La Chişinău a început campania de desfiinţare a pieţelor neguţătoreşti. La sfîrşitul iernii, sub pretextul transformării localului în salon auto, a fost închisă piaţa „Total” din sectorul Rîşcani şi sute de mici întreprinzători au fost aruncaţi de-a dreptul în stradă. Urmează curînd să fie închisă şi piaţa de pe strada Bogdan-Voievod din acelaşi sector sub pretextul lăţirii peste piaţă a blocurilor de apartamente elitiste. Soarta pieţelor din celelalte sectoare asle Chişinăului este pecetluită şi ea, pretextele variind de la caz la caz.

Ţăranii care sînt acum nevoiţi să vîndă bruma lor de marfă pe la colţuri de stradă sînt hăituiţi de poliţia „naţională” ca formă, dar europeană ca conţinut. Ţi se frînge inima de milă pentru aceşti oameni muncitori care îşi vînd rodul muncii lor cinstite şi de ruşine pentru băieţii carabinieri puşi de duşmani să-şi prigonească conaţionalii.

Micii întreprinzători care lucrează ca persoane fizice, în baza patentei, – circa 44 de mii în toată ţara – trebuie să facă o alegere între următoarele posibilităţi oferite lor de către autorităţile statului: ori să se înregistreze ca persoane juridice, ori să-şi shimbe îndeletnicirea, ori să fugă peste hotarele ţării să robească la străini, ori să moară de sărăcie (adică de boli, foame, tîlhărie). La prima vedere, e un evantai larg de opţiuni. Dar să le privim puţin mai pe îndelete fiecare dintre variantele propuse de către stat acestor oameni şi să vedem care sînt efectele imediate şi cele finale ale acestei campanii ruşinoase, de fapt, după cum se va vedea în continuare, profund anticreştine şi antinaţionale.

Cinismul „ofertei” de a se înregistra ca „persoană juridică”

Care este diferenţa dintre un mic întreprinzător-persoană fizică care lucrează în baza patentei şi micul întreprinzător care este persoană juridică – fie că e întreprindere individuală, fie că e SRL ? Diferenţele esenţiale sînt următoarele.

Patentarul nu are contabilitate, ci achită lunar la stat o sumă fixă de bani, adică el nu cheltuieşte pe întreţinerea contabilului. El nu are cont în bancă de pe care să scoată bani strict în baza unor documente justificative gen contract, adică el nu întreţine jurişti şi nici nu achită serviciile băncii care, potrivit specificului ei, încasează cîte o taxă la fiecare operaţiune pe cont. Patentarul nu are nevoie de aparat de facturare („aparat de casă”), ceea ce îl scuteşte de cheltuieli de cumpărare şi de întreţinere a acestui aparat, precum şi hnimeni nu-i controlează circuitul – de obicei, minuscul – al banilor şi mărfii lui. Patentarul îşi poate vinde marfa sau o shimba pe alta la mica înţelegere (între persoane fizice şi pe cuvînt de cinste) – fără întocmire de contracte, fără a recurge la jurişti, fără a plăti impozitul pe valoare adăugată sau pe venit. Din cîştigul său – mic în general – patentarul poate să tocmească pe cineva cu ziua cu care se răsplăteşte din cîştigul său, fără a fi nevoie de a încheia vre-un contract de muncă, de a plăti impozitele sociale ameţitoare.

Relaţiile sale de afaceri el şi le construieşte pe baza de încredere. Ca urmare, preţurile oricărei mărfi scoase la vînzare sînt simţitor mai mici decît preţul unor mărfuri de acelaşi fel la magazine – dughene de băcănii şi supermarketuri. El îşi poate permite să achiziţioneze marfă – în special, produse alimentare, – direct de la ţărani sau chiar ţăranii pot fi şi sînt asemenea patentari. Nici un magazin nu poate să-şi cumpere marfa de la ţărani, deoarece volumele propuse de sătenii noştri sînt prea mici pentru magazine.

Astfel, micul întreprinzător nu este deplin controlat de către stat.

Nimic din toate acestea nu poate face întreprinzătorul care este persoană juridică. Altfel zis, transformîndu-se în persoană juridică, micii noştri întreprinzători patentari trebuie să concureze cu supermarketurile şi pavilioanele din pieţe controlate centralizat. Este clar pentru orice copil din ciclul secundar că nici un patentar nu poate nu că rezista la o asemenea concurenţă, el nu poate nici măcar să intre pe această piaţă, căci nu are capital iniţial, iar dacă şi mai sclipuieşte ceva de prin împrumuturi de pe la rude-prieteni, atunci este sigur că el nu rezistă la concurenţa cu magazinele existente.

Deci, este evident şi pentru un orb că lichidarea acestui aşezămînt obştesc cum era patenta, înseamnă lichidarea unei pături sociale întregi, iar odată cu ea şi a acelor pături care nu-şi pot permite să se aprovizioneze de la supermarketuri şi alte magazine.

Ca urmare, creşte sărăcia – atît printre persoanele care au deţinut patente, cît şi printre persoanele care se aprovizionau de la acestea.

Cine cîştigă de la desfiinţarea patentarilor ?

În primul rînd, cei care cumpărau de la ei vor fi nevoiţi să cumpere deja la supermarketuri şi băcănii. (De altfel, nu este exclus ca şi băcăniile-chioşcuri să fie curînd desfiinţate şi ele.) Fie că populaţia va cumpăra, fireşte, mai puţin decît de la patentari, dar, oricum fluxul bănesc al supermarketurilor va creşte şi încă simţitor. Deci, proprietarii de supermarketuri sînt primii beneficiari ai tragediei patentarilor.

În al doilea rînd, producătorii de produse agricole, mici meşteşugari, micii comercianţi care aduc mărfuri direct de la alte mici fabrici nu vor mai avea cui să-şi vîndă marfa, deoarece patentarii nu vor mai exista. Aceştia ruinîndu-se, au de cîştigat numai importatorii – aceştia doar importă cu ridicata, nu cu amănuntul, – produse agricole şi alimentare pentru supermarketuri. Adică au de cîştigat iarăşi marii întreprinzători.

În al treilea rînd, mai este un aspect. Organele economice ale statului nu vor mai fi nevoite să controleze zecile miile de patentari, ci doar cîteva zeci de supermarketuri, printre care merită să numim Metro, Fidesco, Green Hills.

La fel, nu trebuie să uităm de băncile care deservesc conturile reţelei de comerţ a supermarketurilor care şi ele au de cîştigat substanţial de pe urma distrugerii patentarilor.

Potrivit estimărilor făcute de specialişti, fluxul lunar către patentari era numai la Chişinău de peste 200 milioane de lei lunar, adică de peste 12 milioane de euro lunar. În ultimă instanţă aceşti bani vor curge spre cele cîteva zeci de supermarketuri concentrate în mîinile a 4-5 persoane şi familiile lor. Dar la nivel de ţară – Bălţi, Cahul, Ungheni, Orhei etc. ? Vre-o cîteva milioane se adună şi în aceste oraşe împreună.

Dacă pînă acum fluxurile băneşti venite dela pribegii moldoveni de prin „străinătăţuri” erau distribuite prin cumpărături de către rudele rămase acasă printre alţi tovarăşi de suferinţă – patentarii – acum aceste fluxuri băneşti vor fi redirecţionate spre proprietarii de supermarketuri spre îmbogăţirea şi mai mare a acestora pe seama nu numai a patentarilor, ci şi pe seama moldovenilor alungaţi din propria lor ţară la muncă prin străini. Astfel, moldovenii plecaţi de nevoie peste hotare se spetesc acolo, uitînd de familie, de copii, de părinţi, de propria viaţă, doar de dragul îmbogăţirri celor care îi prigonesc pe tovarăşii de nenorocire ai celor pribegi.

Schimbarea îndeletnicirii ?

Aceasta înseamnă că trebuie ori să te angajezi, ori să deschizi o nouă afacere. O nouă afacere nu poţi deschide, deoarece patenta este cea mai simlă, chiar rudimentară, formă de afacere. Dacă aceasta ţi s’a închis, atunci o alta nu o mai poţi deschide căci este mai complexă şi m,ai complicată decît afacerea care „încape” într’o patentă.

A te angaja în altă parte este iarăşi imposibil, deoarece cine se apucă de patentă ? Doar acei care au rămas fără de lucru şi patenta este unica modalitate pentru ei de a-şi hrăni familiile. Deci, practic, schimbarea îndeletnicrii, ca şi ”oferta” statului de a se înregistra ca persoane juiridice, este o banală batjocorire a acestor oameni.

Ce îi mai rămîne omului cinstit să facă ?

Este limpede că practic nimeni dintre patentari nu se va transforma în perosană juridică şi nici nu va izbuti să-şi schimbe îndeletnicirea în Moldova. Cei mai mulţi dintre ei vor căuta să se refugieze de sărăcie peste hotare. Această înseamnă iarăşi depopularea ţării, înrăutăţirea în continuare a situaţiei demografice, despărţirea familiilor, şocul psihologic al copiilor rămaşi fără unul sau amîndoi părinţi cu efecte disturgătoare pentru personalitatea copilului, pentru viitorul lui, creşterea fenomenelor antisociale etc.

Fără de mijloace de existenţă în Moldova ce poate face omul ? Corect: ori moare, ori fuge din acest loc al durerii şi al morţii – în ce trădătorii de neam şi ţară au transformat acest „picior de plai”, această „gură de rai”. Haiducia nu o pun aici la socoteală.

Acasă rămîn tot mai mulţi oameni neputincioşi, pasivi social, deznădăjduiţi, pierduţi, lipsiţi de voinţă, resemnaţi, buni doar de a fi neglijaţi sau de-a dreptul maltrataţi, eliminaţi chiar şi fizic din viaţa socială, ceea ce înseamnă nu numai scăderea catastrofală a calităţii forţei de muncă, dar şi degradarea calităţii demografice, sociale şi spirituale a populaţiei rămase.

Care este efectul unei asemenea politici de stat ?

În primul rînd, scade simţitor numărul populaţiei la sate, căci această populaţiei este prima lovită de o asemenea politică. Moldovenii sînt cei care pleacă, căci ei sînt cei săraci, iar creştinii sînt cei mai săraci dintre moldoveni. Adică ţara se depopulează de moldoveni. Efectul demografic – scăderea natalităţii şi creşterea mortalităţii iarăşi printre moldoveni. Cine are de cîştigat ? Adică, cine nu are nevoie aici de băştinaşi, dar are nevoie de „venetici”, fără memorie istorică, dependenţi nu de pămîntul strămoşesc, ci de cel care te-a adus aici la muncă, care nu ai rudeprieteni, căci esti adus din altă ţară, eşti un dezrădăcinat. Iar urmaşii lui Ştefan nu au decît să dispară prin străini.

În ultimă instanţă, victimele politicii anti-patentari sînt tocmai cumpărătorii, orice om care beneficiază de preţurile reduse ale patentarilor, adică acele pături ale populaţiei care sînt la limita sărăciei – cadrele didactice, personalul medical, micii întreprinzători, sătenii, intelectualii, într’un cuvînt – mai toţi moldovenii.

Dar cine sînt propietarii supermarketurilor ? Nu sînt nici moldoveni, nici creştini. Cine sînt patentarii şi cei care cumpără de la ei ?– mai toţi sînt moldoveni.

Deci, este vorba, de fapt, de un genocid latent, întins pe una-două generaţii. În 1915 democraţii turci în decurs două săptămîni au exterminat 1,5 milioane de armeni creştini. Potrivit calculelor, noi urma să fim în 2004 – pe malul drept al Nistrului – circa 4,13 milioane de oameni, dar sîntem cu 740 de mii mai puţin. Aceşti 740 de mii sînt alcătuiţi nu numai din cei nenăscuţi, dar şi din cei ucişi, morţi de boli şi foame, acidentaţi, avortaţi. Dacă acest număr ar fi fost exterminat în cîteva săptămîni sau luni atunci ar fi fost vizibil. Dar întins pe 15 ani de „independenţă” şi democraţie reală şi reforme de „bunăstare” – nici că se observă.

Dar mai este un aspect

În urma dispariţiei patentarilor, adică a aprovizionării necontrolate întru totul de către stat, oamenii vor fi legaţi deplin de supermarketuri, căci nu vor avea în altă parte de unde să-şi cumpere hrana de fiecare zi. Astfel, supermarketurile devin instituţii importante de control al cumpărătorilor.

După nimicirea socială a patentarilor – a reţelei de alternativă de aprovizionare a populaţiei – statul poate în orice clipă să introducă regula potrivit căreia la supermarketuri poţi plăti numai cu carduri bancare, adică nu poţi achita cu bani-gheaţă, ci va trebui să-ţi deschizi un cont nominal în bancă şi astfel orice cumpărătură, ora cumpărării, cantitatea etc. va fi înregistrată automat şi supusă analizei prin calculatoare a consumului fiecărei persoane. Altfel zis, nimeni nu va putea cumpăra nimic fără a fi pus mai înainte ceva în contul său bancar. Iar pe cont se pun banii numai care sînt primiţi ca salariu de pe alt card.

În afară de aceasta, cumpărătorii de la supermarketuri nu pot să controleze calitatea alimentelor, ci trebuie să creadă vînzătorilor sau datelor de pe ambalaje, căci nu vei deschide ambalajul să guşti, să te încredinţezi de prospeţimea produslui alimentar. Mai mult, aupermarketul va deicde ce fel de produse să consume cumpărătorii. Astfel populaţia devine ostatecă deplină a supermarketurilor. Adică, ori mănîci ce ţi se dă, ori mori de foame. Ca la închisoare sau ca în lagărul de concentrare. Toate acestea se petrec acum sub ochii noştri. Deci, cuviosul Serafim Rose a avut dreptate cînd la întrebarea pusă lui acum 30 de ani „Pe cînd Apocalipsa?” el a răspuns: „Ea se desfăşoară acum, sub ochii noştri. Acum e mult mai tîrziu decît vă puteţi închipui.

Ce să facem ?

Să cumpărăm numai de la ţăranii noştri. Să evităm sub orice formă să intrăm prin supermarketuri. Dacă nu putem cumpăra la săteni, să cumpărăm la chioşcurile mici de băcănii. Să facem cunoştinţă cu gospodarii şi gospodinele care fac brînză, care coc pîine, care cresc cartofi, peşte, roşii, fructe, ouă, carne, care zidesc, repară, confecţionează mobilă etc. Să gătim acasă, să nu folosim prefabricate. Să nu finanţăm cu truda noastră, cu viaţa noastră construirea unui nou GULAG. Orice bănuţ plătit la supermarket este o leptă pe altarul mamonei – a antihristului. Este o închinare mamonei, este o uitare de Hristos, este o ucidere a urmaşilor noştri pe care îi băgăm cu de-a sila în GULAGul electronic al controlului total prin drac-urile bancare. Nu degeaba card-ul bancar se citeşte invers ca drac-ul bancar. Este o trădare de fraţi alungaţi peste hotare sau sortiţi morţii prin înfometare şi boli.

Să ne cunoaştem unii pe alţii – la slujbe bisericeşti, la pieţele care încă nu s’au închis, printre rudele de la ţară, să le ajutăm cînd îşi sădesc roada viitoare, să ne înţelegem , să ne împrietenim. Să refacem viaţa parohială, căci înainte oamenii se cunoşteau din parohie – aici e şi Dumnezeu, aici e si prietenul de la nevoie, aici e şi încrederea dintre fraţi care se împărtăşesc din acelaşi Potir al Vieţii.

Vasile Pietraru