Kosovo a făcut să explodeze din nou liniştea în Balcani după o perioadă de nouă ani de relativă acalmie. Din păcate, după cum au demonstrat evenimentele actuale, aceasta fost liniştea înainte de furtună. De fapt, numai cei naivi au putut să creadă asigurărilor date Serbiei de NATO în anul 1999 că suveranitatea ei asupra ţinutului Kosovo-Metohia va fi păstrată. Totuşi, cele întîmplate astăzi au surprins neplăcut o mare parte din ţările de pe glob. După ocuparea regiunii de trupele NATO (aşa zisele trupe KFOR), toţi credeau că, pur şi simplu, a mai apărut încă un conflict îngheţat ca atîtea altele care s-au ivit pe glob ca ciupercile după ploaie în perioada de după desfiinţarea sistemului geopolitic mondial bipolar ca urmare a destrămării URSS şi a Iugoslaviei.

Realitatea a fost, însă, cu mult mai crudă. Occidentul şi în primul rînd SUA au hotărît să dea pe exemplul Serbiei o lecţie de învăţătură pe viitor tuturor acelor state care vor îndrăzni să nu asculte de ordinele venite de la Washington. Ţările Europei Apusene nu ar trebui să se înşele în această privinţă, căci şi ele sînt vizate, poate într-o măsură şi mai mare decît cele din Europa Răsăriteană. Sîrbii au fost mai întîi eliminaţi din Croaţia (republica sîrbă Kraina şi Slavonia) şi marginalizaţi în Bosnia şi Herţegovina (acordurile de la Dayton din anul 1995). A urmat provocarea separatistă a albanezilor din Kosovo şi reacţia în forţă a Belgradului. Albanezii kosovari ameninţaţi, chipurile, de pericolul unui genocid din partea sîrbilor, au părăsit în masă regiunea, retrăgîndu-se în Macedonia şi Albania.

Ulterior s-a dovedit că mai mulţi albanezi şi-au pierdut viaţa în urma bombardamentelor NATO, decît în confruntările cu forţele de ordine şi armata sîrbă. În al doilea rînd, majoritatea albanezilor care şi-au părăsit  căminele au făcut-o de bună voie şi intenţionat, pentru a da posibilitate presei de buzunar a Washingtonului să-i învinuiască pe sîrbi de aplicarea politicii de genocid, „epurări etnice” şi deportări forţate. Continuare »

Comparativ cu perioada analogică a anului 2006 (22.964), e o micşorare cu 4,4%. În scădere cu 7,7% sînt infracţiunile excepţional de grave, cu 15,4% - infracţiunile deosebit de grave, cu 13,3% - infracţiunile uşoare.

Aproape 1/4 dintre acestea - 5.104 - au fost săvîrşite în teritoriul mun. Chişinău, unde ele constituie cu 15,9% mai puţine decît în anul trecut.

Numărului fraudelor este în scădere şi în raioanele:

Donduşeni – cu 29,4 %;

Hînceşti – cu 17,5 %;

Taraclia – cu 13,5 %;

Criuleni – cu 13,4 %;

Briceni – cu 12,3 %.

La fel, în UTA Găgăuzia scăderea procentului infracţional este de 3,3 %, inclusiv în mun. Comrat - 12,0 %.

Totodată, în unele raioane ale republicii a sporit numărul de infracţiuni: Continuare »

Despre caracterul necanonic şi antiortodox al stilului nou

„…cînd va fi nevoie – şi sîngele vostru să-l vărsaţi pentru păzirea credinţei şi mărturisirii strămoşeşti”

(Soborul Bisericesc din Constantinopol, 1583).

Nu este un secret că adepţii trecerii la stilul nou sînt foarte departe de adevărata trăire creştinească, de Sfînta Biserică şi de canoanele ei. Cuceriţi de pretinsele valori europene, ei refuză să le vadă reversul, dorind cu orice preţ să ajungă în Europa. Chiar şi cu preţul trădării propriului neam şi a propriei credinţe. În Postul Crăciunului, care este o perioadă de pregătire pentru întîmpinarea marii sărbători creştineşti – Naşterea Mîntuitorului lumii, a Domnului nostru Iisus Hristos (7 ianuarie), aceştia, într-o euforie artificială susţinută de mass-media, trîmbiţează că doresc să sărbătorească Crăciunul pe nou, adică pe 25 decembrie, ca apoi să întîlnească, fără impedimente, şi Anul Nou. Dar sărbătorirea Naşterii Domnului cu două săptămîni înainte de eveniment este un nonsens, aflîndu-se în contradicţie cu canoanele şi pravilele sfinţilor părinţi ai Bisericii. Cine oare dintre noi îşi serbează ziua de naştere cu două săptămîni înainte de evenimentul propriu-zis?

Cu această ocazie, considerăm oportun să amintim că schimbarea stilului din 1923 a fost înfăptuită de odiosul patriarh ecumenic al Constantinopolului, ales nelegitim – Meletie Metaxakis, un aventurier, eretic şi mason, adică anticreştin şi satanist. (Este grăitor faptul că trupul lui Meletie Metaxakis, a acestui lup în piele de oaie, după moarte s-a înnegrit ca tăciunele şi elimina un lichid puturos). Stăpînirea lui nu a fost de durată, însă deosebit de dăunătoare, semănînd dezbinare în Biserică. Introducerea, la insistenţa masonilor, într-un şir de biserici ortodoxe a calendarului nou, a pus începutul unei activităţi nocive în interiorul Ortodoxiei.

Se ştie foarte bine că introducerea stilului nou în Romînia a întîmpinat o opunere înverşunată din partea poporului binecredincios. Schimbarea calendarului s-a făcut cu forţa! Oamenii erau impuşi cu brutalitate să sărbătorească pe 25 decembrie: jandarmii umblau din casă în casă, urmărind îndeplinirea ordinului. Chiar şi astăzi unii teologi romîni susţin că trecerea la stilul nou a fost o greşeală gravă. Renumitul stareţ, părintele Cleopa Ilie, întrebat fiind de călugării noştri de la Noul Neamţ despre stil, le-a spus: „Ţineţi aşa cum aţi ţinut (adică stilul iulian, vechi) şi nu schimbaţi nimic”. Este cunoscut faptul că părintele Cleopa sărbătorea şi pe stilul vechi. Continuare »

 

În articolul precedent am încercat să analizăm punctul de vedere al doctorului habilitat Alexandru Burian asupra unor probleme care se refereau la istoria românilor în general şi a Republicii Moldova – în special. Din păcate, însă, şi în această situaţie ne-am convins că, vorba Eclesiastului, nimic nu este nou sub soare. În escapadele sale istorice, dl Burian (în calitate de absolvent şi al facultăţii respective – n. a.).nu a făcut altceva decît să repete vechile şabloane şi slogane sovietice, false pînă în măduva oaselor. „Argumentele” burian-oase vin şi ele în sprijinul teoriei aberante a celor două popoare şi limbi est-romanice (se are în vedere poporul şi limba română şi, respectiv, „poporul” şi limba „moldovenească” – n. a.).

(vezi epizodul VI…)

Pentru a părea mai convingător şi „obiectiv”, dl Burian (fiind şi preşedinte al Asociaţiei de Drept Internaţional din Republica Moldova – n. a.) a făcut uz şi de cazuistică juridică. După părerea dumnealui, actul Marii Uniri de la 1918 ar fi fost o încălcare a normelor dreptului internaţional, iar porcăria din anul 1940 – un triumf al ordinii de drept.

ADEVĂRUL DESPRE SFATUL ŢĂRII ŞI PLEBISCIT

În anul 1924, un emigrant rus, care a preferat să rămînă anonim, a publicat la Berlin o lucrare întitulată „Istoriceskaia pravda po Bessarabskomu voprosu”(„Adevărul istoric în chestiunea Basarabiei”). Mai mult ca sigur că acest emigrant nu a avut titlu de doctor habilitat şi nici nu a fost specialist cu renume mondial în materie de drept internaţional, dar, să cităm cele scrise de el privitor la reprezentativitatea şi legitimitatea „Sfatului Ţării” şi la renumita problemă a plebiscitului propus de către Rusia sovietică (invocate în calitate de argumente „imbatabile” de către A. Burian): Continuare »

Istoria Universală a Bisericii

(vezi partea I…)

Pentru conformitate la acest domeniu au fost folosite numeroase lucrări româneşti de istorie bisericească, inclusiv manuale universitare dintre care cităm, doar cu titlu ilustrativ, următoarele:

     1)    Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu. Istoria Bisericească Universală. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, ediţiile din 2004, 1992.

     2)    Pr. Eugen Drăgoi. Istoria Bisericească Universală. Editura Historica, Bucureşti, 2001.

Terminologia respectivă, practic integral, se regăseşte, de asemenea, şi în lucrările de bizantinologie citate mai sus.

Perioada cea mai bogată în evenimente şi, prin urmare, în personaje istorice, termeni noi, ulterior statorniciţi neclintit, o formează perioada celor şapte Sinoade ecumenice. Fiecare Sinod ecumenic are o denumire proprie formată strict în conformitate cu locul în care acesta a fost ţinut.

Traducătorul ignoră, cu o singură excepţie, termenul însuşi de sinod, înlocuindu-l cu de la sine putere cu termenul de „conciliu” care se referă la cu totul alte realităţi şi epoci istorice, inclusiv la actualitatea secolului XX şi exclusiv la instituţia Bisericii romano-catolice. E ca şi cum ai numi divanele domneşti ale Moldovei lui Ştefan cel Mare drept „soviete supreme” sau consiliile municipale să le numeşti „comitete orăşeneşti de partid”. Continuare »

POŢI SĂ ROSTEŞTI DE UN MILION DE ORI HALVIŢĂ, DE LA ACEASTA, DULCE ÎN GURĂ NU SE FACE!

(vezi epizodul V…)

Dl Burian vede principala greşeală politică pe care a comis-o conducerea de atunci a Moldovei a fost aceea că în anul 1991 nimeni nu a formulat ideea cu caracter civic general care ar uni societatea şi statul: toţi cei care trăiesc în Moldova sînt moldoveni, deoarece toţi sînt cetăţeni ai Moldovei, deşi toţi au origini etnice diferite”. „Deja vue!” [1], dle doctor habilitat! Oare în „Regatul Coroanei Sfîntului Ştefan” (denumirea Ungariei în cadrul monarhiei dualiste austro-ungare – n. a.), nu toţi locuitorii ei alolingvi au fost declaraţi „maghiari vorbitori de alte limbi”? Benito Mussollini în Italia interbelică declarase şi el că în ţara sa nu mai sînt italieni, germani, evrei, albanezi, burghezi sau muncitori, ci numai italieni! S-a schimbat oare ceva de la aceasta? „Ungaria Milenară” s-a redus în dimensiuni aproape de trei ori, fiind părăsită de către „fraţii mai mici” vorbitori ai altor limbi, iar Italia a avut probleme nu numai cu iredentismul germanilor din Tirolul de Sud, dar şi cu separatismul confraţilor de limbă (drept că vorbitori ai altui dialect) din Sicilia.

Un punct cam nevralgic pentru dl Burian este cel al „ideii naţionale moldoveneşti”. El susţine că „…din momentul proclamării Republicii Moldova, nimeni nu a formulat ideea cu caracter civic general care ar uni societatea şi statul: toţi cei care trăiesc în Moldova sînt moldoveni, deoarece toţi sînt cetăţeni ai Moldovei, deşi toţi au origini etnice diferite”. Laurii în acest domeniu ai Marii Revoluţii Franceze se vede că nu-i dau pace dlui doctor-habilitat. Dar, dacă îmi permiteţi să întreb, care ar fi acel ţel „luminos şi înălţător” care i-ar uni pe toţi şi l-ar face pe un găgăuz, bulgar, rus sau ucrainean de prin părţile noastre să afirme, precum odată marele Napoleon: „Eu, mai întîi sînt francez şi pe urmă corsican!!!” (deşi şi acesta a făcut-o mai mult din considerente egoiste, dictate de interese politice legate de lupta pentru putere, decît dintr-o chemare a inimii, căci iniţial Napoleon a fost partizanul independenţei Corsicii de Franţa). La noi ar suna al naibii de hazliu să-l auzi pe unul dintre acei enumeraţi mai sus (Klimenko, Formuzal, Reidman etc.), zicînd, de pildă: „Ia mai lăsaţi-mă în pace Domnilor cu Rusia (respectiv Israel) voastră căci eu mi-s moldovean!”. Continuare »

Pene de curent, coruptie, mafii. Cum se poate construi un stat pe aceasta ”gaura neagra” a Balcanilor care este Kosovo?, se întreaba ziarul elvetian de limba franceza[1] Le Temps.

In Kosovo, electricitatea este un barometru al confuziei. La intrarea în Pristina, centrala termica ”Kosovo A” simbolizeaza tot ceea ce provincia ar dori sa uite înainte de a obtine independenta: mostenirea Iugoslaviei socialiste ca bijuterie energetica a acesteia; oprimarea anilor Milosevic care a determinat NATO, la începutul lui 1999, sa bombardeze infrastructurile provinciei, pentru a o elibera de menghina sârbilor; si risipa financiara a ultimului deceniu, caracterizata printr-un aflux de trupe si capitaluri straine, dar si print-o coruptie generalizata si o cârpeala politico-economica dezastruoasa.

Lazer Krasniski, fostul director al KEC - Kosovo Energy Corporation - a tinut registrul acestei risipe, pastrata sub tacere de o comunitate internationala constrânsa, de la punerea sub tutela ONU, în iunie 1999, sa se eschiveze de la lucrurile cele mai presante si sa închida ochii asupra derivelor, comenteaza le Temps.

Reteaua electrica a fost conceputa la scara nationala a fostei Iugoslavii, care a cunoscut însa, cu începere din 1989, din cauza betiei nationaliste a lui Slobodan Milosevic, convulsiile politice ale Balcanilor. Instalatii furate, reparate, abandonate. Penele de curent sunt o garnitura inerenta a tuturor razboaielor. La aproape 9 ani de la punerea în aplicare a salvarii internationale a Kosovo, ele au devenit endemice, aruncând cartiere întregi din Pristina în întuneric, în timp ce generatoare puternice si zgomotoase ilumineaza instalatiile KFOR - forta NATO - si MINUK - autoritatea civila a ONU. Continuare »

Regizorul Iulian Capsali va invita miercuri, 12 decembrie, ora 17:30, in Sala de Festivitati a Facultatii de Teologie Ortodoxa din Bucuresti, la proiectia documentarului “IN SPATELE ISTORIEI” - primul documentar despre aromanii din Albania.

 

IN ANUL 1900 un englez, (C.N.E. Eliot) spunea ca poti trai si calatori in Balcani fara sa-i vezi pe aromani sau fara sa auzi vorbindu-se de ei. Odata ce i-ai descoperit insa, risti sa cazi in cealalta extrema si sa-i vezi peste tot. Titlul filmului regizat de Iulian Capsali - “In spatele istoriei” - poarta in el aceeasi ambiguitate. Poate fi inteles si ca o referire la istoria lor ocultata (de ei sau de catre ceilalti), subterana (istoria aromanilor este in primul rand orala). Dar poate fi si o referire la faptul ca, de multe ori, aromanii sunt cei care fac istoria (referinta clasica fiind aceea de “popor ferment”). Continuare »

SFATUL ŢĂRII, UNIREA ŞI OCUPAŢIA SOVIETICĂ

(vezi epizodul IV…)

D- Burian critică cu vehemenţă şi Sfatul Ţării care a cerut unirea cu Ţara, sub motiv, că vedeţi dumneavoastră, el nu ar fi avut legitimitatea deplină, fiind un organ provizoriu al puterii numit de „reprezentanţii soldaţilor, muncitorilor şi ţăranilor”, care nu au fost aleşi, ci s-au autoproclamat. Totul, însă, se cunoaşte prin comparaţie: în acest organ al puterii de stat al Basarabiei erau reprezentate destul de proporţional nu numai toate păturile sociale (şi nu doar „ţăranii, muncitorii şi soldaţii”, precum în Rusia sovietică – n. a.), dar şi etniile şi partidele politice din regiune.

În acelaşi timp, majoritatea absolută a CC al Partidului Comunist (al bolşevicilor) din Rusia care, de fapt, deţinea puterea reală în Rusia Sovietică, era alcătuită din evrei şi alţi minoritari naţionali. Unicul reprezentant al naţiunii titulare era V. Molotov! În Comitetul Executiv Central al Sovietului din Petrograd (organ similar cu Sfatul Ţării) erau reprezentate numai partidul bolşevicilor şi cel al eserilor de stînga (interzişi şi ei în anul 1918 – n. a.). Cît despre reprezentarea altor pături sociale în afară de „clasele exploatate” – nici vorbă!

Prin contrast cu Unirea, mîrşăvia din anul 1940 este calificată de către Burian drept o „înţelegere” şi „tranzacţie legitimă”. Chiar dacă ar fi să lăsăm  la o parte emoţiile şi atunci se vede de la o poştă că a fost un act de şantaj şi jaf la drumul mare. În primul rînd, este vorba de protocolul adiţional secret al pactului Ribbentrop-Molotov prin care el a fost pus la cale, sau poate că şi acesta se afla „în concordanţă cu dreptul internaţional” (este o „înţelegere” şi aceasta, nu?)? Continuare »

KISELEV ŞI REGULAMENTUL ORGANIC

(vezi partea I-a…)

În anul 1829, conducător al administraţiei militare de ocupaţie ruseşti este numit generalul Pavel Kiselev, unul dintre cei mai talentaţi administratori pe care i-a avut Rusia la acel moment. Kiselev a fost adeptul incorporării sub o formă sau alta a Principatelor Dunărene în Imperiul Rus. O soluţie ar fi fost simpla lor cumpărarea de la Imperiul Otoman în schimbul unei sume de circa 36.000.000 franci aur. Această sumă urma să fie rambursată în contul contribuţiei de război pe care trebuia să o plătească acesta Rusiei. Cunoscînd prea bine starea finanţelor otomane, era clar că această contribuţie niciodată nu ar fi putut fi plătită şi Principatele Dunărene urmau să devină un fel de „plată în natură” în locul banilor.

O altă soluţie ar fi putut fi simpla anexare a Ţărilor Româneşti, aşa cum au fost anexate anterior Basarabia şi gurile Dunării. Această acţiune ar fi trebuit să urmeze după o ocupaţie îndelungată a spaţiului nord-dunărean. Kiselev era sigur că ocupaţia militară se va perpetua şi mai departe, pînă cînd marile puteri se vor obişnui într-atît cu această stare de lucruri, încît incorporarea Principatelor Dunărene în Imperiul Rus să treacă neobservată sau să trezească doar unele proteste anemice.

Generalul rus era adînc convins că hotarele naturale ale Imperiului Rus ar fi trebuit să fie pe Dunăre, de aceea el a insistat pe lîngă ţar ca ocupaţia militară să continue cît mai mult. Nicolai I a hotărît însă că se poate şi fără o anexiune formală a Principatelor Dunărene. După natura sa el era un conservator idealist şi a crezut în loialitatea celorlalţi parteneri din Sfînta Alianţă. Chiar şi după înfrîngerea catastrofală a Turciei şi căderea Adrianopolului (ultima citadelă turcească în calea spre Istambul), el nu a cerut de la sultan alte concesii teritoriale decît delta Dunării. Continuare »

În anul 2005 prestigioasa şi mult apreciata editură „Cartier” din Chişinău a scos de sub tipar o monografie cu un titlu incitant – „Creştinismul bizantin” de Michelina Tenace. Pentru noi, românii, ar fi curios să aflăm cum sîntem văzuţi de o minte diferită esenţial de cea a noastră. Mai mult, piaţa informaţională de limbă română este văduvită tradiţional de lucrări referitoare la civilizaţia bizantină – adevărata maică a poporului nostru, a culturii şi a identităţii noastre. De aceea, orice apariţie editorială care vine cît de cît în atingere cu bizantinismul reprezintă deja un eveniment major pentru conştiinţa românească oriunde s-ar afla aceasta – la est sau la vest de Prut.

Monografia în cauză reprezintă a timidă încercare de a descrie pentru persoanele formate în afara spaţiului civilizaţional ortodox, persoane care pentru prima dată în viaţa lor citesc cuvîntul „Bizanţ”, „bizantin” sau „ortodox”. Adică este vorba de persoane cu o mentalitate seculară structurată pe coordonatele mentale ale civilizaţiei occidentale care, prin definiţie, este cea mai îndepărtată spiritual şi cultural de civilizaţia ortodoxă în ciuda unor origini comune, deja repudiate legislativ, de către parlamentul „european” – de forul legisltativ al Uniunii Europene.

Textul propus cititorului de limbă română este tradus formal (gramatical, structural) corect. Cu toate acestea, traducătorul a eşuat deplin în a reda cîtuşi de puţin mesajul sau, cel puţin, informaţia conţinută în original. În continuare vom încerca să fundamentăm această afirmaţie gravă.
La pagina 27 a monografiei în cauză autorul anunţă cititorul prin traducător că „Terminologia folosită în această carte e[ste] cea mai comună.” Dată fiind tematica lucrării, este lesne de presupus că ea întrebuinţează terminologia comună a următoarelor ştiinţe şi discipline: Continuare »

 „PACTA SUNT SERVANDA” – PRINCIPIUL DE BAZĂ AL DREPTULUI INTERNAŢIONAL

(vezi epizodul III…)

Domnul Burian este certat nu numai cu logica, dar şi cu istoria (deşi, după cum am mai menţionat, a a făcut şi facultatea respectivă a USM). Astfel, la pagina 339, dumnealui afirmă că Basarabia în anul 1918 nu a fost transmisă României în corespundere cu normele dreptului internaţional. Or, după părerea preşedintelui Asociaţiei de Drept Internaţional din Republica Moldova (alias – A. Burian), ar fi fost necesară:

-    O înţelegere între aceste state (se are în vedere Rusia Sovietică şi România Regală – n. a.) referitoare la transmiterea teritoriilor respective.

-    Voinţa clar exprimată a populaţiei care trăieşte pe teritoriul dat obţinută prin plebiscit (referendum).

Această situaţie aminteşte de dezbaterile din  fostul Soviet Suprem al fostei Uniuni Sovietice pe marginea Protocolului Adiţional Secret al pactului Ribbentrop-Molotov din anul 1990. Imediat după adoptarea rezoluţiei care recunoştea drept autentic acest act criminal (pînă atunci istoriografia sovietică susţinea că este vorba de un fals grosolan – n. a.), delegaţia RSS Estone a părăsit sala de şedinţe, declarînd că Estonia iese din componenţa Uniunii Sovietice: M. S. Gorbaciov le-a strigat din urmă: „Tovarăşi, dacă este vorba de divorţ, atunci ar trebui să o facem în mod civilizat!”. Estonienii au răspuns: „Dacă nu a fost încheierea căsătoriei, atunci nici de divorţ nu poate fi vorba!”.

Se impune logic următoarea întrebare: În anul 1812 a fost oare vorba de vre-o înţelegere între Ţara Moldovei şi Rusia, atunci cînd aproape o treime din teritoriul ei a fost „transmis” Imperiului Rus sau, poate, s-a petrecut un referendum în rîndurile populaţiei băştinaşe privitor la această „transmitere”? Imperiul Otoman, în calitate de putere suzerană, nu a fost în drept să cedeze Rusiei teritoriul statului său vasal, teritoriu al cărei integritate se obliga să o apere.

Continuare »