Din momentul declarării independenţei în 1991, sarcina de bază a guvernărilor care s-au perindat la cîrma ţării a fost reorientarea economiei naţionale de la sistemul centralizat de administrare prin ordine a întreprinderilor de stat („socialism”) la sistemul de gestiune prin reglementări a agenţilor economici privaţi, sistem cunoscut în special ca „economie de piaţă,” capitalism. În acest sens au fost întreprinse un şir de reforme, care, în scurt timp, urmau să asigure constituirea unui sistem economic bazat pe principiile economiei de piaţă, adică protecţia dreptului de proprietate privată şi libera circulaţie a mărfurilor.

Primul Program de tranziţie la o economie de piaţă reglementată, reprezentînd şi o primă încercare de reorientare economică, a fost adoptat de către Parlament în 1990. Conform autorilor programului „..calea grea a tranziţiei spre o economie de piaţă va fi finalizată într-o perioadă scurtă de timp, aproximativ 1,5 - 2 ani”[1]. Însă, acest program, ireal din faşă, a rămas la nivel de declaraţie a intenţiilor.

Primii ani de independenţă s-au caracterizat prin haos politic şi economic ceea ce a redus eficienţa statului şi a generat perturbări sociale.

Politica social-economică a guvernelor din perioada anilor 1990-1994 (guvernele fiind conduse succesiv de către Mircea Druc, Valeriu Muravschi şi Andrei Sangheli), a pus bazele instituţionale ale unei orînduiri social-economice care a generat o sărăcie general-naţională, a creat premisele necesare pentru formarea în perioada următoare a unui decalaj ameţitor (statistic şi moral) dintre veniturile beneficiarilor „reformelor” şi populaţia în ansamblu; totodată a dezvoltat în ritmuri spectaculoase aşa-numita „economie subterană” ca unic şi complex produs al principalei activităţi de stat în Moldova post-sovietică – corupţia.

Bineînţeles, în atare condiţii nici nu se punea problema elaborării vreunei strategii de dezvoltare economică a ţării sau, ca un prim pas, a identificării vreunui model economic care să reflecte valorile socio-culturale proprii, cel puţin, majorităţii populaţiei Moldovei şi, prin aceasta, modelul ipotetic să răspundă intereselor geopolitice şi economice ale ţării nou-născute.

Marea majoritate a legilor şi actelor normative au existat doar pe hîrtie, fără să încorporeze legăturile şi pîrghiile minim necesare pentru a acţiona asupra situaţiei social-economice din acea perioadă. În pofida elaborării unui număr impresionant de legi (cu privire la privatizare, investiţii, micul business, precum şi legi cu caracter social), Moldova şi-a continuat alunecarea în hăul tranziţiei.

Cadrul instituţional al politicii investiţionale ca un avorton al privatizării

Începînd cu anul 1994, au fost întreprinse primele încercări de creare a cadrului legal şi de reglementare a activităţii investiţionale. În primul rînd, a demarat procesul de privatizare în masă care, iniţial, avea drept unic scop strategic înfăptuirea reformei instituţionale, adică, introducerea la nivel de economie naţională a institutului de proprietate privată. După cum era şi firesc, privatizarea, aşa cum a fost ea concepută încă în anii 1990-1991, nu urmărea scopuri „investiţionale”, de atragere a investitorilor, fie ei autohtoni, fie „străini” – doar în 1990-1991 Moldova era parte componentă a Uniunii Sovietice.

Bonurile patrimoniale, concepute iniţial ca valută de privatizare, adică ca principal vehicul de împroprietărire a cetăţeanului, au „ars” peste noapte (fireşte, nu întîmplător, ci bine planificat), tot aşa cum, cu cîţiva ani înainte de aceasta, în ianuarie-februarie 1992, au ars toate economiile băneşti ale populaţiei. Această politică de privatizare a lăsat milioane de cetăţeni fără proprietate, iar pe sutele şi sutele de mii de angajaţi – fără de locuri de muncă, întreprinderile, fiind trecute, deja „legal” (dar neconstituţional) din proprietatea de stat în mîinile unor persoane sau grupări de pe lîngă stat. În atare condiţii rezultatul privatizării nu poate fi numit altfel decît jaf de proporţii a cărui victimă a fost întreaga societate cuminte.

2 Un număr considerabil de întreprinderi a fost în mod artificial adus la faliment (Flamingo-Bălţi, ALFA) fie prin diverse metode de delapidare a activelor, fie prin anihilarea preţurilor de procurare a companiei. [2]

3 În al doilea rînd, politica fiscală a ţării a fost (şi, de fapt, mai este) destul de rigidă, insuficient orientată spre reducerea importurilor de consum şi sporirea exporturilor şi a importurilor productive. În plus, situaţia pe piaţa valutară internă[3], gradul redus de dezvoltare a sectorului financiar-bancar, creşterea permanentă a datoriilor interne şi externe ale statului – au condus la calificarea situaţiei economice din anii 1996-1998 drept recesiune stabilă, proces care, sub influenţa presiunilor externe şi interne, a generat criză.

În 1999, după demisia guvernului condus de Ion Ciubuc si nominalizarea de către preşedintele Petru Lucinschi a unui nou grup “de profesionişti” s-a accentuat promovarea intereselor corupte. Marc Horton, reprezentantul de atunci al Fondului Monetar Internaţional la Chişinău, a declarat că: “…unele persoane cu trecut corupt au ajuns sa figureze pe lista candidaţilor la guvernare. 4 Cred că exista probe destule de la Curtea de Conturi şi de la Procuratura, care demonstrează cine a fost corupt în trecut şi acest aspect este cel care mă îngrijorează mai mult decît, pur si simplu, participarea comuniştilor la guvern.”[4]. 5 Experienţa altor ţări arată că în locurile unde există probleme multiple pentru asigurarea securităţii personale şi comunitare (de ordin spiritual, cultural, social, economic, politic şi ambiental), există şi riscul unui colaps naţional.[5]

Confruntare permanentă dintre guvernanţi şi întreprinzători ca politică de stat

Cu o atare caracteristică nici o ţară nu poate fi atractivă pentru oamenii de afaceri, în particular, pentru investitori. Cu toate că încă în 1991 a fost elaborată şi adoptată politica investiţională pe care specialiştii organizaţiilor internaţionale au calificat-o pozitiv pentru caracterul ei nediscriminatoriu faţă de investitori, rezultatele ei astăzi sînt apreciate ca nesatisfăcătoare, deoarece elaborarea unei politici şi aplicarea eficientă a acesteia sînt lucruri diferite. 6 # 7 # 8 Exemplele întreprinderilor „Union Fenosa”[6], „Farmaco”[7], „Link-Trading”[8] şi altele demonstrează imperfecţiunea bazei legislative, în special incapacitatea politicii investiţionale de a impune şi de a face să se respecte regulile de „joc”, fără ca fiecare nou investitor să nu fie tratat ca un nou cobai de către politicienii în ale investiţiilor.

Majoritatea covîrşitoare a investiţiilor străine atrase prin oferirea de facilităţi şi garanţii a avut de suferit pînă la faliment ca urmare a zigzagurilor politicii autorităţilor. Aceste zigzaguri, lipsite de vreun temei economic sau de vreo raţiune de stat, s-au datorat presiunilor exercitate asupra organelor legislative şi executive în interesele persoanelor legate nemijlocit de cîrmuirea ţării. Unul dintre exemplele clasice în acest sens ni-l oferă cazul diferendului dintre două grupări – una care a sprijinit atragerea investiţiilor din partea francezilor în crearea companiei „Voxtel”, oferindu-i acesteia pe un termen de cîţiva ani dreptul exclusiv de activitate pe piaţă telefoniei mobile – şi alta care a „promovat” pătrunderea pe piaţă a investiţiilor turceşti în persoana juridică a companiei „Moldcell” prin anularea dreptului respectiv de exclusivitate „în baza Legii cu privire la monopol”.

În afară de aceasta, gustul amar al eşecului privatizării industriei de tutun reaminteşte investitorilor potenţiali promisiunile compromise făcute de către guvernanţi şi, fireşte, trezeşte o atitudine de scepticism faţă de politica şi toate acţiunile de atragere a investiţiilor. 9 Printre altele şi PNUD consideră corupţia drept o problemă a unei guvernări slabe, deoarece o guvernare bună este responsabilã şi transparentă.[9]

Există o mulţime de cauze de ce Moldova nu face parte din lista statelor cu miracole economice. Instabilitatea politică, provocată de lupte politice ce nu mai contenesc, guvernări umile cu mîna întinsă celor din jur, cu permanente afirmaţii contradictorii, declaraţii de orientări politice ba spre Est, ba spre Vest, ba din nou invers (însă, aplecîndu-te în faţa unuia tot timpul stai cu spatele la celălalt), ceea ce creează un climat incert pentru cetăţeni şi agenţii economici.

Permanentele reorientări (cel puţin verbale, căci tot de Rusia rămînem dependenţi) ale strategiilor de dezvoltare economică provoacă zîmbete ironice şi condescendenţă din partea businessmanilor din afara Moldovei. Aprobarea legilor contradictorii de care nu ţin cont nici cei ce le elaborează, modificări inutile, controale sufocante şi nesfîrşite sancţiuni nechibzuite se află pe ordinea de zi a organelor de stat. Politica fiscală, al cărei scop constă în formarea bugetului de stat, este rigidă şi nu corespunde schimbărilor de conjunctură şi nici necesităţilor mediului de afaceri. Lipsa unui concept clar definit al Economiei Naţionale şi totala neglijare a securităţii economice a statului sînt doar cîteva din „contribuţiile” guvernărilor, indiferent de coloratura lor politică. Interesele personale ale guvernanţilor sînt puse mult mai presus decît cele ale economiei naţionale, nemaivorbind de cele politice şi sociale de importanţă naţională.

S-au scris cărţi şi rapoarte în care s-a descris cît de atractivă şi binevoitoare este Moldova pentru toată lumea de afaceri, dar este suficientă apariţia celei mai mici probleme, cu soluţionarea ei fără de sfîrşit prin instanţe, pentru ca orice aspiraţie la climatul de afaceri favorabil să se spulbere ca un nor de fum la o primă adiere.

În urma unui sondaj efectuat printre agenţii economici (vezi Tabelul 1) de către Banca Mondială s-a constatat că „…Moldova face parte din ţările în tranziţie cu un număr mare de bariere „moderate şi majore” (nouă la număr). Prin contrast, Rusia înregistrează patru bariere de acest gen, iar Ungaria doar una. Incertitudinea vizavi de politicile statului întrece clar alte preocupări în mintea oamenilor de afaceri din Moldova. Peste opt din fiecare zece respondenţi sînt îngrijoraţi de incertitudinea politicii macroeconomice şi microeconomice (ce ţin de cadrul regulatoriu), urmate de ratele impozitelor şi administrarea fiscală, precum şi costul finanţării (printre cele mai răspîndite bariere şi pe plan internaţional). ##*10*##În jur de 60% din întreprinderi au indicat corupţia ca o constrîngere majoră”.[10]

Tabelul 1. Evaluarea barierelor generale de funcţionare şi creştere - Moldova şi ţări de comparaţie (% agenţilor economici care evaluează obstacolele ca fiind „majore”- în contradicţie cu „minore”)

Tradiţionalul nostru ciorchine de poamă ca sugestie a naturii pentru dezvoltarea non-agricolă a Moldovei

La fel de sumbră este situaţia în ceea ce priveşte atragerea investiţiilor străine şi politica investiţională, modificată fără succes în repetate rînduri din 1992.

În ultimul timp Guvernul constată cu mîndrie că fluxul investiţiilor străine este în continuă creştere, Rusia fiind în capul listei principalilor investitori în Moldova Se iscă, însă, o întrebare firească: care sînt beneficiile cetăţenilor ţării de pe urma creşterii acestor investiţiilor? Trecerea întreprinderii de la un proprietar la altul, adică o banală formalitate a schimbării proprietarului întreprinderii, nu are nimic în comun cu investiţiile. Frecventele vînzări ale întreprinderilor moldoveneşti în contul datoriilor faţă de furnizorii străini nu pot fi considerate investiţii, în sensul direct al cuvîntului, cu atît mai puţin sînt nişte rezultate ale unei politici investiţionale rezonabile.

Rusia, în contul datoriilor intenţionat exagerate, se alege cu întreprinderi în domenii strategice ale economiei naţionale (industria vinicolă, livrări de gaze şi energie electrică), iar Moldova, umilă ca întotdeauna, se vede punînd toate ouăle într-o oală, adică vînzînd unui cumpărător interesele (Economia Naţională) naţionale la preţ de castraveţi.

11 În condiţiile în care acumularea bunurilor de capital (clădiri, utilaje) şi know-how, înfiinţarea companiilor (în baza celor existente şi absolut noi) cu tipuri noi de activitate,[11] implementarea tehnologiilor pentru creşterea competitivităţii produselor, investirea profiturilor obţinute în dezvoltarea ulterioară a întreprinderilor, sînt factori critici, în Moldova se promovează politica de a nu avea nici o politică în acest sens. Strategiile de dezvoltare economică a Moldovei sînt elaborate în funcţie de şi în limitele intereselor „supraveghetorilor” de stat. Moldovenii (fireşte, cetăţenii ţării) sînt cei care pierd de pe urma economiei de consum (de fapt, consumiste), bazată pe agricultură şi transferurile băneşti ale concetăţenilor evadaţi la munci în străinătate.

În condiţiile globalizării, dezvoltării şi pătrunderii companiilor transnaţionale (Union Fenosa, Lukoil, McDonald’s) pe piaţa naţională, este vital necesară aplicarea unor modele de organizare economică care ar asigura competitivitatea produselor moldoveneşti şi pătrunderea lor pe pieţele străine care la moment sînt practic inaccesibile pentru produsele autohtone.

12 Un model de organizare modern, aplicabil Moldovei, este modelul „cluster-elor”[12] al lui M. Porter. Acest model vizează activitatea întreprinderilor mici şi mijlocii (ÎMM) în cooperare, oferindu-le o mai mare stabilitate în cazul schimbărilor de conjunctură din domeniul specific de activitate. 13) În general, întreprinderile mici şi mijlocii nu pot supravieţui, dacă activitatea lor se bazează exclusiv pe resursele materiale şi financiare interne limitate, abilităţile specialiştilor angajaţi şi înzestrarea tehnologică existentă.[13] 14 # 15* Cluster-ele oferă ÎMM, cel puţin, avantaje economice externe, inclusiv economia de scară[14] şi cea de scop[15].

Cooperarea între agenţii cluster-elor, prin intermediul schimbului de informaţii, resurse, cunoştinţe şi tehnologii, precum şi alte forme de acţiuni în comun, reduce costurile de tranzacţie şi sporeşte productivitatea, facilitînd procesul technico-inovaţional. Teoria lui M. Porter despre modelul de tip „cluster” este actualmente aplicat la scară mare în Japonia, existînd chiar o politică de stat privind modelul „cluster”, care prevede implementarea acestuia pentru crearea sistemelor inovaţionale regionale, promovarea reţelelor de afaceri regionale şi noua dezvoltare industrială. Aplicarea modelului „ciorchinilor antreprenoriali” în economiile occidentale, precum Italia, Finlanda, Irlanda, Suedia, Regatul Unit sau SUA este sugestivă pentru Republica Moldova, sub aspect practic şi de aplicabilitate în condiţiile ţării noastre.

Vorbind în termeni strategici, doar crearea „ciorchinilor” industriali poate asigura dezvoltarea durabilă a Moldovei, fără a ne limita, însă, la crearea acestora în agricultură, dat fiind caracterul sezonier al activităţilor agricole. Un potenţial poligon de testare a eficienţei modelului cluster-elor poate servi industria uşoară sau cea constructoare de maşini.

În schema din Fig.2 este explicat un mecanism ipotetic de funcţionare a unui ciorchine în industria uşoară. Eforturile de bază sînt orientate înspre creşterea competitivităţii produselor industriei uşoare şi organizarea confecţionării de vestimentaţie în funcţie de tendinţele modei. De aceea, prin colaborare cu alţi agenţi economici care activează în acest domeniu (producerea vestimentaţiei de gală, de sport, pentru copii) şi prin atragerea producătorilor de accesorii (pălării, genţi, încălţăminte), plus cooperarea cu sectoarele conexe (importatorii şi producătorii de stofe, transportatori, ateliere de deservire post-vînzare) – produsele ar putea apărea pe piaţa autohtonă la un cost de producere redus şi ar putea fi exportate cu succes pe pieţele străine care pînă acum erau inaccesibile pentru mărfurile industriale moldoveneşti.

Mai multe ţări cu economii în curs de dezvoltare (Mexic, Brazilia, India) au implementat acest model şi au atins rezultate care poziţionează produsele industriale ale ţărilor pe locuri de frunte în domeniu. Cu certitudine, dezvoltarea cluster-elor este iniţiativa ÎMM, dar este irealizabilă fără participarea Guvernului prin elaborarea cadrului legislativ şi normativ de reglementare a activităţii şi măsuri de sprijin pentru aceste structuri.

În prezent, în Moldova, nu există nici măcar premise pentru apariţia şi dezvoltarea ciorchinilor industriali. Lipsa perceperii importanţei acestora face imposibilă direcţionarea fluxurilor investiţionale în acest domeniu, cu precădere, în condiţiile reducerii volumului acestora şi scăderea constantă a interesului faţă de Moldova din partea businessului internaţional. 16*) Politica investiţională a fost declarată de toate guvernele ca prioritate strategică, însă fiind din nou adoptată în aprilie curent şi-a păstrat caracterul „general şi declarativ, şi nu conţine nimic nou şi concret”[16].

Clasa politică de la noi se limitează la soluţionarea problemelor de moment, neavînd o viziune clară asupra unei Economii Naţionale organizate în baza unor principii strategice. Astăzi statul se limitează la stabilirea scopurilor „umflate” şi constatarea imperfecţiunii activităţilor sale. Este în stare cel puţin un dregător, fost sau actual, să explice clar ce cale de dezvoltare a ales Moldova şi cum acest lucru va fi atins? Pînă în prezent, fiecare guvern, n-a făcut mai mult decît să rezolve nişte probleme de conjunctură care nu au avut nimic în comun cu cele ale statului. Din momentul obţinerii independenţei, nu am avut altceva decît constatări de agravare a situaţiei economice, instabilitate, incertitudine, corupţie, incapacitate şi incompetenţă.

Tags: A avea · Pîinea noastră …