-a zis: „Părinte, da’ tăietorul de lemne unde se află?” „Acela este la un loc mai bun ca al meu, pentru că toată viaţa a făcut ascultare, fără cârtire”. „Dar cel îndrăcit unde se află?” „Acela e într-un loc şi mai sus. Pe el mult l-a chinuit dracul şi l-a smerit în faţa oamenilor, dar şi el singur se smerea, spunând că numai rugăciunile părinţilor îl vor mântui, numindu-se pe sine ticălos”. Asta e, asumarea creştinească a suferinţei ne conduce la mântuire. Aţi văzut, îndrăcitul era mai sus decât tăietorul de lemne, tăietorul de lemne mai sus decât stareţul, el care fusese pus peste alţii. În aceste condiţii grele, tensiunea cumplită care apasă pe justiţie, pe biserică, pe poliţie, pe toată lumea creştină, pe cea europeană şi planetară, ascunde mari posibilităţi de mântuire prin asumarea suferinţei. Ce avem de făcut? Cine poate să mărturisească, să o facă râvnitor, cine nu poate, să-şi asume consecinţele opţiunii pentru Hristos, ţinându-se tare în refuzul lepădării. „Nu primesc, domnule!” Îţi iei o bucată de pământ şi te retragi. Sigur, într-o fază ulterioară vor născoci că nu ai voie nici acolo. Atunci urmează închisoarea. Acum nu vor să umple pădurile de călugări. Dar vor rămâne surprinşi cât de mulţi vor alege să-şi ducă mai departe dreapta credinţă şi vor sluji Sfânta Liturghie în clandestinitate, în condiţii de mare prigoană. Nici harul lui Dumnezeu, nici cuvântul nu vor putea fi legate cu lanţuri. Harul nu vine de la stăpânitorii acestei lumi, ci îl dă Dumnezeu. Dacă ai un talant, pictura să zicem, apoi tu lucrează, chiar dacă ei nu te omologhează, nici nu trebuie să te intereseze aceasta. Dacă ai darul de a scrie, du-te şi scrie, nu ţine cont de ei. Aşa s-a întâmplat cu Eminescu persecutat, cu Crainic şi Gyr, care au scris prin puşcării, şi apoi mulţi au supravieţuit prin scrierile lor. Aşa s-a întâmplat cu atâţia preoţi care au suferit greu în temniţele comuniste, dar unii au ieşit şi apoi au construit mânăstiri, şi acum jumătate de ţară aleargă la ei. În timp se vede că s-a sfinţit omul acela, că nu are altă Ortodoxie decât a Sfinţilor Părinţi, că sfătuieşte la bine, că Dumnezeu dă daruri prin el, de tămăduiri. Pe aceşti oameni nu-i poate opri nimeni, chiar dacă sunt dosădiţi material sau spaţial, Dumnezeu lucrează prin ei şi ies la lumină. Prin aceasta vă spun că Ortodoxia, oricât ar fi prigonită, nu poate fi oprită. Ea este şansa noastră! De aceea, greutăţile de astăzi, pentru adevăratul creştin sunt tot atâtea posibilităţi de desăvârşire duhovnicească, de sfinţire, de mântuire. Să învăţăm să întoarcem în favoarea noastră aceste necazuri, neajunsuri, constrângeri.

- Mărturisirea făţişă a unor creştini va fi interpretată de înalta stăpânire şi de către slujbaşii ei drept împotrivire, răzvrătire, neascultare. Pentru slăbiciunile minţii noastre, spuneţi-ne cum trebuie făcută mărturisirea pentru a nu fi interpretată drept răzvrătire?

- Într-un popor ca al nostru, confuzia asta nu va fi prea mare. Ascultarea nu înseamnă exploatare. Ascultarea înseamnă să ne silim să ne mântuim unul prin celălalt. Reminiscenţa autoritară comunistă, totalitară, de a încorseta omul cu regulamente şi legi anticreştine, vizează subjugarea maselor, nu luminarea şi desăvârşirea lor întru mântuire. În popor a pătruns de câţiva ani un mare volum de carte duhovnicească, oamenii au început să cunoască, unii au a doua chiar a treia facultate, au început să gândească. Autorii care erau mai tare ascunşi de comunişti acum ies cu insistenţă la suprafaţă, sunt mai căutaţi. Sigur, se continuă cu sârg mare lucrarea de a ascunde valorile naţionale, de a spăla pe creier masele. Până la urmă nu vor reuşi. Firul de iarbă sparge piatra şi tot iese la lumină. Ei nu vor putea obtura lucrarea lui Dumnezeu şi a Bisericii lui celei adevărate. Mărturisitorii vor străluci mai tare acum. Pe moment vor câştiga vrăjmaşii, pe unii îi vor omorî, dar după aceea vor ieşi şi mai puternic la suprafaţă. Uitaţi-vă cum au ieşit manuscrisele lui Sandu Tudor, ale lui Ion Ianolide, ale lui Gheorghe Calciu, cum aceşti martiri au devenit mai vii, le e dor oamenilor de cuvintele lor. Uitaţi-vă cum a ieşit voievodul Ştefan cel Mare, după 400 de ani, în conştiinţa acestui neam, sfânt şi conducător pe care ni l-am dori. Şi eroul, şi credinciosul, şi sfântul. Exemplul cel bun ar trebui să pornească de la monahi: să trăim şi fără maşină, şi fără lumină electrică, în orice condiţii să fim la fel de senini, să avem aceeaşi statornicie în credinţă, să menţinem concepţia de viaţă pe care ne-a dat-o Mântuitorul. Mărturisirea astăzi este chemarea lui Dumnezeu către tot creştinul să-şi facă datoria în lumina Evangheliei. Să nu-i fie ruşine românului cu credinţa lui, cu istoria lui, cu sfinţii şi cu martirii lui. Statornicia în fapta bună în Hristos este o mărturisire. Vreau să vă spun că toate blestemăţiile pe care ni le impun ei nu vor prinde mult la români. Ne vom scârbi de ele aşa de tare, încât în curând vom vedea o reacţie imprevizibilă a maselor. Pe de altă parte, oamenii aşteaptă de la preoţi şi de la călugări mărturisirea adevărului. Dacă noi nu vom mărturisi, oamenii vor reacţiona şi împotriva noastră. Tăcerea ierarhilor, a preoţilor în momentele acestea de cumpănă supără poporul. Biserica este mărturisitoare şi păstrătoare de adevăr şi ea ar trebui să fie prima care îşi pune sufletul pentru adevăr.

http://www.credinta-ortodoxa.ro/