Părintele ieromonah Lazăr slujeşte mai bine de patru ani la Biserica «Sf. Apostol Andrei» de la penitenciarul nr. 29/8 din Tighina, unde din cauza tuberculozei, a condiţiilor neomeneşti de trai, dar şi a deznădejdei au murit 56 de oameni, doi dintre care s-au sinucis. În fiecare săptămînă părintele Lazăr face drumul de la Chiţcani la Tighina pentru a sluji Liturghia şi pentru a-i ajuta pe deţinuţi cu hrană, cu îmbrăcăminte, cu încălţăminte şi cu sfaturi duhovniceşti. Pentru mulţi dintre ei zîmbetul părintelui Lazăr este unicul lucru care le aminteşte de libertate şi de normalitate. La slujbele lui vin cu plăcere şi baptişti şi iehovişti. Aceştia au învăţat să cînte de rînd cu ceilalţi deţinuţi în strană şi îl întîmpină cu cuvintele «Dumnezeu să te aibă în pază, părinte!».

Am încercat să-i vizităm pe creştinii din puşcăria de la Tighina împreună cu părintele Lazăr, dar autorităţile nu ne-au permis să intrăm fără o permisiune specială din partea Departamentului Penitenciare. În această situaţie ne-am mulţumit să-l intervievăm pe părintele ieromonah Lazăr.

- Deja de mai bine de patru ani faceţi misiune în penitenciarul din Tighina. Ce aţi învăţat în acest răstimp despre oamenii de acolo? Ce aşteaptă puşcăriaşii de la fraţii lor de credinţă?

- În patru ani de activitate la penitenciarul de la Tighina am ajuns la convingerea că toţi acei care au fost reţinuţi pentru anumite infracţiuni şi au fost condamnaţi la termene de privaţiune de libertate sunt vinovaţi numai în proporţie de 50 la sută, cealaltă parte de vină e pe conştiinţa societăţii. Vreau să spun că şi noi cu dumneavoastră sîntem responsabili pentru că ei au ajuns acolo unde au ajuns. Ce aşteaptă deţinuţii de la noi? Ei aşteaptă să-i tratăm ca pe OAMENI, oameni care chiar dacă au păcătuit au rămas OAMENI. Problema e că atunci cînd un om aude despre altul că acela a făcut puşcărie imediat îşi schimbă părerea despre el şi începe să-l judece ca pe un fost criminal. De multe ori creştinii îi evită pe foştii deţinuţi, îi ţin la distanţă, îi tratează cu suspiciune.

De aceea primul lucru pe care îl aşteaptă de la noi deţinuţii este să ne comportăm cu ei ca faţă de OAMENI. Pentru că, chiar dacă noi nu le spunem nimic deschis, ei simt foarte bine atitudinea noastră negativă sau faptul că nu-i acceptăm ca pe egali. Atunci cînd mai multe persoane şi chiar întreaga societate îi tratează cu neîncredere sau chiar ostilitate ei încep să se comporte astfel, încît să corespundă părerilor pe care le avem noi despre ei: ei nu mai ţin cont de reguli şi de legi.

- În ce condiţii trăiesc la momentul actual deţinuţii de la penitenciarul din Tighina?

- Fiecare care a auzit de puşcărie îşi dă seama că acolo nu este loc de odihnă, este un loc unde oamenii se chinuie. Instanţele noastre speculează spunînd că oamenii care nimeresc în detenţie urmează un proces de corecţie de educare, dar în realitate nu este aşa. Din păcate situaţia din penitenciarele din Moldova este astfel încît oamenii acolo nu se educă, ei devin neoameni. Atitudinea celor care îi supraveghează sau îi păzesc este foarte proastă. Toată lumea ştie că în penitenciare lucrează oameni cu un intelect nu prea evoluat, care au un comportament brutal faţă de puşcăriaşi.

Deţinuţii din Tighina trăiesc cu mult mai greu decît ceilalţi pentru că acum trei ani autorităţile trasnistrene i-au lipsit de energie electrică, apă şi căldură şi de atunci oamenii de aici pur şi simplu se chinuie. Acum Direcţia penitenciare a transferat deţinuţii într-un bloc nou, în care s-a făcut reparaţie capitală, dar nici acolo nu este nici apă, nici lumină, nici căldură. Înţeleg că în toate penitenciarele din Moldova este greu de supravieţuit, nicăieri nu au parte de condiţii decente. Problema e că oamenii aflaţi la libertate consideră ca ceva normal faptul că deţinuţii trăiesc în condiţii mizerabile: «ei sunt criminali şi nu merită ceva mai bun».

Trebuie să înţelegem că dacă noi acum ne comportăm cu puşcăriaşii ca şi cu nişte cîini, la fel şi ei se vor comporta faţă de noi ca faţă de nişte cîini atunci cînd vor ieşi la libertate. De fapt, nimeni nu este lipsit de păcate şi nimeni nu poate fi sigur că, în anumite circumstanţe, nu va săvîrşi o infracţiune pentru care poate fi condamnat la privaţiune de libertate. Nimeni nu este fără de păcat, chiar şi la posturile de conducere avem oameni care, pentru fărădelegile pe care le comit şi pe care ei le ştiu foarte bine, ar trebui să facă ani buni de puşcărie, dar care o duc bine în libertate.

În acelaşi timp sunt oameni care pentru infracţiuni neînsemnate sunt nevoiţi să-şi ispăşească vina în detenţie. Am un băiat în puşcărie care la vîrsta de 18 ani, cînd nu era încă maturizat, a furat cîţiva metri de cablu de cupru, infracţiune pentru care a fost condamnat la un termen de 6 ani privaţiune de libertate. Acest tînăr în puşcărie s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi are o pată mare pe plămîni. Acum plînge şi se căieşte că şi-a pierdut tinereţea şi sănătatea în puşcărie. Cel mai straşnic e că el a căzut victimă conflictului politic dintre Trasnistria şi Moldova.

Nu am nimic împotriva conducerii penitenciarului nostru, ei fac tot posibilul pentru a le uşura viaţa deţinuţilor, dar nu este în puterea lor să schimbe ceva, pentru că puşcăria este situată în mijlocul Tighinei. Tighina este supus Trasnistriei şi de autorităţile de la Tiraspol depinde aprovizionarea puşcăriei cu apă, lumină şi celelalte. Problema penitenciarului de la Tighina trebuie rezolvată la un nivel mai înalt, dar ultimii trei ani de zile nu s-a făcut nimic substanţial în această direcţie.

- Să înţelegem că pînă acum deţinuţii nu au nici apă, nici energie electrică?

- Chiar astăzi m-am întors de la puşcărie, băieţii mi-au spus că încă la 7 iulie trebuia să li se dea şi apă şi lumină. Pînă acum puşcăriaşii nu au apă, iar lumina electrică li se dă doar trei ore pe zi. Aceasta este foarte puţin pentru nişte oameni fără ocupaţie. Dacă pe timpul Uniunii Sovietice deţinuţii lucrau şi li se plătea lunar leafă, aveau un chioşc de unde puteau procura ceai, ţigări, produse alimentare; acum ei se întreţin doar din ceea ce le aduc părinţii şi rudele de acasă. Sînt însă deţinuţi care nu şi-au văzut părinţii şi rudele de şase-şapte ani şi care nu mai au nădejde că va veni cineva să le aducă ceva.

- Părinte, dumneavoastră vă expuneţi pericolului de a contacta tuberculoză făcînd misionarism într-o zonă în care riscul de a te molipsi este mare. Aţi avut cazuri în practica de misionar care ar justifica aceste riscuri?

- De fapt, pericolul de a te îmbolnăvi de o anumită boală există nu doar în puşcărie dar şi în afara ei. Avem oameni bolnavi şi în rutiere, şi în troleibuze. Sigur că în penitenciar riscul este mai mare şi cînd am început să activez aici am fost preîntîmpinat în legătură cu aceasta. Dar niciodată nu m-am gîndit că aşi putea contacta vre-un virus. Scopul misiunii mele este altul: eu trebuie să-i fac pe aceşti oameni să creadă că dincolo de zidurile care le îngrădesc libertatea sînt oameni care văd în ei nu criminali, nu deţinuţi teribili, ci oameni.

Eu vreau ca atunci cînd deţinuţii vor ieşi din puşcărie să simtă că undeva există cineva care crede în posibilitatea lor de a-şi schimba viaţa şi a deveni oameni ca oamenii. Normal că trebuie să-i ajute Biserica, dacă n-o să-i ajute Biserica, n-o să-i ajutăm noi, cei care ne numim creştini ortodocşi şi care îl imităm pe Hristos ca pe ideal al vieţii noastre, atunci lor nu le mai rămîne nici o nădejde, nici un sprijin. Noi, cei care suntem slujitori ai Sfintei Bisericii, cei care ne numim feciori şi fiice ale Bisericii trebuie să facem tot posibilul ca aceşti oameni să simtă dragostea noastră faţă de ei şi faţă de toţi cei bolnavi şi întemniţaţi.

În ceea ce priveşte riscurile pentru sănătate – ştim cu toţii că tot ce se face se face cu voia lui Dumnezeu – şi dacă se întîmplă să ne îmbolnăvim, înseamnă ca aşa trebuie să fie. Dar eu mai ştiu şi aceea că dacă faci lucrurile lui Dumnezeu, El te păzeşte. Iar problema cu tuberculoza e o problemă generată de condiţiile antisanitare din izolatoarele preventive în care sunt ţinuţi infractorii înainte de a fi repartizaţi la Soroca, la Pruncul sau la Tighina. După cum spun chiar deţinuţii, focarul principal de boli se află anume în aceste «KPZ»-uri, amplasate în subsoluri unde este şi umed, şi frig, şi întuneric.

Dacă cei care îi judecă ar fi ţinuţi măcar două zile în acele subsoluri reci ei ar face mai mult pentru a schimba această situaţie catastrofală. Trebuie să ţinem cont de faptul că dacă noi ne comportăm neomeneşte cu aceşti nenorociţi atunci Dumnezeu ar putea permite să ne îmbolnăvim şi să avem şi alte necazuri ca să ne facă să înţelegem şi să vedem că cineva a suferit din pricina nepăsării noastre.

Noi trebuie să facem aşa ca oamenii să iasă din locurile de detenţie cu o mentalitate schimbată. În realitate, oamenii care ies din puşcării au psihicul deformat, moralul la pămînt şi sănătatea distrusă.

- Părinte, spuneţi-ne cum primesc deţinuţii cuvîntul Evangheliei?

- Îl primesc cu o bucurie enormă. De obicei, oamenii care nimeresc în astfel de locuri încep să citească şi să studieze Biblia, pentru că această carte are cuvintele vieţii, cuvinte care le ating conştiinţa şi au puterea de a o schimba. Este unica carte care ne arată Calea, Adevărul şi Viaţa, şi ne învaţă cum să trăim în viaţă principiile care ni le-a adus Hristos. Noi toţi sîntem trecători pe acest pămînt şi ţelul nostru e ceva mai departe decît viaţa pămîntească – este veşnicia.

Evanghelia are foarte mare putere asupra sufletelor oamenilor. Influenţa ei este şi mai mare atunci cînd este însoţită de eforturile preoţilor sau slujitorilor Bisericii, care păşesc pragul puşcăriilor pentru a predica pocăinţa şi a învăţa adevărurile de credinţă despre mărturisire, împărtăşanie şi alte Taine bisericieşti. Atunci omul se schimbă, dar aceasta nu se întîmplă dintr-odată. Nimic statornic nu se face într-o oră, într-o zi şi nici măcar într-un an. Oamenii trebuie educaţi în spiritul Evangheliei treptat.

Este important ca ei să vadă că tu îl ai pe Hristos şi vrei foarte sincer să îl aduci şi în sufletele lor. Ei vor ca tu să trăieşti cu grijile lor şi să simţi ceea ce simt ei, să simţi durerea, necazurile şi neajunsurile lor. Atunci cînd faci tot ce este posibil ca să-i ajuţi, ei primesc cu inima deschisă învăţătura creştină. Dacă măcar cîte 10 oameni din fiecare sat şi cîte 100 de oameni din fiecare oraş ar veni să-i ajute cu ceva, atunci efectul predicilor evanghelice ar fi mult mai mare.

Dar dacă pur şi simplu venim şi le vorbim despre Hristos şi plecăm lăsăndu-i flămînzi şi însetaţi, atunci predicile noastre sunt moarte. Oamenii din puşcăriile noastre trebuiesc ajutaţi material, mai întîi. Şi aceasta trebuie făcut cu dare de inimă, ceea ce nu este uşor. Da, Hristos a predicat, dar el a trăit alături de cei cărora le predica, el era întotdeauna în mijlocul lor. Noi trebuie să facem întocmai, să facem tot posibilul ca să ne aflăm cît mai mult în mijlocul lor şi să-i facem să simtă predarea noastră totală în slujirea pe care o facem.

- Aveţi cazuri cu deţinuţi care s-au împărtăşit în pragul morţii şi au plecat dintre noi împăcaţi cu Dumnezeu?

- Da, a fost aşa un caz în cei patru ani şi jumătate cît activez ca slujitor al Bisericii Sfîntului Apostol Andrei de la penitenciarul din Tighina. În timpul Sfintei Liturghii, după ce s-a cîntat Tatăl Nostru, în biserică a intrat un deţinut şi a strigat: «Lazăre, du-te că te aşteaptă cineva care este pe patul de moarte!»

Cînd m-am dus să-l cercetez pe muribund acesta a dorit să se mărturisească şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Miracolul pentru mine a fost că acest om era unul dintre cei mai înrăiţi deţinuţi, după cum spuneau cei din administraţia închisorii. I se spunea Kazimir, s-a scris şi în revista Celovek i Zacon despre «isprăvile» lui, atunci cînd în 1992 el a luat ca ostatici cîteva surori medicale. În 2002, fiind pe patul de moarte, eu l-am mărturisit şi l-am împărtăşit, după care şi-a dat duhul.

Pentru mine pocăinţa lui a fost cea mai mare bucurie în acest răstimp de patru ani şi jumătate de cînd slujesc la penitenciar. Au fost şi alţii care s-au pocăit dar aşa caz ca cel al lui Kazimir mi s-a întîmplat pentru prima dată. Noi credem că oamenii care se împărtăşesc pe patul de moarte, chiar dacă au făcut fărădelegi, au avut pocăinţă în inimile lor şi, undeva în adîncul sufletului, le-a părut rău pentru ceea ce au săvîrşit. Deaceea, Dumnezeu îi învredniceşte să se pocăiască şi să primească iertare chiar fiind în penitenciar.

Am avut mari ispite înainte de a sluji acea Liturghie şi el a fost unicul deţinut care s-a împărtăşit. Eu cred că acea Liturghie am slujit-o anume pentru el, pentru ca el să se împărtăşească şi să moară împăcat cu Dumnezeu şi cu conştiinţa sa.

Au fost mai mulţi oameni care s-au pocăit. Ei mă sună chiar şi după ce ies la libertate, ne întîlnim, îi ajut să-şi rezolve anumite probleme sociale sau morale, duhovniceşti. Ar fi şi mai bine însă ca toţi acei care ne credem ortodocşi să contribuim ca aceşti oameni să se reintegreze în societate. Repet, să-i primim ca pe oameni chiar dacă au săvîrşit anumite infracţiuni. Sigur că este greu să-l accepţi pe cineva care şi-a omorît soţia, de exemplu. Dar să ţinem cont de căinţa lui şi de faptul că poate el a săvîrşit acest omor fiind tulburat, sau fiind smintit de cineva.

- Aţi avut şi alte cazuri interesante în experienţa dvs. de misionar?

- Un alt caz care m-a îmbărbătat mult şi care pot spune că m-a frapat a fost următorul. Făcusem cam un an de misionarism la penitenciarul din Tighina. Eram şi obosit, căci după fiecare predică urmau o sumedenie de întrebări, după care ieşeam total epuizat. După fiecare slujbă cam două zile nu puteam face nimic, eram ca un mort, eram stors de toată energia bună care era în mine.

Într-o zi am zis: gata! Nu mă mai duc la penitenciar, ducă-se care o vrea, că eu am obosit. Au trecut vre-o două luni de cînd nu le-am mai păşit pragul şi într-o bună zi m-am hotărît să mă duc să-i văd: mi-era dor de ei, vroiam să ştiu ce mai fac. După ce am slujit Liturghia s-a apropiat de mine unul dintre acei care se numesc «blatnîie» sau «polojeneţ», m-a chemat într-o parte şi a început să vorbească cu mine.

M-a întrebat de ce nu mai vin la ei şi eu am început să-i explic, aşa pe înconjor. Omul m-a înţeles. Ştiţi, deţinuţii sunt foarte buni psihologi, te înţeleg din două priviri cu ce răsufli. Mie, ca la orice slujitor mi se adresează mulţi cu diferite probleme: unul n-are de încălţat, altul n-are de îmbrăcat, altul n-are ce mînca. Acest deţinut a dibuit că am obosit de toate acestea. Să vedeţi ce a făcut, a deschis cîteva dulapuri şi mi-a arătat tot ce aveau acolo: de la cele mai mici mărunţişuri pînă la cele mai scumpe băuturi.

Îmi spune: „Vezi? Avem de toate aici, dar ne lipseşte ceva. Ne lipseşte mult zîmbetul tău care ne face să simţim o atmosferă de omenie, de familie. Ne obosesc mutrele încrîncenate ale celor care ne păzesc, aceştia ne zîmbesc doar dacă le dăm ceva. Dar ne lipseşte ceva omenesc, trebuie să vii aici şi să zîmbeşti pentru ca deţinuţii să simtă duhul tău de pace şi dragoste”.

«Cînd vii la noi se schimbă toată atmosfera în puşcărie şi avem şi noi o mică sărbătoare» – mi-a zis «polojeneţul». Cînd am auzit vorba aceasta eram pe punctul de a lăcrima, m-a mişcat mai mult decît atunci cînd îmi spune mama că mă iubeşte. Atunci am simţit cît de mult au nevoie aceşti oameni de noi şi mi-am spus că de azi înainte am să fac tot posibilul ca să-i vizitez pe aceşti oameni şi să slujesc pentru ei Liturghia. Nu este uşor, pentru că vin multe ispite de la diavol şi pentru că deţinuţii uneori pot să-ţi vorbească mîrşăvenii. Dar trebuie să răbdăm toate acestea pentru că şi Hristos a răbdat multe din partea oamenilor.

Interviu realizat de Alex Osipov,
iulie 2004, Chiţcani