Interviu cu Părintele Nichifor MANEA de la Izvoarele de Ioan Enache

- Părinte, vă invit să vorbim despre mântuire şi viaţa veşnică. În aceste zile cu tulburări şi multe contradicţii, în mesajele oficiale, în acelea ecleziale, comunicate la nivelul cel mai înalt, se discută despre orice, numai despre mântuire nu. Ce mai este mântuirea astăzi pentru creştinul ortodox, complet răvăşit de crize dar şi de îndrumări anapoda?

- Asta este criza prin care trece întreaga lume, nu numai societatea creştină. În viaţa ortodocşilor, însă, problema mântuirii este cea mai profundă. Mântuitorul S-a întrupat cu scopul de a-l mântui pe om, de a-l scoate de sub incidenţa păcatului şi a-i da viaţa veşnică. Adevărata viaţă este numai în Hristos Domnul, „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. Menirea omului este de a se îndumnezei, de a-şi desăvârşi viaţa, de a o trăi în deplinătatea ei. Pentru aceasta a şi fost întemeiată Biserica, pentru aceasta a fost pregătit neamul omenesc încă de pe vremea proorocilor Vechiului Testament, să-L primească pe Hristos ca Mesia, ca Mântuitor. Asta fiindcă omul nu se poate mântui singur, ci numai prin Domnul nostru Iisus Hristos. Teandria, acest act profund şi tainic de împreună lucrare dintre om şi Dumnezeu, stă la baza mântuirii. Cine crede că se mântuieşte numai cu ajutorul lui Dumnezeu, fără participarea voinţei personale, este în înşelare. Dumnezeu nu mântuieşte cu sila pe nimeni! Nici omul nu se poate mântui numai prin eforturi proprii, fără conlucrarea cu harul lui Dumnezeu. Altă învăţătură în afara acesteia nu ne duce la mântuire. Este învăţătura care nu ne dă ştiinţă sau cunoaştere, ci ne dă viaţă şi izbăvire. Este o putere în învăţătura lui Hristos, fapt recunoscut cu mirare chiar de adversarii lui care spuneau „Ca omul acesta n-a mai vorbit nimeni”. Lucrarea mântuirii constă în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Despre aşa ceva nu se mai discută astăzi fiindcă tendinţa de autonomie a omului, manifestată încă de la căderea din rai, s-a accentuat acum. Este grav ispitit să-şi împlinească voinţa sa, împotriva voii lui Dumnezeu. Prin modul de viaţă exclusiv autonom, omul îşi primejduieşte mântuirea. Specificul Ortodoxiei este viaţa în duh şi în adevăr. Mântuitorul a venit să ne aducă harul şi adevărul. Biserica este un aşezământ divino-uman, al cărei cap este Însuşi Hristos. Prin aceasta Mântuitorul ne cheamă la părtăşia cu viaţa veşnică.

- Apropo, ce e viaţa veşnică?

- Dragul meu, societatea de astăzi în toate articulaţiile şi în toate strădaniile ei ne arată că nu poate dobândi nici pacea, nici fericirea, nici bucuria, nici altă aspiraţie a oamenilor, cu toată tehnologia şi cu toate progresele ştiinţei la dispoziţie. Se vede că are nişte limite. Viaţa veşnică e o fericire care nu e întinată de nimic, e trăirea în adevăr, fiindcă adevărul ne face liberi, „aceasta este viaţa veşnică, să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care Tu L-ai trimis”. Dumnezeu se descoperă prin revelaţii, prin porunci, prin învăţătura Bisericii. Viaţa veşnică înseamnă a-L trăi pe Hristos. Acolo unde apărea Domnul Iisus Hristos, nu numai că se săvârşeau minuni, dar omul, în preajma Lui, se simţea împlinit şi adevărat. El aduce duh de viaţă. Harul Duhului Sfânt este caracteristica Bisericii Ortodoxe. Ceea ce nu se desfăşoară sub har, adică în duhul lui Dumnezeu, nu are valoare mântuitoare.

- Va să zică sensul vieţii noastre vremelnice pe pământ este mântuirea şi dobândirea vieţii veşnice. Această direcţie călăuzitoare a fost pierdută de foarte multă lume, proba fiind modul cum vieţuieşte societatea acum. De ce ne-am rătăcit aşa de rău de la cele adevărate şi valoroase?

- Firea căzută a omului îşi caută soluţionare. Şi trupul şi sufletul s-au cantonat în materialitate, în cele pipăibile, senzoriale, imediate, perisabile. Aşa s-a pervertit înţelesul noţiunii de fericire. Bucuria duhovnicească a fost înlocuită cu plăcerea de moment. Viaţa veşnică a fost înlocuită cu viaţa de aici. La botez, noi primim un har unic. Mântuirea depinde de felul cum facem acest har lucrător. Ignoranţa, nestatornicia în faptele cele bune scad credinţa în om, îl înconvoaie în interesele cele trecătoare. Acestea îi aprind alte instincte, alte patimi, îl fac rob lor, îi pervertesc mintea, comportamentul, concepţia despre viaţă. Dacă mai are şi o educaţie materialist-atee, o învăţătură greşită, atunci omul înţelege viaţa în mod limitat, se supune intereselor de moment, este lipsit de demnitate, de onoare, de aspiraţii de valoare, de spiritul de sacrificiu. Un crez puternic îl conduce pe om la atitudini mari. Astăzi omul este dispus la acţiuni josnice, la păcătuire, la mişcările patimilor care îi anihilează aspiraţiile la acţiuni înalte.

- Totuşi, Părinte, înaintaşii noştri au avut o tradiţie creştină bună, au fost vremuri când satul românesc reprezenta o societate cu adevărat sănătoasă. Cum se face că s-a pierdut tot ce era valoros în viaţa românului?

- Vedeţi, noi vorbim azi cum de am pierdut cele bune pe traseele istorice ale generaţiilor. Să ne gândim la faptul că Mântuitorul le-a spus „Cel ce vrea să vină după Mine să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie”, dar foarte puţini l-au urmat. E frumos ce spune El, dar, când e vorba de crucificarea voii proprii, de renunţarea la un mod de a gândi şi de a fi, atunci nu-L mai urmăm. Calea crucii, a răstignirii de sine, de renunţare la voia proprie, o urmează puţini oameni. Nici noi, creştinii ortodocşi, nu mai iubim calea cea strâmtă, a ascezei şi nevoinţei, în schimb optăm pentru calea materialistă a plăcerilor şi confortului. De aceea nu mai obţinem rezultate duhovniceşti. Şi o ţinem aşa, în rătăcire, până la mormânt. Omul care se raportează la adevăr, nu la plăcere, omul care caută ceva etern şi se osteneşte pentru a obţine aşa ceva, acela şi dobândeşte. Dacă am renunţat la post, la rugăciune, la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, la mijloacele de înfrânare a simţurilor şi a patimilor, ne-am pierdut puterea de a gândi şi de a aspira la ceva mai înalt. Aşa se explică faptul că în creştinismul nostru şi-au făcut loc filosofiile străine, învăţăturile neortodoxe, emancipările de tot felul, drepturile omului, cultura atee, tehnologiile înstrăinătoare, umanismul, care ne-au impus limitarea vieţii la aici şi acum. Pentru un câştig imediat, pentru o glorie de moment, pentru o laudă care îl sensibilizează, omul îşi lasă credinţa, predania părinţilor, morala strămoşilor. Dar să nu disperăm, sunt şi oameni care au şcoala curajului, a demnităţii, a rugăciunii, a smereniei, a valorilor durabile. Aceştia reprezintă o minoritate care îi ţine şi pe cei mulţi, întotdeauna a fost aşa, turma mică. Însă acum situaţia e mai gravă ca altădată, pentru că majoritatea poporului român tânjeşte după un mod de viaţă păgân, străin de ortodoxie. Din viaţa curentă a poporului a fost eliminată asceza, educaţia e cu totul păgână, noţiunea de Biserică e interpretată greşit. Este grav, fiindcă Biserica, în special prin unii ierarhi ai ei, a abandonat poporul. Ea este o alcătuire divino-umană, al cărei cap este Hristos, chemată să organizeze viaţa, să sigure mântuirea oamenilor. Noi am abandonat, în acest sens, poporul, am lăsat pe mâna altora masele de oameni, ne-am detaşat de popor şi de nevoile lui duhovniceşti, am făcut din biserică o instituţie socială în care funcţionează şefi, papi, administratori. Autoritatea în Biserică a căpătat o trăsătură laică, funcţionărească, ministerială, părăsind cuvântul Mântuitorului care ne-a învăţat că acela care vrea să fie mai mare trebuie să fie slugă tuturor. Un cuvânt ca acesta, cine e în vârf să fie mai smerit, mai înfrânat, mai trăitor, mai nevoitor, incomodează astăzi. Se ascund după limbaje sociale, umaniste, după false iubiri. Înainte de a propovădui această iubire Mântuitorul a postit 40 de zile! Acum, înainte de alegerea unui ierarh, a unui preşedinte, a unui şef, nu se mai recurge la post, la rugăciune. Nu mai există nici un îndemn duhovnicesc înaintea unor fapte importante din viaţa noastră. În Biserică s-au infiltrat elemente care au o mentalitate străină de duhul Sfinţilor Părinţi. Totuşi Biserica va supravieţui prin aceia care îndrăznesc să nu se desprindă de dreapta învăţătură strămoşească. Fie monahi, fie mireni, vor exista oameni care, cu orice risc, îşi vor duce nealterată viaţa creştin ortodoxă. Dumnezeu are oamenii lui care vor rezista tuturor presiunilor, legilor anticreştine, regulilor antibisericeşti, restricţiilor de viaţă şi chiar de înmormântare, impuse de Europa şi de statul român. De dragul lui Hristos şi al învăţăturii Sfinţilor Părinţi vor fi destui oameni care nu vor accepta aceste acte biometrice de urmărire, aceste reguli păgâneşti de viaţă. Valorile creştine se vor menţine prin cei care rămân statornici în Ortodoxie.

(Va urma)

http://www.credinta-ortodoxa.ro/