Adeseori, în mass-media se strecoară expresii care ne informează despre decesul unei persoane. Ele îmbracă următoarea formă: “Marele savant, scriitor etc. a trecut în nefiinţă”. În anul Sfîntului Stefan cel Mare am întîlnit adeseori o asemenea expresie cu referire la el (!).

Un alt caz de exprimare inadecvată este cea referitoare la persoanele care s-au sinucis. În acest caz am întîlnit expresii de genul: “Dumnezeu să-l odihnească”.
În primul caz, cuvîntul “nefiinţă” înseamnă că cel decedat este condamnat la neant, adică, este lipsit de existenţă. Prin această formulă se afirmă că viaţa veşnică nu există, iar iadul este doar o sperietoare pentru cei “naivi” etc. Din acest motiv, “nefiinţa” devine o scăpare pentru un om păcătos care are posibilitatea să scape de răspundere pentru faptele sale.

Învăţătura creştin ortodoxă ne spune că există rai, care este o stare de comuniune cu Dumnezeu şi există iad care este existenţă veşnică, dar fără Dumnezeu. În felul acesta se respinge “nefiinţa” ca formă de existenţă care poate devine o “salvare” pentru unii.

O dată precizate aceste diferenţe, înţelegem că nu este potrivit cuvîntul “nefiinţă”, el contravine învăţăturii creştine (poate din neştiinţă). Pentru un creştin această expresie este ca o condamnare pentru că îl desfiinţează ca persoană, îl lipseşte de veşnicie, de Iubire, de Adevăr, de Hristos.

Oamenii de ştiinţă confirmă faptul că omul are suflet care nu moare o dată cu trupul (vezi cărţile lui Moode, P. Kalinovski etc.). În acest caz, apare întrebarea: “Unde se duce sufletul după moarte?” Un răspuns la această întrebare s-a elaborat de-a lungul istoriei. În unele culturi, cum este cea asiro-babiloniană şi cea egipteană, există cărţi în care este prezentat drumul sufletului de după moarte (Cartea morţilor tibetană, Cartea morţilor egipteană etc.).

Preocupările recente ale oamenilor de ştiinţă, tradiţia altor civilizaţii ne îndeamnă să credem că, cel puţin o parte din omenire este de acord cu existenţa vieţii de după moarte. Cei care nu cred pot cerceta problema, dar nicidecum să impună o părere greşită celorlalţi (vezi exemplul darwinismului).

Este foarte problematică situaţia, deoarece mulţi dintre cei care se declară creştini ortodocşi (peste 90% din populaţia Republicii Moldova) îi atribuie omului starea de “nefiinţă”. Astfel, se anihilează persoana umană. Calitatea de persoană arată că omul are însuşiri dumnezeieşti (raţiune, voinţă, libertate, sensibilitate), că este chipul lui Dumnezeu.

Iisus Hristos este cel care a biruit moartea, este izvorul vieţii, este Fiinţă. “Eu sînt Cel ce sînt” (Iş. 3,14). M. Heidegger, filosoful german, spune foarte frumos ”Fiinţa fiinţării”. Doar Dumnezeu este Fiinţă, cel rău nu are fiinţă prin el însuşi, el este un “tolerat”, ne spune Pr. Galeriu.

Dumnezeu ne cheamă pe toţi spre fiinţă, noi ne rugăm în rugăciunea “Tatăl nostru”: “pîinea noastră cea spre Fiinţă”. Fiecare om este îndemnat la o viaţă veşnică împreună cu Dumnezeu care este o bucurie, dar nu la o viaţă veşnică fără Dumnezeu sau la “nefiinţă”.

În cazul celor care se sinucid situaţia este alta. Este adevărat că omul este o fiinţă liberă. El are posibilitatea de a alege în viaţă. Chiar dacă unii consideră că este liber atunci cînd face ce vrea urmărind interesul, plăcerea, confortul personal etc., de fapt, el este o unealtă a intereselor, pl[cerilor, confortului, este supusul lor. Ba mai mult, omul îşi poate face din ele un idol, un scop în sine. În situaţia dată nu putem vorbi de libertate.

Omul este liber cu adevărat atunci cînd făptuieşte binele, cînd nu este sclavul nici unui lucru sau unei fiinţe umane. Această libertate o găsim în Iisus Hristos, doar ea ne face liberi. (Lc. 8, 25-36; Gal. 5,1; Rom. 6, 20-23).

Sînt lucruri asupra cărora omul nu are “dreptul de proprietate”, el nu poate dispune de ele după bunul său plac (momentul apariţiei sau al dispariţiei omenirii, momentul naşterii sale etc.). Viaţa este un dar al lui Dumnezeu, omul nu poate hotărî cînd această viaţă trebuie să se sfîrşească. Deci, el nu poate avea dreptul absolut asupra vieţii.

În cazul cînd îşi asumă acest drept el se instituie în locul lui Dumnezeu, îşi asumă un drept în mod fraudulos. Aceasta este doar latura “legală” a problemei. Ea însă are nişte rădăcini mult mai adînci în fiinţa noastră.

Biblia ne arată că căderea omului s-a produs din cauza dorinţei omului de a fi “asemenea ca Dumnezeu, cunoscînd binele şi răul” (Fac. 3,5). În acest caz omul se revoltă împotriva Creatorului, se consideră în drept de a nu asculta de El. Omul are încrederea că astfel dobîndeşte libertate, dar de fapt nu este aşa. Practic, omul declară că nu are nevoie de Dumnezeu că el însuşi este “dumnezeu”. Din această cauză Biserica Ortodoxă consideră sinuciderea un păcat foarte grav. Cauzele acestei “libertăţi” sînt: mîndria, deznădejdea, trufia, frica etc.

Din aceste motive, nu putem spune :”Dumnezeu să-l odihnească”. O dată ce sinucigaşul nu crede în Dumnezeu, cum putem apela la ajutorul Lui?. Dumnezeu respectă libertatea noastră, El bate la uşa inimii noastre şi aşteaptă să-I deschidem (Ap.3, 20). Dumnezeu nu este un spărgător, dictator sau altceva de genul acesta.

Situaţia este şi mai gravă atunci cînd cele două forme de exprimare se întîlnesc împreună. În acest caz cei care folosesc asemenea expresii, de fapt, iau numele Domnului în deşert (conştient sau inconştient), ceea ce este un păcat (Deut.5,11). Situaţia se prezintă în felul următor: mai întîi negăm existenţa lui Dumnezeu, apoi apelăm la ajutorul Lui, iar în cele din urmă încercăm să-I forţăm mîna pentru ca El să arate dragoste faţă de creaţia Sa, îl şantajăm.

Creştinismul urăşte răul, dar ne îndeamnă să-l iubim pe omul care este înşelat de rău. De aceea, Biserica Ortodoxă are rugăciuni şi pentru cei care se află în iad, dar nu şi pentru sinucigaşi. Pentru cei care s-au sinucis Biserica nu se poate ruga. Totuşi, ne putem ruga, posti, face fapte bune etc. pentru cel care s-a sinucis, dar în mod particular.

Din cele expuse mai sus se desprind cîteva idei:

- să fim atenţi atunci cînd vorbim despre Dumnezeu şi învăţătura evanghelică;

- să luăm aminte ce cuvinte folosim pentru aceasta (prima mare erezie care a apărut în Biserica creştină – arianismul, nu accepta o singură literă (!) din simbolul de credinţă (Crezul) de la Niceea şi Constantinopol (325 şi 381);

- dacă ne declarăm creştini trebuie să ştim ce înseamnă acest lucru;

- dacă nu ştim ceva, să cercetăm.

“Şi aceasta este mărturia că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa. Acestea am scris vouă, care credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu, ca să ştiţi că aveţi viaţă veşnică. Şi aceasta este încrederea pe care o avem către El că, dacă cerem ceva după voinţa Lui, El ne ascultă. Şi dacă ştim că El ne ascultă ceea ce Îi cerem, ştim că dobîndim cererile pe care I le-am cerut” (I. Ioan 5,11-15).

Anatolie Negruţă